Sunt compatibile culturile locale cu principiile creştine?
STEPHEN este un Martor din nordul Europei. El a fost repartizat ca misionar într-o ţară africană. În timp ce mergea prin oraş cu un frate local, el a tresărit când fratele l-a luat de mână.
Gândul de a merge de mână cu un alt bărbat pe o stradă aglomerată era revoltător pentru Stephen. În ţara lui acest obicei are implicaţii homosexuale (Romani 1:27). Cu toate acestea, pentru fratele african, faptul de a-l ţine de mână era un gest nevinovat de prietenie. Dacă refuza să-l ţină de mână, ar fi însemnat că nu doreşte să-i fie prieten.
De ce ar trebui să ne intereseze diferenţele culturale? În primul rând deoarece poporul lui Iehova doreşte să asculte de porunca divină de a „face ucenici din toate popoarele“ (Matei 28:19). În vederea îndeplinirii acestei lucrări, unii s-au mutat pentru a sluji acolo unde este o mai mare nevoie de miniştri. Pentru a avea succes în noul lor mediu, ei trebuie să înţeleagă noile culturi pe care le întâlnesc şi să se adapteze la ele. Procedând astfel vor putea lucra în armonie cu fraţii şi surorile lor creştine şi, în acelaşi timp, vor putea fi mai eficienţi în ministerul public.
În plus, în această lume agitată, din motive politice sau economice mulţi oameni au fugit din ţările lor sfâşiate de conflicte şi s-au stabilit în alte ţări. Iată de ce am putea constata pe bună dreptate că, în timp ce le predicăm noilor vecini, suntem puşi în faţa unor obiceiuri noi (Matei 22:39). Am putea fi derutaţi atunci când întâlnim pentru prima dată aceste obiceiuri.
Diferenţe clare
Cultura este o parte integrantă a societăţii umane. Prin urmare, ar fi lipsit de sens să devenim „prea drepţi“ şi să facem cercetări în legătură cu orice obicei neînsemnat pentru a stabili dacă este sau nu compatibil cu principiile biblice! — Eclesiastul 7:16.
Pe de altă parte, este necesar să discernem ce obiceiuri locale violează în mod clar principiile divine. De cele mai multe ori lucrul acesta nu este greu de făcut deoarece avem la îndemână Cuvântul lui Dumnezeu care „reglementează lucrurile“ (2 Timotei 3:16, NW). De exemplu, în unele ţări poligamia este ceva obişnuit, însă pentru adevăraţii creştini norma scripturală este ca bărbatul să aibă o singură soţie aflată în viaţă. — Geneza 2:24; 1 Timotei 3:2.
În mod asemănător, anumite obiceiuri de înmormântare menite să îndepărteze spiritele rele sau obiceiurile care au la bază credinţa într-un suflet nemuritor sunt inacceptabile pentru un creştin adevărat. Unii oameni ard tămâie sau se roagă în folosul celui decedat pentru a alunga spiritele rele. Alţii stau la priveghi sau fac chiar o a doua înmormântare cu scopul de a pregăti persoana decedată pentru viaţa „de pe lumea cealaltă“. Însă Biblia arată că, atunci când moare, omul „nu ştie nimic“ şi, prin urmare, nu-i poate face nimănui nici bine, nici rău. — Eclesiastul 9:5; Psalmul 146:4.
Cu siguranţă, există multe obiceiuri care sunt compatibile cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cât de reconfortant este să întâlneşti culturi în care spiritul de ospitalitate mai prosperă încă şi în care există obiceiul de a saluta cu căldură chiar şi un străin, iar dacă este nevoie, de a i se oferi găzduire! Când tu însuţi eşti tratat astfel, nu te simţi îndemnat să faci şi tu la fel? Dacă da, lucrul acesta îţi va împodobi, fără îndoială, personalitatea creştină. — Evrei 13:1, 2.
Cui îi place să stea şi să aştepte? În unele ţări rareori se întâmplă aşa ceva deoarece punctualitatea este considerată importantă. Biblia ne spune că Iehova este un Dumnezeu al ordinii (1 Corinteni 14:33). Prin urmare, el a stabilit o zi şi o oră pentru a pune capăt răutăţii şi tot el ne dă asigurarea că acest eveniment „nu va întârzia“ (Matei 24:36; Habacuc 2:3, NW). Culturile care încurajează în limite rezonabile punctualitatea ne ajută să fim ordonaţi şi să avem o atitudine plină de respect faţă de alţi oameni şi faţă de timpul lor, obicei care, cu siguranţă, este în armonie cu principiile scripturale. — 1 Corinteni 14:40; Filipeni 2:4.
Ce se poate spune despre obiceiurile inofensive?
În timp ce este limpede că unele obiceiuri sunt compatibile cu modul de viaţă creştin, altele nu sunt. Dar cum stau lucrurile cu acele obiceiuri despre care nu se poate spune că sunt bune sau rele? Multe obiceiuri sunt inofensive, iar atitudinea pe care o avem faţă de ele poate fi o dovadă de echilibru spiritual.
De exemplu, există multe forme de salut: o strângere de mână, o plecăciune, un sărut sau chiar o îmbrăţişare. În plus, există o mare varietate de obiceiuri legate de bunele maniere la masă. În unele ţări, oamenii mănâncă din aceeaşi farfurie. Râgâiala este o manifestare bine venită în anumite ţări, chiar de dorit, prin care se arată recunoştinţa, în timp ce în alte ţări aceasta este inadmisibilă şi ar fi considerată o lipsă crasă de bun-simţ.
În loc să decideţi care dintre aceste obiceiuri inofensive vă plac şi care nu, concentraţi-vă mai degrabă asupra adoptării unei atitudini potrivite faţă de ele. Sfatul biblic, universal valabil, ne recomandă să „nu facem nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă, ci în smerenie fiecare [dintre noi] să privească pe altul mai presus de el însuşi“ (Filipeni 2:3). La fel, Eleanor Boykin spune în cartea This Way, Please — A Book of Manners (Comportaţi-vă aşa, vă rog — O carte a bunelor maniere): „Primul lucru de care ai nevoie este o inimă bună“.
Această atitudine umilă ne va împiedica să dispreţuim obiceiurile altora. Ne vom simţi îndemnaţi să luăm iniţiativa de a cunoaşte modul de viaţă al altor oameni, de a ne însuşi obiceiurile lor şi de a gusta din mâncarea lor, în loc să fim reţinuţi sau să privim cu suspiciune orice lucru care ni se pare diferit. Dacă vom fi receptivi la nou şi dacă vom dori să încercăm modalităţi noi, îi vom face un compliment gazdei noastre sau semenilor de altă naţionalitate. Noi înşine vom trage foloase în timp ce ne „lărgim“ inima şi orizontul. — 2 Corinteni 6:13.
Obiceiuri care împiedică progresul spiritual
Ce putem face dacă întâlnim obiceiuri care nu sunt nescripturale, dar care nu contribuie la progresul spiritual? De exemplu, poate că în unele ţări oamenii au tendinţa de a trage de timp. Un mod de viaţă comod poate reduce stresul, dar este foarte probabil că lucrul acesta va face mai dificilă efectuarea „pe deplin“ a ministerului. — 2 Timotei 4:5, NW.
Cum îi putem încuraja pe alţii să nu lase pe „mâine“ lucrurile importante? Nu uitaţi că „primul lucru de care avem nevoie este o inimă bună“! Motivaţi de iubire, putem da exemplu, iar apoi putem explica cu amabilitate foloasele care decurg din faptul de a nu lăsa pe mâine lucrurile care trebuie făcute astăzi (Eclesiastul 11:4). Totodată, trebuie să fim atenţi să nu sacrificăm încrederea reciprocă de dragul eficienţei. Dacă sugestiile noastre nu sunt acceptate imediat de ceilalţi, nu ar trebui să fim aroganţi cu ei sau să ne descărcăm supărarea pe ei. Iubirea trebuie considerată întotdeauna mai importantă decât eficienţa. — 1 Petru 4:8; 5:3.
Ţineţi seama de preferinţele locale
Trebuie să fim siguri că, orice sugestie am da, aceasta este justificată şi nu doar o încercare de a le impune altora preferinţele noastre. De exemplu, stilurile de îmbrăcăminte se deosebesc foarte mult. În multe regiuni este ceva firesc ca un bărbat care predică vestea bună să poarte cravată, însă, în unele ţări de la tropice, lucrul acesta ar putea fi considerat exagerat de elegant. Deseori, de mare ajutor este faptul de a ţine seama de preferinţele locale în ce priveşte îmbrăcămintea obişnuită a unui profesionist care are de-a face cu publicul. Când este vorba de problema delicată a îmbrăcămintei, „bunul-simţ“ este esenţial. — 1 Timotei 2:9, 10.
Ce putem face dacă nu ne place un anumit obicei? Ar trebui să-l respingem în mod automat? Nu neapărat. Obiceiul ca bărbaţii să se ţină de mână, menţionat mai înainte, era cât se poate de normal în acea comunitate africană. Când a observat că şi alţi bărbaţi mergeau pe stradă ţinându-se de mână, fratele misionar s-a mai liniştit puţin.
Pe parcursul lungilor sale călătorii misionare, apostolul Pavel a vizitat congregaţii ai căror membri proveneau din medii diferite. Fără îndoială că diferenţele culturale erau ceva obişnuit. Prin urmare, Pavel se adapta la orice obicei putea, în timp ce respecta cu fermitate principiile biblice. „M-am făcut tuturor totul, — a spus el — ca, oricum, să mântuiesc pe unii.“ — 1 Corinteni 9:22, 23; Faptele 16:3.
Câteva întrebări pertinente ne pot ajuta să hotărâm cum ar trebui să reacţionăm la noile obiceiuri. Ce impresie le facem celorlalţi dacă acceptăm un anumit obicei sau dacă refuzăm să-l acceptăm? Se vor simţi ei atraşi de mesajul Regatului deoarece văd la noi dorinţa de a adopta cultura lor? Pe de altă parte, dacă ne însuşim un anumit obicei local, ar putea „fi defăimată slujba“ noastră? — 2 Corinteni 6:3.
Dacă dorim să devenim „tuturor totul“, va trebui probabil să ne schimbăm unele concepţii înrădăcinate cu privire la ce este şi ce nu este potrivit. Deseori, faptul că ceva este „corect“ sau „greşit“ depinde numai de locul unde trăim. Astfel, într-o ţară, doi bărbaţi se pot ţine de mână în semn de prietenie, în timp ce în alte ţări, lucrul acesta ar putea pune într-o lumină nefavorabilă mesajul Regatului.
Există însă şi alte obiceiuri populare în diferite regiuni care pot fi potrivite şi pentru creştini. Cu toate acestea, se cere prudenţă din partea noastră.
Fiţi atenţi să nu depăşiţi limita!
Isus Cristos a spus că, deşi discipolii săi nu puteau fi luaţi din lume, ei nu trebuiau să „facă parte din lume“ (Ioan 17:15, 16, NW). Uneori însă nu este uşor să faci distincţie între ce este o parte integrantă a lumii lui Satan şi ce ţine doar de cultură. De exemplu, muzica şi dansul există aproape în toate culturile, deşi în unele ţări li se acordă o importanţă mai mare.
Am putea lua cu uşurinţă o hotărâre ţinând cont mai mult de mediul nostru cultural decât de principiile scripturale sănătoase. Alex, un frate din Germania, a primit o repartiţie în Spania. Dansul nu este ceva foarte obişnuit în ţara de unde vine el. În Spania însă, dansul este o parte integrantă a culturii. Prima dată când a văzut un frate şi o soră dansând un dans tradiţional energic a fost derutat. Era acest dans greşit sau poate lumesc? Ar fi însemnat oare acceptarea acestui obicei o desconsiderare a normelor creştine? Alex şi-a dat seama că, deşi muzica şi dansul erau diferite de cele din Germania, nu avea nici un motiv să tragă concluzia că fraţii şi surorile lui din Spania desconsiderau normele creştine. Nedumerirea lui se datora diferenţelor culturale.
Cu toate acestea, Emilio, un frate căruia îi plac dansurile spaniole, a sesizat un pericol. El a explicat: „Am observat că multe dansuri pretind ca cei doi parteneri de dans să stea foarte aproape unul de celălalt. Ca celibatar mi-am dat seama că lucrul acesta poate răvăşi sentimentele cel puţin ale unuia dintre partenerii de dans. Uneori dansul poate fi folosit drept scuză pentru a arăta afecţiune faţă de o persoană de care îţi place. Faptul de a te asigura că muzica este sănătoasă, iar contactul fizic este evitat pe cât posibil poate fi o protecţie. Cu toate acestea, trebuie să recunosc că, atunci când un grup de fraţi şi surori celibatare dansează împreună, nu este deloc uşor să păstrezi o atmosferă teocratică“.
Cu siguranţă, noi nu dorim să folosim cultura drept scuză pentru a practica obiceiuri lumeşti. În cultura Israelului, cântecele şi dansurile ocupau un loc aparte, iar atunci când au trecut Marea Roşie după eliberarea lor din Egipt, israeliţii au sărbătorit evenimentul cu cântece şi dansuri (Exodul 15:1, 20). Totuşi, muzica şi dansurile lor specifice se deosebeau de cele ale popoarelor din jur.
Din nefericire, în timp ce îl aşteptau pe Moise să se întoarcă de pe muntele Sinai, israeliţii şi-au pierdut răbdarea, au făcut un viţel de aur, iar după ce au mâncat şi au băut, „s-au sculat să joace“ (Exodul 32:1–6). La auzul cântecelor lor, Moise şi Iosua s-au tulburat (Exodul 32:17, 18). Israeliţii depăşiseră „limita“, iar cântecele şi dansurile lor reflectau spiritul popoarelor păgâne din jurul lor.
În mod asemănător astăzi, muzica şi dansul ar putea fi acceptate de majoritatea oamenilor din localitatea noastră şi ar putea să nu lezeze conştiinţa altora. Dar dacă în încăpere este semiîntuneric, dacă există şi o orgă de lumini sau dacă muzica are un ritm excentric, ceea ce era mai înainte acceptabil ar putea reflecta acum spiritul lumii. „Asta este cultura noastră“, am putea spune. Aaron a invocat o scuză asemănătoare când a încuviinţat forme de distracţie şi de închinare păgâne, pe care le-a numit în mod greşit „o sărbătoare pentru DOMNUL“. Dar aceasta era o scuză ieftină. Iată de ce comportamentul israeliţilor a fost de „batjocură înaintea vrăjmaşilor lor“. — Exodul 32:5, 25.
Cultura are locul ei
Obiceiurile neobişnuite ar putea să ne şocheze la început, dar nu toate sunt neapărat inacceptabile. Având „facultăţile de percepţie“ exersate, putem stabili care obiceiuri sunt compatibile cu principiile creştine şi care nu (Evrei 5:14, NW). Dacă avem o inimă plină de iubire faţă de colaboratorii noştri, vom reacţiona în mod potrivit când întâlnim obiceiuri inofensive.
În timp ce le predicăm vestea bună despre Regat oamenilor din zona în care locuim sau celor din teritorii îndepărtate, faptul de a avea un punct de vedere echilibrat cu privire la marea varietate de culturi ne va ajuta să devenim „tuturor totul“. Şi, fără îndoială, vom constata că, dacă vom accepta cu bucurie varietăţile culturale, vom avea o viaţă bogată, interesantă şi fascinantă.
[Legenda fotografiei de la pagina 20]
Există multe modalităţi potrivite de a adresa un salut creştin
[Legenda fotografiei de la pagina 23]
Un punct de vedere echilibrat în ce priveşte diversitatea culturilor poate avea drept rezultat o viaţă bogată şi interesantă