Suferinţele umane — De ce le permite Dumnezeu?

LA ÎNCEPUTUL istoriei omenirii, pur şi simplu, nu au existat lacrimi de tristeţe sau de durere. Nu au existat suferinţe umane. Omenirii i s-a dat un început perfect. „Dumnezeu a văzut tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune.“ — Geneza 1:31.

Unii ridică însă obiecţia că ‘istoria despre Adam şi Eva aflaţi în grădina Edenului este doar o alegorie’. Din nefericire, mulţi clerici ai creştinătăţii spun acest lucru. Totuşi, o foarte înaltă autoritate în materie, Isus Cristos însuşi, a confirmat caracterul istoric al evenimentelor din Eden (Matei 19:4–6). În plus, unica modalitate de a înţelege motivul pentru care a permis Dumnezeu suferinţele umane constă în examinarea acelor evenimente de la începutul istoriei omenirii.

Primului om, Adam, i s-a încredinţat lucrarea plină de satisfacţii de îngrijire a grădinii Edenului. De asemenea, Dumnezeu i-a pus în faţă obiectivul de a extinde locuinţa sa edenică, făcând din ea o grădină a plăcerii, de proporţii mondiale (Geneza 1:28; 2:15). Pentru a-l ajuta să se achite de această sarcină considerabilă, Dumnezeu i-a furnizat lui Adam o parteneră de căsătorie, pe Eva, şi le-a spus să fie roditori, să se înmulţească şi să supună pământul. Însă, pentru ca succesul scopului lui Dumnezeu referitor la pământ şi omenire să fie asigurat, mai era nevoie şi de altceva. Fiind făcut după chipul lui Dumnezeu, omul poseda voinţă liberă; prin urmare, era necesar ca voinţa omului să nu intre niciodată în conflict cu voinţa lui Dumnezeu. Altminteri, în univers ar fi existat dezordine, iar scopul lui Dumnezeu de a umple pământul cu o familie umană paşnică nu s-ar fi realizat.

Supunerea faţă de guvernarea lui Dumnezeu nu era un lucru automat. Ea urma să fie o expresie iubitoare a voinţei libere a omului. De exemplu, citim că, atunci când Isus Cristos s-a confruntat cu o grea încercare, el s-a rugat: „Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta“. — Luca 22:42.

În mod asemănător, faptul de a dovedi că voiau să se supună guvernării lui Dumnezeu depindea de Adam şi de Eva. În acest scop, Iehova Dumnezeu a pregătit un test simplu. Unul dintre pomii din grădină a fost numit „pomul cunoştinţei binelui şi răului“. Acesta reprezenta dreptul lui Dumnezeu de a stabili normele de conduită corectă. Într-un limbaj fără echivoc, Dumnezeu le-a interzis să mănânce fructe din acest pom anume. Dacă Adam şi Eva nu aveau să asculte, acest lucru urma să le aducă moartea. — Geneza 2:9, 16, 17.

Începutul suferinţelor umane

Într-o zi, un fiu spiritual al lui Dumnezeu a îndrăznit să pună la îndoială modul lui Dumnezeu de a guverna. Folosind drept mijloc de comunicare un şarpe, el a întrebat-o pe Eva: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?»“ (Geneza 3:1). Astfel, în mintea Evei a fost semănată o sămânţă de îndoială referitoare la justeţea modului de guvernare al lui Dumnezeu.a Eva a dat răspunsul corect, răspuns pe care îl aflase de la soţul ei. Însă creatura spirituală l-a contrazis pe Dumnezeu şi a minţit în ce priveşte consecinţele neascultării, spunând: „Hotărât că nu veţi muri; dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul“. — Geneza 3:4, 5.

Din nefericire, Eva a fost înşelată să creadă că neascultarea va duce nu la suferinţe umane, ci la o viaţă mai bună. Cu cât se uita mai mult la fruct, cu atât i se părea mai atrăgător, şi a început să mănânce din el. Mai târziu, ea l-a convins pe Adam să mănânce şi el din fruct. În mod tragic, Adam a ales să păstreze mai degrabă favoarea soţiei sale decât pe cea a lui Dumnezeu. — Geneza 3:6; 1 Timotei 2:13, 14.

Prin faptul că a instigat la această răzvrătire, creatura spirituală respectivă a devenit un împotrivitor al lui Dumnezeu. El a ajuns astfel să fie numit Satan, termen ce provine dintr-un cuvânt ebraic care înseamnă „împotrivitor“. De asemenea, el a spus o minciună despre Dumnezeu, devenind un calomniator. De aceea, mai este numit şi Diavol, dintr-un cuvânt grecesc care înseamnă „calomniator“. — Apocalipsa 12:9.

Astfel au început suferinţele umane. Trei dintre creaturile lui Dumnezeu şi-au folosit în mod greşit darul voinţei libere, alegând un mod de viaţă egoist şi în opoziţie cu Creatorul lor. Întrebarea care se ridică acum este: Cum avea să soluţioneze Dumnezeu această răzvrătire într-un mod drept, care să le dea siguranţă celorlalte creaturi inteligente ale sale — din care fac parte atât îngerii fideli din cer, cât şi viitorii descendenţi ai lui Adam şi ai Evei?

Modul înţelept de a reacţiona al lui Dumnezeu

Unii ar putea spune că ar fi fost mai bine dacă Dumnezeu i-ar fi distrus imediat pe Satan, pe Adam şi pe Eva. Aceasta nu ar fi reglementat însă chestiunile ridicate în urma răzvrătirii. Satan pusese la îndoială modul lui Dumnezeu de a guverna, sugerând faptul că oamenii s-ar bucura de o viaţă mai bună dacă ar fi independenţi de guvernarea lui Dumnezeu. De asemenea, succesul pe care-l avusese în a-i întoarce pe primii doi oameni împotriva guvernării lui Dumnezeu a ridicat şi alte chestiuni de controversă. Întrucât Adam şi Eva păcătuiseră, însemna oare aceasta că exista vreo greşeală în ce priveşte modul în care îl crease Dumnezeu pe om? Era posibil ca Dumnezeu să aibă pe cineva pe pământ care să-i rămână fidel? Şi ce se poate spune despre fiii îngereşti ai lui Iehova, care fuseseră martori la răzvrătirea lui Satan? Aveau ei să susţină legitimitatea suveranităţii Sale? Fără îndoială că era nevoie de suficient timp pentru a reglementa aceste controverse. Iată de ce i-a permis Dumnezeu lui Satan să existe până în zilele noastre.

În ce-i priveşte pe Adam şi pe Eva, în ziua în care au manifestat neascultare, Dumnezeu i-a şi condamnat la moarte. Astfel, procesul morţii a început. Descendenţii lor, concepuţi după ce Adam şi Eva păcătuiseră, au moştenit de la părinţii lor imperfecţi păcatul şi moartea. — Romani 5:14.

Satan a început controversa, avându-i de partea sa pe primii doi oameni. El s-a folosit de timpul care i-a fost permis, încercând să-i ţină sub controlul său pe toţi descendenţii lui Adam. El a avut succes şi în ce priveşte faptul de a seduce un număr de îngeri să i se alăture în răzvrătire. Însă, majoritatea fiilor îngereşti ai lui Dumnezeu au susţinut în mod loial legitimitatea guvernării lui Iehova. — Geneza 6:1, 2; Iuda 6; Apocalipsa 12:3, 9.

Controversa punea guvernarea lui Dumnezeu în opoziţie cu guvernarea lui Satan, şi această controversă s-a dovedit foarte aprigă în zilele lui Iov. Prin conduita sa, acest bărbat fidel a dovedit că prefera guvernarea dreaptă a lui Dumnezeu în locul independenţei satanice, întocmai cum făcuseră deja bărbaţi temători de Dumnezeu, cum ar fi Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacov şi Iosif. Iov a devenit subiectul unei conversaţii care a avut loc în cer înaintea îngerilor fideli ai lui Dumnezeu. În sprijinul guvernării Sale drepte, Dumnezeu i-a zis lui Satan: „Ai văzut pe slujitorul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om integru şi drept, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău“. — Iov 1:6–8.

Refuzând să admită o înfrângere, Satan a pretins că Iov îi slujea lui Dumnezeu numai din motive egoiste, deoarece Dumnezeu îl binecuvântase din abundenţă pe Iov cu prosperitate materială. Aşadar, Satan a afirmat: „Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de tot ce are, şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă“ (Iov 1:11). Satan a mers chiar mai departe, punând la îndoială integritatea tuturor creaturilor lui Dumnezeu. „Omul dă tot ce are pentru viaţa lui“, a afirmat el (Iov 2:4). Acest atac calomniator l-a vizat nu numai pe Iov, ci pe toţi închinătorii fideli ai lui Dumnezeu din cer şi de pe pământ. Satan a lăsat să se înţeleagă că, dacă viaţa le-ar fi pusă în pericol, ei ar renunţa la relaţia lor cu Iehova.

Iehova Dumnezeu avea încredere deplină în integritatea lui Iov. Ca dovadă a acestui fapt, el i-a permis lui Satan să aducă diferite suferinţe umane asupra lui Iov. Prin fidelitatea sa, Iov nu numai că şi-a disculpat propriul său nume, ci, lucru şi mai important, a susţinut legitimitatea suveranităţii lui Iehova. Diavolul a fost dovedit a fi un mincinos. — Iov 2:10; 42:7.

Însă, cel mai bun exemplu de fidelitate manifestată sub încercări a fost Isus Cristos. Dumnezeu a transferat viaţa acestui Fiu îngeresc din cer în pântecele unei fecioare. Prin urmare, Isus nu a moştenit păcatul şi imperfecţiunea, ci a crescut devenind un om perfect, adică echivalentul exact al primului om, înainte ca acesta să-şi piardă perfecţiunea. Satan a făcut din Isus ţinta sa specială, aducând împotriva lui multe tentaţii şi încercări care au culminat cu o moarte umilitoare. Dar Satan nu a reuşit să ştirbească integritatea lui Isus. Isus a susţinut într-un mod complet legitimitatea guvernării Tatălui său. De asemenea, el a demonstrat că omul perfect Adam nu avea nici o scuză pentru faptul că se alăturase răzvrătirii lui Satan. Adam ar fi putut rămâne fidel în încercarea sa de proporţii mult mai reduse.

Ce altceva a mai fost demonstrat?

De la răzvrătirea lui Adam şi a Evei au trecut aproape 6 000 de ani de suferinţe umane. În acest timp, Dumnezeu i-a permis omenirii să experimenteze numeroase şi diferite forme de guvernare. Bilanţul îngrozitor de suferinţe umane demonstrează că omul nu este capabil să se guverneze singur. De fapt, în multe zone de pe glob domneşte în prezent anarhia. Independenţa de Dumnezeu, aşa cum a fost promovată de Satan, este dezastruoasă.

Iehova nu a trebuit să-şi demonstreze nimic sieşi. El ştia că modul său de guvernare este drept şi promovează cele mai bune foloase pentru creaturile sale. Însă, pentru a răspunde în mod satisfăcător la toate chestiunile ridicate de răzvrătirea lui Satan, el le-a dat creaturilor sale inteligente posibilitatea să-şi demonstreze preferinţa pentru guvernarea sa dreaptă.

Recompensele acordate pentru manifestarea iubirii faţă de Dumnezeu şi pentru faptul de a-i fi fidel depăşesc cu mult perioada temporară de suferinţe cauzate de Diavol. Cazul lui Iov ilustrează acest lucru. Iehova Dumnezeu l-a vindecat pe Iov de boala pe care Diavolul o adusese asupra lui. Mai mult decât atât, „în cei din urmă ani ai săi, Iov a primit de la DOMNUL [Iehova, NW] mai multe binecuvântări decât primise în cei dintâi“. În final, după ce i s-a mai prelungit viaţa cu 140 de ani, „Iov a murit bătrân şi sătul de zile“. — Iov 42:10–17.

Scriitorul biblic creştin Iacov atrage atenţia asupra acestui fapt, spunând: „Aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut ce sfârşit i-a dat Domnul [Iehova, NW], pentru că Domnul este plin de milă şi de îndurare [plin de afecţiune tandră şi de compasiune, NW, nota de subsol]“. — Iacov 5:11.

În prezent, timpul pentru Satan şi pentru lumea sa expiră. În curând, Dumnezeu va înlătura toate suferinţele pe care răzvrătirea lui Satan le-a adus asupra omenirii. Chiar şi morţii vor fi înviaţi (Ioan 11:25). Atunci, bărbaţi fideli, cum ar fi Iov, vor avea posibilitatea să dobândească viaţă veşnică pe un pământ paradiziac. Aceste binecuvântări viitoare pe care Dumnezeu le va revărsa asupra slujitorilor săi îl vor justifica pentru totdeauna în calitate de Suveran legitim, care este, într-adevăr, „plin de afecţiune tandră şi de compasiune“.

[Notă de subsol]

[Chenarul/Fotografiile de la pagina 8]

DUMNEZEII CRUZI AI OAMENILOR

DUMNEZEII antici erau deseori înfăţişaţi ca fiind setoşi de sânge şi imorali. Ca să-i îmbuneze, părinţii chiar îşi ardeau copiii de vii (Deuteronomul 12:31). La cealaltă extremă, filozofii păgâni îi învăţau pe oameni că Dumnezeu este lipsit de sentimente ca mânia sau mila.

Concepţiile inspirate de demoni ale acestor filozofi i-au influenţat pe evrei, poporul dedicat al lui Dumnezeu. Filozoful evreu Filon, un contemporan al lui Isus, afirma că Dumnezeu „nu are absolut nici un sentiment“.

Nici chiar rigida sectă evreiască a fariseilor nu a scăpat de influenţa filozofiei greceşti. Ei au adoptat învăţăturile lui Platon, potrivit cărora omul este alcătuit dintr-un suflet nemuritor prins într-un corp omenesc. Pe lângă aceasta, potrivit istoricului evreu Josephus, din secolul I e.n., fariseii credeau că sufletele oamenilor răi „suferă o pedeapsă eternă“. Biblia însă nu oferă nici un fundament în sprijinul acestei concepţii. — Geneza 2:7; 3:19; Eclesiastul 9:5; Ezechiel 18:4.

Dar ce se poate spune despre continuatorii lui Isus? S-au lăsat ei influenţaţi de filozofia păgână? Recunoscând acest pericol, apostolul Pavel i-a avertizat pe colaboratorii săi în credinţă astfel: „Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după tradiţia oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii şi nu după Hristos“. — Coloseni 2:8; vezi şi 1 Timotei 6:20.

Din nefericire, o serie de supraveghetori creştini dedicaţi din secolele al II-lea şi al III-lea au ignorat acest avertisment şi au susţinut că Dumnezeu nu are sentimente. În The Encyclopedia of Religion se spune: „În general, atributele lui Dumnezeu au fost înţelese cam tot aşa cum erau formulate în concepţiile evreieşti şi filozofice ale timpului . . . Ideea că Dumnezeu Tatăl ar putea avea sentimente cum ar fi mila . . . a fost considerată, în general, inacceptabilă, cel puţin până în ultima parte a secolului al XX-lea“.

Astfel, creştinătatea a adoptat învăţătura falsă despre un dumnezeu crud care îi pedepseşte pe păcătoşi făcându-i să sufere chinuri în mod conştient şi veşnic. Iehova Dumnezeu însă afirmă limpede în Cuvântul său, Biblia, că „plata păcatului este moartea“, nu un chin veşnic şi de care eşti conştient. — Romani 6:23.

[Provenienţa fotografiilor]

Sus: Muzeul Acropolis, Grecia

Prin amabilitatea British Museum

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Scopul lui Dumnezeu de a transforma pământul într-un paradis edenic trebuie să se împlinească!