Lupte pentru un loc „sfânt“
LA 15 iulie 1099, Prima Cruciadă, autorizată de papa de la Roma, şi-a atins obiectivul de a prelua controlul asupra Ierusalimului. A avut loc un masacru înspăimântător. Singurii supravieţuitori au fost guvernatorul şi garda lui de corp, în cazul cărora a fost dată ca mită o sumă foarte mare de bani. Preotul Antony Bridge arată în cartea sa intitulată The Crusades (Cruciadele) ce s-a întâmplat cu restul locuitorilor musulmani şi evrei: „După ce li s-a permis să facă ce voiau în oraş, cruciaţii au simţit o sete înfiorătoare de sânge. . . . Ei au ucis toţi bărbaţii, toate femeile şi toţi copiii pe care i-au găsit în oraş . . . Când nu au mai avut pe cine ucide, învingătorii au pornit în procesiune pe străzile oraşului . . ., spre Biserica Sfântului Mormânt, pentru a-i aduce mulţumiri lui Dumnezeu“.
După victoria cruciaţilor, creştinătatea din Ierusalim a fost marcată de fricţiuni între religia romano-catolică, cea greco-răsăriteană şi alte religii aşa-zis creştine. În 1850, o dispută între diferiţi conducători bisericeşti privind locurile sfinte ale Ierusalimului şi ale împrejurimilor acestuia a constituit un factor major care a dus la declanşarea Războiului Crimeii. Anglia, Franţa şi Statul Otoman au luptat împotriva Rusiei, preţul plătit fiind de o jumătate de milion de vieţi omeneşti.
Războiul nu a pus capăt disputelor din cadrul creştinătăţii privitoare la Ierusalim şi la locurile lui sfinte. Otomanii, care la vremea aceea se aflau la conducerea ţării, au încercat să instaureze pacea împărţind locurile sfinte între diferitele credinţe. „Acest principiu“, a explicat dr. Menashe Har-el în cartea sa This Is Jerusalem (Acesta este Ierusalimul), „a fost acceptat . . . de Naţiunile Unite în cadrul Rezoluţiei de împărţire din noiembrie 1947. Acesta face deci parte din legea internaţională“. În consecinţă, Biserica Sfântului Mormânt a fost împărţită între romano-catolici, greco-ortodocşi, armeni, sirieni şi copţi. În cele din urmă, etiopienii şi-au revendicat dreptul asupra acestei biserici şi şi-au trimis câţiva membri să locuiască în colibe pe acoperişul acesteia. Mulţi consideră că Biserica Sfântului Mormânt este locul cel mai sfânt al creştinătăţii. Acest loc este plin de altare, imagini şi icoane. Un alt loc aşa-numit sfânt este Calvarul lui Gordon, pe care unii protestanţi îl venerează ca presupus loc unde a fost executat şi înmormântat Isus.
Cu mult timp în urmă, Isus i-a spus unei femei care credea în locurile sfinte: „Vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. . . . Cine Îl adoră pe El, trebuie să-L adore în duh şi în adevăr“ (Ioan 4:21–24). Aşadar, adevăraţii creştini nu venerează locuri sfinte. Distrugerea infidelului Ierusalim de către armatele romane în anul 70 e.n. constituie un avertisment pentru creştinătate. Idolatria, sciziunile din interiorul creştinătăţii, precum şi vina ei de sânge dezmint pretenţia acesteia de a fi creştină. Prin urmare, ea va avea parte de soarta pe care Dumnezeu a prezis că o vor avea toate religiile care alcătuiesc Babilonul cel Mare. — Apocalipsa 18:2–8.