Atât de multă suferinţă
„DE CE există toată această suferinţă individuală şi colectivă îngrozitoare . . . ? Se presupune că Dumnezeu este personificarea scopului, şi totuşi există atât de multe lucruri inutile în această lume, atât de multă suferinţă fără rost şi păcat fără sens! Este oare acest Dumnezeu ceea ce Nietzsche l-a acuzat că este: un despot, un impostor, un escroc şi un călău?“ — On being a Christian (Ce înseamnă a fi creştin), de Hans Küng.
Puteţi observa că teologul catolic Hans Küng prezintă pur şi simplu o problemă care îi nedumereşte pe mulţi oameni: De ce un Dumnezeu atotputernic şi iubitor permite atât de multă suferinţă? Nu i-aţi auzit pe unii punând această întrebare? Orice om compătimitor deplânge ceea ce Küng descrie drept „un şuvoi nesfârşit de sânge, sudoare şi lacrimi, de durere, jale şi teamă, de singurătate şi moarte“. De fapt, situaţia seamănă mai degrabă cu un torent, cu un potop de groază şi chin care a înghiţit milioane de vieţi de-a lungul istoriei. — Iov 14:1.
Plini de „necaz şi lucruri dăunătoare“
Să ne gândim la suferinţa cauzată de război, la durerea pe care o simt nu numai victimele directe, dar şi cei care rămân în urmă să jelească, cum ar fi părinţii şi rudele copiilor căzuţi victime şi alţii care au fost brutalizaţi. Recent, Crucea Roşie a spus: „În ultimii zece ani, 1,5 milioane de copii au fost ucişi în conflictele armate“. Crucea Roşie raportează că în 1994, în Rwanda, „sute de mii de bărbaţi, femei şi copii au fost masacraţi în mod brutal şi sistematic“.
Totodată nu ar trebui să trecem cu vederea durerea cauzată de pedofilii pervertiţi. O mamă îndurerată, care a spus că fiul ei s-a sinucis după ce un lucrător dintr-o grădiniţă de copii l-a agresat sexual, a declarat: „Bărbatul care l-a agresat pe fiul meu . . . l-a distrus pe el şi pe alţi băieţi în cel mai pervers şi mai sistematic mod imaginabil“. Şi ce se poate spune despre durerea cumplită pe care o simt victimele criminalilor înrăiţi sau ale ucigaşilor cu o serie de crime la activ, cum sunt cei care au fost prinşi în Marea Britanie, care „au răpit, au violat, au torturat şi au ucis timp de 25 de ani fără să fie pedepsiţi“? Se pare că de-a lungul istoriei nu au existat limite în ce priveşte suferinţa şi durerea pe care bărbaţii şi femeile şi le-au provocat unii altora. — Eclesiastul 4:1–3.
Să adăugăm la acestea suferinţa cauzată de bolile fizice şi psihice şi durerea îngrozitoare care răvăşeşte familiile când persoanele dragi mor prematur. Mai există şi chinul pe care îl simt victimele foametei sau ale altor aşa-numite dezastre naturale. Puţini vor contrazice afirmaţia lui Moise că cei 70 sau 80 de ani ai noştri sunt plini de „necaz şi lucruri dăunătoare“. — Psalmul 90:10, NW.
Face parte din scopul lui Dumnezeu?
Este posibil oare ca, aşa cum au afirmat unii, această suferinţă fără sfârşit să facă parte din scopul de nepătruns al lui Dumnezeu? Oare trebuie să suferim acum ca să apreciem viaţa în ‘lumea viitoare’? Este adevărat ceea ce credea filozoful francez Teilhard de Chardin, şi anume că „suferinţa care ucide şi descompune este necesară fiinţei umane pentru a putea trăi şi deveni spirit“? (The Religion of Teilhard de Chardin; sublinierea noastră.) Cu siguranţă nu!
Oare un proiectant plin de consideraţie ar crea în mod deliberat un mediu nociv, iar apoi, pretinzând că este compătimitor, i-ar elibera pe oameni din efectele acestuia? Puţin probabil! De ce ar face aşa ceva un Dumnezeu iubitor? Atunci de ce permite Dumnezeu suferinţa? Se va sfârşi vreodată suferinţa? Următorul articol va răspunde la aceste întrebări.
[Provenienţa fotografiei de la pagina 3]
Foto OMS, realizată de P. Almasy