De ce este momentul să decideţi acum?

ÎN SECOLUL al XVI-lea î.e.n., Dumnezeu i-a ales pe israeliţi să fie ‘proprietatea sa specială din toate celelalte popoare, . . . o naţiune sfântă’ (Exodul 19:5, 6, NW). În scurt timp, ei şi-au pierdut sfinţenia, adică puritatea religiei lor, lăsându-se contaminaţi de idolatria şi de practicile corupte ale naţiunilor vecine. Astfel, ei s-au dovedit a fi „un popor tare încăpăţânat“ (Deuteronomul 9:6, 13; 10:16; 1 Corinteni 10:7–11). Pe parcursul unei perioade de peste trei sute de ani care a urmat după moartea lui Iosua, Iehova le-a ridicat judecători, adică îndrumători fideli care trebuiau să-i readucă pe israeliţi la închinarea adevărată. Însă israeliţii „n-au părăsit practicile lor şi calea lor încăpăţânată“. — Judecătorii 2:17–19.

După aceea, Dumnezeu a ridicat regi şi profeţi fideli ca să determine poporul să se întoarcă la închinarea adevărată. Profetul Azaria i-a încurajat pe regele Asa şi pe compatrioţii săi să-l caute pe Iehova: „Dacă-L căutaţi, Îl veţi găsi; iar dacă-L părăsiţi, şi El vă va părăsi“. Asa a efectuat o reformă religioasă în regatul lui Iuda (2 Cronici 15:1–16). Ulterior, Dumnezeu a trebuit să-şi reînnoiască invitaţia prin intermediul profetului său Ioel (Ioel 2:12, 13). Chiar şi mai târziu, Ţefania i-a îndemnat pe locuitorii din Iuda ‘să-L caute pe Iehova’. Tânărul rege Iosia a făcut acest lucru în cadrul unei campanii de reforme menite să înlăture idolatria şi corupţia. — Ţefania 2:3; 2 Cronici 34:3–7.

În pofida unor asemenea momente de căinţă, situaţia religioasă a poporului a devenit din ce în ce mai critică (Ieremia 2:13; 44:4, 5). Ieremia a condamnat acel sistem religios, contaminat de practici idolatre, calificându-l drept incorigibil: „Poate un etiopian să-şi schimbe pielea sau un leopard petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi deprinşi să faceţi răul?“ (Ieremia 13:23). Din acest motiv, Dumnezeu a pedepsit cu asprime regatul lui Iuda. Ierusalimul şi templul său au fost distruse în anul 607 î.e.n., iar supravieţuitorii au fost deportaţi ca sclavi în Babilon, unde au rămas timp de 70 de ani.

Când s-a încheiat acea perioadă de timp, Dumnezeu a manifestat îndurare. El l-a determinat pe regele Cirus să-i elibereze pe israeliţi, astfel încât o rămăşiţă dintre ei s-a reîntors la Ierusalim pentru a reconstrui templul. În loc să tragă o lecţie din tot ce se întâmplase, ei s-au abătut din nou de la închinarea adevărată, făcându-l pe Iehova Dumnezeu să-şi reînnoiască invitaţia: „Întoarceţi-vă la Mine, şi Mă voi întoarce şi Eu la voi“. — Maleahi 3:7.

De ce a fost respins Israelul?

Care era situaţia religioasă a israeliţilor pe timpul lui Isus? Conducătorii religioşi ipocriţi erau nişte „călăuze oarbe“ care predau „ca învăţături nişte porunci ale oamenilor“. ‘Ei călcau porunca lui Dumnezeu de dragul tradiţiei lor.’ Poporul îl onora pe Dumnezeu „cu buzele“, dar inima lui era foarte departe de el (Matei 15:3, 4, 8, 9, 14). Urma să li se ofere lor, ca naţiune, o nouă posibilitate de a se căi? Nu. Isus a spus: „Împărăţia [Regatul, NW] lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite“. El a mai spus: „Vi se lasă casa [templul din Ierusalim] pustie“ (Matei 21:43; 23:38). Greşeala lor era prea gravă. Ei l-au respins pe Isus ca Mesia şi l-au omorât, preferându-l ca rege pe Cezarul asupritor de la Roma. — Matei 27:25; Ioan 19:15.

Israeliţii nu au vrut să înţeleagă că perioada în care şi-a îndeplinit Isus ministerul constituia un timp de judecată. Isus le-a spus infidelilor locuitori ai Ierusalimului: „N-ai cunoscut [discernut, NW] timpul cercetării tale“. — Luca 19:44.

La Penticosta din anul 33 e.n., Dumnezeu a format o nouă naţiune, sau un nou popor, pe discipolii unşi de spirit ai Fiului său, Isus Cristos, care urmau să fie aleşi din orice rasă şi din orice naţiune (Faptele 10:34, 35; 15:14). Exista oare vreo speranţă ca sistemul religios iudaic să fie în cele din urmă corectat? Răspunsul a fost dat în anul 70 e.n., când legiunile romane au ras Ierusalimul de pe faţa pământului. Dumnezeu respinsese în totalitate acel sistem religios. — Luca 21:5, 6.

Marea apostazie a creştinătăţii

Creştinii unşi de spirit constituiau, de asemenea, „o naţiune sfântă, un popor destinat pentru a fi o posesiune specială“ (1 Petru 2:9, NW; Galateni 6:16). Dar nici chiar congregaţia creştină din secolul întâi nu şi-a păstrat mult timp puritatea religioasă.

Scripturile profeţiseră o mare apostazie, sau îndepărtare de la adevărata credinţă. Neghina simbolică din parabola lui Isus, adică creştinii falşi, aveau să încerce să înăbuşe grâul simbolic, sau pe adevăraţii creştini, unşi cu spiritul lui Dumnezeu. Parabola dezvăluie faptul că răspândirea falsului creştinism, promovat de duşmanul cel mai înverşunat al lui Dumnezeu, Diavolul, s-a aflat pe punctul de a începe „în timp ce oamenii dormeau“. Aceasta s-a petrecut după moartea apostolilor fideli ai lui Cristos, pe parcursul unei perioade ulterioare de aţipire spirituală (Matei 13:24–30, 36–43; 2 Tesaloniceni 2:6–8). Aşa cum profeţiseră apostolii, numeroşi creştini falşi s-au infiltrat în turmă (Faptele 20:29, 30; 1 Timotei 4:1–3; 2 Timotei 2:16–18; 2 Petru 2:1–3). Apostolul care a murit ultimul a fost Ioan. Aproximativ în anul 98 e.n., el a scris că începuse deja „ceasul cel de pe urmă“, adică partea finală a perioadei apostolice. — 1 Ioan 2:18, 19.

În momentul în care alianţa dintre religie şi puterea politică a fost ratificată de împăratul roman Constantin, starea spirituală, doctrinală şi morală a creştinătăţii s-a înrăutăţit grav. Mulţi istorici sunt de acord cu faptul că „triumful Bisericii pe parcursul secolului al patrulea“ a fost, din punct de vedere creştin, „un dezastru“. ‘Creştinătatea şi-a pierdut înaltul său nivel moral’ şi a acceptat multe practici şi filozofii extrase din păgânism, cum ar fi „cultul Mariei“ şi venerarea „sfinţilor“, precum şi conceptul Trinităţii.

După falsul ei triumf, starea creştinătăţii s-a deteriorat. Decretele şi definiţiile doctrinale emise de papi şi de concilii, ca să nu mai amintim Inchiziţia, Cruciadele şi războaiele „sfinte“ dintre catolici şi protestanţi, au produs un sistem religios incorigibil.

În cartea sa intitulată A World Lit Only by Fire (O lume luminată numai de focuri), William Manchester a scris: „Papii din secolele al XV-lea şi al XVI-lea au trăit ca împăraţii romani. Ei erau cei mai bogaţi oameni din lume şi, împreună cu cardinalii lor, s-au îmbogăţit în continuare pe baza vânzării de titluri ecleziastice“. În timpul marii apostazii, mici grupuri sau persoane individuale au căutat să redescopere adevăratul creştinism, dovedind că aveau trăsăturile grâului simbolic. Adeseori, ei au plătit un preţ foarte scump. Aceeaşi carte spune: „Uneori se părea că adevăraţii sfinţi ai creştinismului, atât catolici, cât şi protestanţi, ajunseseră să fie nişte martiri înnegriţi, învăluiţi în flăcări“. Alţii, aşa numiţii reformatori, cum ar fi Martin Luther şi Jean Calvin, au reuşit să creeze sisteme religioase durabile, care s-au separat de Biserica Catolică, dar care împărtăşeau încă doctrinele ei de bază. De asemenea, aceştia erau adânc implicaţi în afacerile politice.

În teritoriile protestante s-au depus eforturi pentru a efectua o aşa-numită retrezire religioasă. În cursul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, de exemplu, rezultatul acestor eforturi l-a constituit o viguroasă activitate misionară desfăşurată în ţări străine. Totuşi, potrivit cu ceea ce recunosc păstorii înşişi, starea spirituală din prezent a turmei protestante nu este deloc stimulatoare. Teologul protestant Oscar Cullmann a recunoscut recent că, „în sânul bisericilor, există o criză a credinţei“.

Reforme şi contrareforme au fost promovate şi în sânul Bisericii Catolice. Din secolul al XI-lea e.n. până în secolul al XIII-lea, în pofida corupţiei larg răspândite şi a imensei bogăţii a clerului, s-au format unele ordine monahale care respectau cu stricteţe jurământul de sărăcie. Însă acestea au fost supravegheate îndeaproape şi, după opinia exegeţilor, au fost suprimate de ierarhia ecleziastică. Apoi, în secolul al XVI-lea, a avut loc Contrareforma promovată de Conciliul de la Trent şi îndreptată în mare măsură în direcţia combaterii Reformei protestante.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în cursul perioadei de restabilire ecleziastică, Biserica Catolică a luat o atitudine autoritară şi conservatoare. Nu se poate spune însă că s-a efectuat vreo reformă reală pentru a restabili adevăratul creştinism. Dimpotrivă, acestea au fost simple eforturi de a consolida autoritatea clerului în faţa schimbărilor mondiale survenite pe plan religios, politic şi social.

Mai recent, în anii ’60, prin cel de-al II-lea Conciliu Ecumenic al Vaticanului, s-a părut că Biserica Catolică voia să iniţieze un proces de schimbări profunde. Însă, pentru a frâna spiritul unor membri progresişti ai Bisericii, actualul papă a impus o stagnare bruscă a aşa-numitei reînnoiri promovate de Conciliu. Această fază, pe care unii o numesc restabilirea lui Wojtyła, a fost definită de o grupare catolică drept „o nouă formă de constantinism“. Aşa cum se menţiona în ziarul iezuit La Civiltà Cattolica, Biserica Catolică, la fel ca celelalte religii, se confruntă cu „o criză radicală şi globală: radicală, fiindcă cuprinde chiar rădăcinile credinţei şi ale vieţii creştine; globală, fiindcă cuprinde creştinismul sub toate aspectele sale“.

De fapt, religiile creştinătăţii n-au trecut printr-un proces de reformă şi nici n-ar fi putut-o face, deoarece adevăratul creştinism urma să fie restabilit numai la timpul „secerişului“, odată cu strângerea grâului simbolic într-o singură congregaţie pură (Matei 13:30, 39). Lista nesfârşită de crime şi de atrocităţi săvârşite în numele religiei, indiferent că aceasta s-a pretins sau nu a fi creştină, dă naştere la o întrebare: Este realist să ne aşteptăm la o adevărată reformă din partea creştinătăţii?

Este imposibilă o reformă?

Cartea Apocalipsa, sau Revelaţia, vorbeşte despre o mare prostituată simbolică ce poartă misteriosul nume „Babilonul cel Mare“ (Apocalipsa 17:1, 5). Timp de secole, cititorii Bibliei au căutat să explice misterul acestui simbol. Mulţi au fost dezgustaţi de bogăţia şi de corupţia clerului. Unii s-au gândit că Babilonul cel Mare reprezenta ierarhia ecleziastică. Din rândurile lor au făcut parte Jan Hus, un preot catolic din Boemia, care a fost ars de viu în anul 1415, şi Aonio Paleario, un umanist italian care a fost spânzurat şi ars în anul 1570. Şi unul şi altul au luptat fără succes pentru a efectua o reformă în cadrul Bisericii Catolice, în speranţa că aceasta se va întoarce la „demnitatea ei iniţială“.

În contrast cu aceasta, capitolele 17 şi 18 din Apocalipsa arată că Babilonul cel Mare reprezintă imperiul mondial al întregii religii false.a Această ‘mare prostituată’ colectivă este incorigibilă, deoarece „păcatele ei au ajuns până la cer“. Într-adevăr, în secolul al XX-lea, aproape toate religiile, nu numai cele aparţinând creştinătăţii, poartă răspunderea pentru războaiele care continuă să verse mult sânge şi pentru degradarea morală crasă care afectează omenirea. Prin urmare, Dumnezeu a decretat distrugerea „Babilonului“. — Apocalipsa 18:5, 8.

Acum este timpul să „ieşiţi din mijlocul ei“

Împlinirea profeţiilor biblice dezvăluie că timpurile noastre corespund cu ‘încheierea’ acestui ‘sistem [rău] de lucruri’ (Matei 24:3, NW). Orice persoană care doreşte în mod sincer să se închine lui Dumnezeu nu-şi poate permite să urmeze propriile sale idei şi preferinţe. Aceasta trebuie ‘să-l caute pe DOMNUL [Iehova, NW] cât timp se poate găsi’, da, chiar acum, deoarece acel „mare necaz“ prezis de Isus este aproape (Isaia 55:6; Matei 24:21, NW). Aşa cum s-a întâmplat în cazul poporului Israel, Dumnezeu nu va tolera o religie coruptă numai pentru faptul că aceasta se laudă cu vechimea ei. În loc să se zbată pentru a repara o corabie destinată scufundării, toţi cei care doresc aprobarea lui Dumnezeu şi salvarea trebuie să dea ascultare fără întârziere poruncii inspirate din Apocalipsa 18:4: „Ieşiţi din mijlocul ei [al Babilonului celui Mare], poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei!“

Dar dacă „ieşiţi“, unde să vă duceţi? Unde în altă parte poate fi găsită salvarea? Nu există cumva pericolul de a căuta refugiu într-un loc nepotrivit? Cum poate fi identificată singura religie care se bucură de aprobarea lui Dumnezeu? Unicele răspunsuri demne de încredere la aceste întrebări pot fi găsite în Cuvântul lui Dumnezeu (2 Timotei 3:16, 17). Martorii lui Iehova vă invită să examinaţi mai îndeaproape Biblia. Veţi putea să înţelegeţi cine sunt cei pe care Dumnezeu i-a ales ca „popor pentru Numele Său“ şi pe care îi va ocroti în cursul apropiatei zile a mâniei sale. — Faptele 15:14; Ţefania 2:3; Apocalipsa 16:14–16.

[Notă de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 7]

Dacă corabia religiei dumneavoastră se scufundă, îndreptaţi-vă spre corabia de salvare a adevăratului creştinism.