Am văzut cum „cel mai mic“ a devenit „un neam puternic“
RELATAREA LUI WILLIAM DINGMAN
Era anul 1936, oraşul Salem (Oregon, S.U.A.). Asistam la o întrunire a Martorilor lui Iehova. S-a pus întrebarea: „Unde este marea mulţime?“ (Apocalipsa 7:9). Eu eram singura persoană nouă în congregaţie, aşa că toţi s-au uitat spre mine şi au zis: „Iată, el este!“
PE LA mijlocul anilor ’30 existau relativ puţini Martori ai lui Iehova care aveau speranţa biblică de a trăi pentru totdeauna în paradis pe pământ (Psalmul 37:29; Luca 23:43). De atunci, lucrurile s-au schimbat foarte mult. Însă daţi-mi voie să vă relatez cum am ajuns să asist la acea întrunire de la Salem, Oregon.
Tatăl meu era abonat la revista Epoca de aur, cum se numea mai demult revista Treziţi-vă! În adolescenţă îmi plăcea să o citesc, şi m-am convins că ea conţinea adevăruri biblice importante. Aşa că, într-o zi, am trimis şi eu un cupon care apărea pe coperta din spate a unei reviste Epoca de aur. Acesta îi propunea cititorului 20 de broşuri, o carte şi adresa celei mai apropiate congregaţii a Martorilor lui Iehova. Când am primit literatura, m-am dus din casă în casă şi am distribuit toate broşurile, inclusiv cartea.
Până la ora aceea, nimeni nu studiase Biblia cu mine. De fapt, nu vorbisem niciodată cu vreun Martor al lui Iehova. Însă acum, deţinând adresa celei mai apropiate Săli a Regatului, am mers cu maşina circa 40 de kilometri până la Salem (Oregon) ca să asist la o întrunire. Acolo s-a întâmplat ca la vârsta de numai 18 ani să fiu identificat cu „marea mulţime“.
Deşi nu eram pregătit deloc pentru minister, am început să predic împreună cu Congregaţia Salem. Am fost îndemnat să includ în mărturia mea trei idei principale. În primul rând, că Iehova este Dumnezeu; în al doilea rând, că Isus Cristos este Regele numit de el; iar în al treilea rând, că Regatul este singura speranţă pentru omenire. Am încercat să predic acest mesaj la fiecare uşă.
După doi ani de asociere cu Martorii lui Iehova din Salem am fost botezat în 3 aprilie 1938. Fraţii din Salem erau încântaţi să ne vadă pe cei câţiva membri ai „marii mulţimi“ botezându-ne. În februarie 1939 am devenit pionier, sau ministru cu timp integral. În luna decembrie a acelui an am acceptat invitaţia de a mă muta în Arizona, unde era mai multă nevoie de proclamatori ai Regatului.
Pionieratul în Arizona
Lucrarea Martorilor lui Iehova era ceva nou în Arizona şi existau o mulţime de neînţelegeri cu privire la noi, aşa că, odată cu intrarea Statelor Unite în cel de-al doilea război mondial, am avut parte de multe persecuţii. De exemplu, în 1942, în timp ce slujeam în Stafford (Arizona), se zvonea că un grup de mormoni puneau la cale un atac al gloatelor împotriva noastră. Din întâmplare, eu şi partenerul meu de pionierat locuiam aproape de casa unui episcop mormon care ne respecta şi care a spus: „Dacă misionarii mormoni ar fi la fel de activi ca Martorii, atunci Biserica Mormonă ar prospera“. Aşa că el a vorbit tare şi răspicat în biserică, spunând: „Merge vestea despre o acţiune a gloatelor împotriva băieţilor Martori. Ei bine, eu locuiesc lângă aceşti băieţi, iar dacă gloatele vor veni, eu îmi voi scoate puşca prin gard şi o voi folosi, dar nu împotriva Martorilor, ci împotriva agitatorilor. Deci dacă vreţi o acţiune în masă, măcar să ştiţi la ce să vă aşteptaţi“. Mulţimea nu a mai venit niciodată.
În cei trei ani pe care i-am petrecut în Arizona am fost arestaţi şi închişi de mai multe ori. Odată, eu am fost reţinut 30 de zile. Pentru a scăpa de hărţuiala poliţiei în ministerul nostru, eu şi partenerii mei de pionierat am format ceea ce noi numeam o „echipă zburătoare“. Martorul care răspundea de echipă ne-a spus: „Noi acţionăm după cum ne numim. Începem la ora cinci sau şase dimineaţa, lăsăm un tract sau o broşură la fiecare uşă şi apoi zburăm“. „Echipa zburătoare“ a noastră a parcurs destul de mult teritoriu în statul Arizona. Însă, în cele din urmă, s-a renunţat la această metodă, deoarece nu ne permitea să-i ajutăm pe cei interesaţi.
Şcoala Galaad şi serviciul special
În decembrie 1942, eu am fost printre cei câţiva pionieri din Arizona care au primit invitaţia de a participa la o şcoală misionară înfiinţată de puţin timp de Martorii lui Iehova. La început, şcoala a fost numită Colegiul Biblic Galaad al Watchtower. Mai târziu, numele a fost schimbat în Şcoala Biblică Galaad a Watchtower. Campusul era situat la 4 800 de kilometri de oraşul Ithaca din nordul statului New York.
După o scurtă vizită la Oregon, în ianuarie 1943, noi, cei câţiva pionieri, am plecat din arşiţa deşertului Arizona într-un autobuz Greyhound. Câteva zile mai târziu am ajuns la destinaţia noastră, în nordul statului New York, unde am dat de zăpadă. Şcoala s-a deschis la 1 februarie 1943, când preşedintele ei, Nathan Knorr, le-a spus în cuvântarea inaugurală celor o sută de cursanţi: „Scopul acestui colegiu NU este acela de a vă califica drept miniştri ordinaţi. Voi sunteţi deja miniştri şi activaţi în minister de ani de zile. . . . Cursul are menirea exclusivă de a vă pregăti ca miniştri mai capabili în teritoriile unde veţi merge“.
Întrucât eu aveam o instruire laică limitată, la început am simţit că Galaadul nu era pentru mine. Însă instructorii au fost foarte înţelegători cu mine şi am ajuns să îndrăgesc foarte mult cursurile. Clasa noastră a absolvit după cinci luni de instruire intensivă. Apoi, câţiva dintre noi am fost trimişi la sediul mondial al Martorilor lui Iehova din Brooklyn, New York, unde am fost instruiţi în continuare pentru a sluji în lucrarea itinerantă ca supraveghetori de circumscripţie. Prima mea repartiţie a fost în Carolina de Nord şi de Sud.
În acele zile de început, supraveghetorul de circumscripţie era aproape întotdeauna pe drum. Stăteam o zi într-o congregaţie mică sau două zile într-una mai mare. Majoritatea congregaţiilor din vremea aceea erau mici. Aşadar, după o zi încărcată, în care deseori eram în picioare până aproape de miezul nopţii, făcând vizite şi răspunzând la întrebări, dimineaţa următoare mă trezeam la ora cinci ca să mă deplasez spre noua congregaţie. Am slujit în lucrarea de circumscripţie aproape un an, după care am făcut un timp pionierat în Tennessee şi New York.
În Cuba şi apoi în Puerto Rico
În mai 1945, eu şi alţi câţiva fraţi am fost trimişi în prima noastră repartiţie misionară în străinătate: Cuba! În seara în care am sosit la Havana, capitala Cubei, am ieşit în lucrarea cu reviste. Am rămas în Havana până când am găsit o locuinţă în Santa Clara. Subsidiul nostru lunar era de numai 25 de dolari pentru toate necesităţile, inclusiv pentru hrană şi chirie. Ne-am făcut paturi şi mobilă din ce am găsit şi am folosit nişte lădiţe de lemn pentru mere pe post de comodă.
În anul următor am fost repartizat în lucrarea de circumscripţie. Pe vremea aceea, toată Cuba era o singură circumscripţie. Întrucât supraveghetorul dinaintea mea avea picioarele lungi şi îi plăcea foarte mult să umble pe jos, fraţii şi surorile trebuiau efectiv să alerge ca să ţină pasul cu el. După cât se pare, ei şi-au imaginat că şi eu eram la fel, aşa că au planificat toate lucrurile pentru vizita mea. Nu au ieşit toţi în minister în aceeaşi zi, ci au format mai multe grupe şi au ieşit cu mine pe rând. În prima zi, un grup m-a dus într-un teritoriu îndepărtat; în ziua următoare, un alt grup m-a dus într-un alt teritoriu îndepărtat, şi tot aşa. La sfârşitul vizitei eram epuizat, dar fericit. Mă leagă amintiri plăcute de acea congregaţie.
Prin 1950, în Cuba existau 7 000 de vestitori, cam tot atâţia câţi erau în Mexic. În luna iulie a acelui an am asistat la Congresul Internaţional Creşterea Teocraţiei, ţinut pe Yankee Stadium din New York. După aceea am primit o nouă repartiţie misionară, în Puerto Rico. Printre noii misionari care absolviseră cea de-a 12-a clasă a Galaadului erau surorile Estelle şi Thelma Weakley, împreună cu care am călătorit cu avionul spre Puerto Rico.
Opt ani mai târziu, eu şi Estelle ne-am căsătorit în timpul unei pauze de la adunarea de circumscripţie ţinută la Bayamón, Puerto Rico, în cadrul unei ceremonii simple desfăşurate pe scenă. Atât înainte, cât şi după căsătoria noastră, eu am slujit în lucrarea de circumscripţie. În cei peste zece ani petrecuţi în Puerto Rico, eu şi Estelle am asistat la o creştere mare — de la mai puţin de 500 de vestitori, la peste 2 000. I-am putut ajuta pe mulţi să ajungă la pasul dedicării şi al botezului şi am luat parte la înfiinţarea câtorva congregaţii noi.
În decembrie 1960, Milton Henschel, de la sediul mondial al Martorilor lui Iehova din Brooklyn, New York, a vizitat Puerto Rico şi a vorbit cu misionarii. El a întrebat dacă era cineva dispus să primească o altă repartiţie. Printre cei care s-au oferit am fost şi eu şi Estelle.
Casa noastră din Republica Dominicană
Noua noastră repartiţie a fost Republica Dominicană, iar data la care am stabilit să ne mutăm a fost 1 iunie 1961. La 30 mai, dictatorul Republicii Dominicane, Rafael Trujillo, a fost asasinat, iar zborurile spre această ţară au fost anulate. Dar, după puţin timp, zborurile au fost reluate, aşa că am putut pleca la 1 iunie, după cum planificaserăm.
Când am sosit, în ţară era o stare de agitaţie şi activităţile militare erau în toi. Norii revoluţiei pluteau în aer, iar soldaţii controlau pe toată lumea care circula pe autostrăzi. Noi am fost opriţi la mai multe puncte de control, iar la fiecare ni s-a controlat bagajul. Au scos tot din valize, până la cele mai mici lucruri. Acesta ne-a fost începutul în Republica Dominicană.
Am rămas în capitală, Santo Domingo, câteva săptămâni, înainte de a merge spre prima noastră repartiţie, în La Romana. În timpul dictaturii lui Trujillo, oamenilor li se spusese că Martorii lui Iehova erau comunişti şi cei mai răi oameni. Ca urmare, Martorii fuseseră persecutaţi cu cruzime. Însă încetul cu încetul am reuşit să înlăturăm prejudecăţile.
După ce am lucrat un timp în La Romana am început din nou să slujim în lucrarea de circumscripţie. Apoi, în 1964, am fost repartizaţi ca misionari în oraşul Santiago. În anul următor a avut loc o revoluţie în Republica Dominicană, iar ţara era din nou într-o stare de tulburare. În timpul acelui conflict am fost transferaţi la San Francisco de Macorís, un oraş cunoscut pentru activitatea sa politică. Cu toate acestea, am predicat fără piedici. În pofida tulburărilor politice, chiar am format o nouă congregaţie. În decursul anilor care au urmat am primit şi alte repartiţii înainte de a fi trimişi din nou la Santiago, unde se află actuala noastră locuinţă.
Am văzut într-adevăr binecuvântarea lui Iehova revărsându-se asupra muncii noastre în Republica Dominicană. Când am sosit aici în 1961, existau aproximativ 600 de Martori şi 20 de congregaţii. Acum există aproape 20 000 de vestitori care predică vestea bună a Regatului lui Dumnezeu, fiind organizaţi în peste 300 de congregaţii. Perspectivele de creştere sunt uriaşe, după cum arată numărul de 69 908 de persoane care au asistat în 1996 la Comemorarea morţii lui Cristos. Această cifră reprezintă aproximativ de trei ori şi jumătate numărul vestitorilor!
Acum un neam puternic
Chiar dacă scena lumii continuă să se schimbe, mesajul Bibliei pe care îl predică Martorii lui Iehova rămâne acelaşi (1 Corinteni 7:31). Iehova este tot Dumnezeu, Cristos este tot Rege, iar Regatul constituie mai mult ca oricând unica speranţă a omenirii.
În acelaşi timp, de la acea întrunire din Salem (Oregon) ţinută cu aproximativ 60 de ani în urmă, în mijlocul poporului lui Iehova a avut loc o transformare uluitoare. Marea mulţime a devenit într-adevăr mare, numărând peste cinci milioane. Este exact aşa cum a prezis Iehova referitor la poporul său: „Cel mai mic se va face o mie şi cel mai neînsemnat un neam puternic. Eu, DOMNUL, voi grăbi aceste lucruri, la timpul lor“. — Isaia 60:22.
După aproape 60 de ani de serviciu cu timp integral sunt fericit că pot continua să predic şi să predau aici, unde sunt repartizat ca misionar. Ce mare privilegiu a fost să iau parte la această lucrare şi să văd cum „cel mai mic“ a devenit „un neam puternic“!
[Legenda fotografiei de la pagina 21]
Cu soţia mea, în Republica Dominicană