Iehova guvernează prin teocraţie

„Iehova este rege pe timp indefinit.“ — PSALMUL 146:10, NW.

1, 2. a) De ce au eşuat eforturile oamenilor în ce priveşte guvernarea? b) Care este singura formă de guvernare care a avut cu adevărat succes?

ÎNCĂ de pe timpul lui Nimrod, oamenii au încercat diferite modalităţi de a guverna societatea omenească. Au existat dictaturi, monarhii, oligarhii şi diferite forme de democraţie. Iehova le-a permis pe toate. Într-adevăr, întrucât Dumnezeu este Sursa supremă a oricărei autorităţi, el i-a pus, într-un anumit sens, pe conducători în poziţiile lor relative (Romani 13:1). Şi totuşi, toate eforturile oamenilor de guvernare au eşuat. Nici un conducător uman nu a realizat o societate dreaptă, stabilă şi durabilă. Din nefericire, prea des „un om stăpîneşte peste alt om, ca să-l facă nenorocit“. — Eclesiastul 8:9.

² Ar trebui oare să ne surprindă acest lucru? Bineînţeles că nu! Omul, actualmente imperfect, nu a fost făcut să se guverneze singur. „Soarta omului nu este în puterea lui; nici nu stă în puterea omului, cînd umblă, să-şi îndrepte paşii“ (Ieremia 10:23). Acesta este motivul pentru care, de-a lungul istoriei umane, numai o singură formă de guvernare a avut cu adevărat succes. Care anume? Teocraţia exercitată de Iehova Dumnezeu. În limba greacă folosită în Biblie, „teocraţie“ înseamnă guvernare [krátos] de către Dumnezeu [theós]. Ce guvernare ar putea fi mai bună decât aceea a lui Iehova Dumnezeu însuşi? — Psalmul 146:10.

3. Daţi câteva exemple de teocraţie care au fost în vechime pe pământ.

³ Teocraţia a funcţionat pentru scurt timp în Eden, până când Adam şi Eva s-au răzvrătit împotriva lui Iehova (Geneza 3:1–6, 23). Se pare că, în timpul lui Avraam, a existat o teocraţie în oraşul Salem, unde Melchisedec era rege şi preot (Geneza 14:18–20; Evrei 7:1–3). Însă prima teocraţie naţională exercitată de Iehova Dumnezeu a fost instaurată în deşertul Sinai, în secolul al XVI-lea î.e.n. Cum s-a petrecut acest lucru? Şi cum a funcţionat acea teocraţie?

Se naşte o teocraţie

4. Cum a înfiinţat Iehova naţiunea teocratică a Israelului?

⁴ În 1513 î.e.n., Iehova i-a eliberat pe israeliţi din sclavia egipteană şi a nimicit, în Marea Roşie, armatele Faraonului care îi urmăreau. Apoi El i-a dus pe israeliţi la Muntele Sinai. Când aceştia îşi aveau tabăra la poalele muntelui, Dumnezeu le-a spus prin Moise: „Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi ţine legămîntul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele“. Israeliţii au răspuns: „Vom face tot ce a zis DOMNUL!“ (Exodul 19:4, 5, 8). S-a încheiat un legământ şi s-a născut naţiunea teocratică Israel. — Deuteronomul 26:18, 19.

5. În ce sens s-ar putea spune că Iehova a guvernat în Israel?

⁵ Cum era însă Israelul guvernat de Iehova, care este invizibil (Exodul 33:20)? Aceasta se făcea prin faptul că legile şi preoţii naţiunii erau furnizaţi de Iehova. Cei care respectau legile şi se închinau conform măsurilor instituite de Dumnezeu îi slujeau Marelui Teocrat, Iehova. În plus, marele preot avea Urimul şi Tumimul, prin care Iehova Dumnezeu dădea îndrumări în caz de pericol (Exodul 28:29, 30). În afară de aceasta, bătrâni competenţi erau reprezentanţii lui Iehova în teocraţie şi vegheau ca Legea lui Dumnezeu să fie aplicată. Dacă vom analiza relatările cu privire la câteva dintre aceste persoane, vom înţelege mai bine cum ar trebui oamenii să se supună guvernării lui Dumnezeu.

Autoritatea în cadrul teocraţiei

6. De ce era o sarcină colosală pentru oameni faptul de a deţine autoritate într-o teocraţie, şi ce fel de oameni erau necesari pentru această responsabilitate?

⁶ Persoanele aflate în poziţii de autoritate în Israel aveau un mare privilegiu, însă păstrarea echilibrului era pentru ei o sarcină colosală. Ei trebuiau să fie foarte atenţi, ca nu cumva să acorde mai multă importanţă propriei persoane decât sfinţirii numelui lui Iehova. Declaraţia inspirată potrivit căreia „nu stă în puterea omului, cînd umblă, să-şi îndrepte paşii“ era valabilă atât pentru israeliţi, cât şi pentru restul omenirii. Israelul prospera numai când bătrânii nu uitau că naţiunea era o teocraţie şi că ei trebuiau să înfăptuiască voinţa lui Iehova, nu pe a lor proprie. La scurt timp după fundarea Israelului, Ietro, socrul lui Moise, a arătat cu exactitate ce fel de oameni trebuiau să fie ei, şi anume „bărbaţi capabili, care se tem de Dumnezeu, bărbaţi demni de încredere, care urăsc câştigul nedrept“. — Exodul 18:21, NW.

7. În ce privinţe a fost Moise un excelent exemplu de persoană care deţinea autoritate sub conducerea lui Iehova Dumnezeu?

⁷ Primul care a deţinut o poziţie de înaltă autoritate în Israel a fost Moise. El a fost un exemplu excelent de persoană cu autoritate teocratică. Este adevărat că, la un moment dat, a ieşit în evidenţă slăbiciunea sa omenească, însă Moise s-a bizuit întotdeauna pe Iehova. Când apăreau probleme care nu fuseseră încă rezolvate, el căuta îndrumarea lui Iehova (compară cu Numeri 15:32–36). Cum a rezistat Moise ispitei de a-şi folosi, pentru propria sa glorie, poziţia înaltă? Deşi a condus o naţiune care număra milioane de oameni, el era „foarte blînd [„smerit“, nota de subsol], mai blînd decît orice om de pe faţa pămîntului“ (Numeri 12:3). El nu nutrea ambiţii personale, ci era interesat de gloria lui Dumnezeu (Exodul 32:7–14). De asemenea, Moise avea o credinţă puternică. Referindu-se la Moise din perioada în care acesta nu era încă lider al naţiunii, apostolul Pavel a spus: „A rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel care este nevăzut“ (Evrei 11:27). Este clar că Moise nu a uitat niciodată că Iehova era adevăratul Conducător al naţiunii (Psalmul 90:1, 2). Ce exemplu minunat este el pentru noi azi!

8. Ce poruncă i-a dat Iehova lui Iosua, şi de ce este ea demnă de a fi luată în considerare?

⁸ Când pentru Moise a devenit prea greu să exercite singur autoritate asupra Israelului, Iehova şi-a pus spiritul peste 70 de bătrâni care urmau să-l ajute la judecarea naţiunii (Numeri 11:16–25). În anii de mai târziu, fiecare oraş îşi avea propriii bătrâni (compară cu Deuteronomul 19:12; 22:15–18; 25:7–9). După moartea lui Moise, Iehova l-a pus ca lider al naţiunii pe Iosua. Vă puteţi imagina că, datorită acestui privilegiu, Iosua avea multe de făcut. Cu toate acestea, Iehova i-a spus că exista un lucru pe care nu trebuia să-l omită niciodată: „Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, ca să poţi face potrivit cu tot ce este scris în ea“ (Iosua 1:8). Observaţi că, deşi avea în urma lui mai bine de 40 de ani de serviciu, Iosua trebuia să citească Legea încontinuu. Şi noi trebuie să studiem Biblia şi să ne împrospătăm memoria cu privire la legile şi principiile lui Iehova, indiferent de durata serviciului nostru sau de numărul privilegiilor pe care le avem. — Psalmul 119:111, 112.

9. Ce s-a întâmplat în Israel în timpul judecătorilor?

⁹ După Iosua au urmat o serie de judecători. Din nefericire, în timpul lor israeliţii au făcut, deseori, „ce era rău înaintea DOMNULUI“ (Judecătorii 2:11). Referitor la perioada judecătorilor, documentul spune: „Pe vremea aceea nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce era drept în ochii lui“ (Judecătorii 21:25). Fiecare lua singur decizii în ce priveşte conduita şi închinarea, iar istoria arată că mulţi israeliţi au luat decizii greşite. Ei au început să se închine la idoli şi, uneori, au comis crime oribile (Judecătorii 19:25–30). Unii însă au manifestat o credinţă exemplară. — Evrei 11:32–38.

10. Ce schimbare radicală în ce priveşte guvernarea s-a produs în Israelul din timpul lui Samuel, şi ce anume a condus la aceasta?

¹⁰ În timpul vieţii lui Samuel, ultimul judecător, Israel a trecut printr-o criză de guvernare. Influenţaţi de naţiunile duşmane dimprejur, care erau toate conduse de regi, israeliţii s-au gândit că şi lor le trebuia un rege. Ei uitaseră că aveau deja un Rege, că guvernarea lor era o teocraţie. Iehova i-a spus lui Samuel: „Nu pe tine te-au lepădat, ci pe Mine M-au lepădat, ca să nu mai domnesc peste ei“ (1 Samuel 8:7). Exemplul lor ne aminteşte cât de uşor este să ne pierdem vederea spirituală şi să fim influenţaţi de lumea din jur. — Compară cu 1 Corinteni 2:14–16.

11. a) În pofida schimbării în guvernare, de ce se poate spune că Israelul a continuat să fie o teocraţie în timpul regilor? b) Ce poruncă le-a dat Iehova regilor Israelului, şi cu ce scop?

¹¹ Cu toate acestea, Iehova a acceptat cererea israeliţilor şi i-a ales pe primii doi regi ai lor — Saul şi David. Israelul a continuat să fie guvernat de Iehova, adică să fie o teocraţie. Pentru ca regii ei să nu uite acest lucru, fiecare dintre ei avea obligaţia să-şi facă personal o copie a Legii şi să o citească zilnic, „ca să înveţe să se teamă de DOMNUL Dumnezeul lui, să păzească şi să împlinească toate cuvintele din legea aceasta şi toate rînduielile acestea, pentru ca inima lui să nu se înalţe mai presus de fraţii lui“ (Deuteronomul 17:19, 20). Da, Iehova dorea ca persoanele cu autoritate în teocraţia sa să nu se preamărească şi ca acţiunile lor să reflecte Legea sa.

12. Cum şi-a dovedit regele David fidelitatea?

¹² Regele David a manifestat o remarcabilă credinţă în Iehova, iar Dumnezeu a încheiat cu el un legământ potrivit căruia David urma să fie tatăl unei linii de regi care va dura veşnic (2 Samuel 7:16; 1 Împăraţi 9:5; Psalmul 89:29). Supunerea plină de umilinţă a lui David faţă de Iehova este demnă de a fi imitată. El a spus: „DOAMNE, împăratul se va bucura de puterea Ta. Şi cum îl va umple de veselie mîntuirea Ta!“ (Psalmul 21:1). Deşi, uneori, David a eşuat din cauza slăbiciunilor carnale, el s-a bizuit, de regulă, pe puterea lui Iehova, nu pe puterea proprie.

Fapte şi atitudini neteocratice

13, 14. Care au fost unele acţiuni neteocratice întreprinse de succesorii lui David?

¹³ Nu toţi conducătorii israeliţi au fost ca Moise şi ca David. Mulţi au manifestat o crasă lipsă de respect faţă de aranjamentul teocratic, permiţând în Israel închinarea falsă. Chiar şi unii dintre conducătorii fideli au acţionat, uneori, într-un mod neteocratic. Un caz foarte dureros a fost cel al lui Solomon, căruia i-a fost acordată multă înţelepciune şi prosperitate (1 Împăraţi 4:25, 29). Totuşi, desconsiderând legea lui Iehova, el şi-a luat multe soţii şi a permis în Israel închinarea la idoli. Evident că, atunci când Solomon a îmbătrânit, domnia sa a devenit asupritoare. — Deuteronomul 17:14–17; 1 Împăraţi 11:1–8; 12:4.

¹⁴ Lui Roboam, fiul lui Solomon, i s-a cerut să uşureze povara supuşilor săi. În loc să rezolve cazul cu blândeţe, el şi-a manifestat într-un mod agresiv autoritatea, fapt pentru care a pierdut 10 din cele 12 triburi (2 Cronici 10:4–17). Primul rege al regatului format din cele zece triburi a fost Ieroboam. În eforturile depuse de el pentru a fi sigur că regatul său nu se va alipi niciodată la naţiunea-soră, Ieroboam a instituit închinarea la viţei. Poate că aceasta a fost o măsură inteligentă pe plan politic, dar ea era o dovadă clară de desconsiderare a teocraţiei (1 Împăraţi 12:26–30). Mai târziu, la sfârşitul unei vieţi lungi de serviciu fidel, regele Asa a permis ca mândria să-i păteze reputaţia. El l-a chinuit pe profetul care a venit la el cu sfat din partea lui Iehova (2 Cronici 16:7–11). Da, chiar şi cei care sunt de mulţi ani în serviciu au, uneori, nevoie de sfaturi.

Sfârşitul unei teocraţii

15. Când Isus a fost pe pământ, cum au eşuat conducătorii evrei ca persoane cu autoritate într-o teocraţie?

¹⁵ Când Isus Cristos a fost pe pământ, Israel era încă o teocraţie. Este regretabil însă că mulţi dintre bătrânii ei responsabili nu aveau preocupări spirituale. Cu siguranţă că ei nu au cultivat smerenia pe care a manifestat-o Moise. Isus a arătat degradarea lor spirituală când a spus: „Cărturarii şi fariseii stau pe scaunul lui Moise. Deci toate cîte vă spun ei, păziţi-le şi faceţi-le, dar după faptele lor să nu faceţi! Căci ei zic şi nu fac“. — Matei 23:2, 3.

16. Cum au demonstrat conducătorii evrei din secolul întâi că nu aveau respect faţă de teocraţie?

¹⁶ După ce l-au predat pe Isus lui Pontius Pilat, conducătorii evrei au arătat cât de mult se abătuseră de la supunerea teocratică. Pilat l-a interogat pe Isus şi a tras concluzia că era nevinovat. Aducându-l pe Isus afară, în faţa evreilor, Pilat a spus: „Iată Împăratul vostru!“ Când evreii au cerut cu strigăte moartea lui Isus, Pilat a întrebat: „Să răstignesc pe împăratul vostru?“ Preoţii superiori au răspuns: „N-avem împărat decît pe Cezarul“ (Ioan 19:14, 15). Ei l-au recunoscut ca rege pe Cezar, nu pe Isus, ‘care a venit în numele DOMNULUI [lui Iehova, NW]’! — Matei 21:9.

17. De ce Israelul carnal a încetat să mai fie o naţiune teocratică?

¹⁷ Respingându-l pe Isus, evreii au respins teocraţia, deoarece el urma să fie figura centrală în cadrul viitoarelor aranjamente teocratice. Isus era fiul regelui David care avea să domnească veşnic (Isaia 9:6, 7; Luca 1:33; 3:23, 31). Astfel, Israelul carnal a încetat să mai fie naţiunea aleasă a lui Dumnezeu. — Romani 9:31–33.

O nouă teocraţie

18. Ce teocraţie nouă s-a născut în secolul întâi? Explicaţi.

¹⁸ Faptul că Dumnezeu a respins Israelul carnal nu a însemnat însă sfârşitul teocraţiei de pe pământ. Prin Isus Cristos, Iehova a instaurat o nouă teocraţie. Aceasta era congregaţia creştinilor unşi, care era, de fapt, o naţiune nouă (1 Petru 2:9). Apostolul Pavel a numit-o „Israelul lui Dumnezeu“, iar, în cele din urmă, membrii ei au venit „din orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi din orice neam“ (Galateni 6:16; Apocalipsa 5:9, 10). Deşi erau supuşi guvernelor umane sub conducerea cărora trăiau, membrii acestei teocraţii noi erau, într-adevăr, conduşi de Dumnezeu (1 Petru 2:13, 14, 17). La scurt timp după naşterea noii teocraţii, conducătorii Israelului carnal au încercat să-i forţeze pe unii discipoli să înceteze a mai asculta de o poruncă pe care le-o dăduse Isus. Ce au răspuns ei? „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decît de oameni“ (Faptele 5:29). Într-adevăr, un punct de vedere teocratic!

19. În ce sens se putea numi teocraţie congregaţia creştină din secolul întâi?

¹⁹ Cum funcţiona însă noua teocraţie? Exista un Rege, Isus Cristos, care îl reprezenta pe Marele Teocrat, Iehova Dumnezeu (Coloseni 1:13). Deşi Regele era invizibil, în ceruri, domnia sa era reală pentru supuşii săi, iar cuvintele sale le guvernau viaţa. Cât priveşte conducerea vizibilă, au fost numiţi în acest sens bătrâni calificaţi spiritualiceşte. În Ierusalim, un grup de astfel de bărbaţi funcţiona în calitate de corp de guvernare. Reprezentanţii acestui corp erau bătrânii itineranţi, ca Pavel, Timotei şi Tit, iar de fiecare congregaţie se îngrijea un corp de bătrâni (Tit 1:5). Când apărea o problemă grea, bătrânii consultau corpul de guvernare sau pe unul dintre reprezentanţii lui, cum era Pavel (compară cu Faptele 15:2; 1 Corinteni 7:1; 8:1; 12:1). Pe lângă aceasta, fiecare membru al congregaţiei juca un rol în susţinerea teocraţiei. Fiecare era răspunzător înaintea lui Iehova în ce priveşte aplicarea principiilor scripturale în viaţă. — Romani 14:4, 12.

20. Ce se poate spune despre teocraţia din perioada postapostolică?

²⁰ Pavel a avertizat că, după moartea apostolilor, se va instala apostazia, ceea ce s-a şi întâmplat (2 Tesaloniceni 2:3). Cu trecerea timpului, cei care pretindeau că sunt creştini au ajuns să se numere cu milioanele, iar apoi cu sutele de milioane. Ei au instituit diferite feluri de guvernare bisericească, de exemplu: ierarhică, presbiteriană şi congregaţională. Totuşi, nici conduita, nici credinţele acestor biserici nu reflectau guvernarea lui Iehova. Ele nu erau teocraţii!

21, 22. a) Cum a restabilit Iehova teocraţia în timpul sfârşitului? b) La ce întrebări referitoare la teocraţie se va răspunde în articolul următor?

²¹ În timpul sfârşitului acestui sistem de lucruri, urma să aibă loc o separare a adevăraţilor creştini de cei falşi (Matei 13:37–43). Lucrul acesta s-a întâmplat în 1919, un an de cotitură în istoria teocraţiei. Atunci s-a împlinit glorioasa profeţie din Isaia 66:8: „Cine a văzut vreodată aşa ceva? Se poate naşte oare o ţară într-o zi? Se naşte un popor [o naţiune, NW] dintr-o dată?“ Răspunsul la aceste întrebări a fost un răsunător „Da“! În 1919 congregaţia creştină a existat din nou ca „naţiune“ separată. S-a născut, într-adevăr, ca într-o singură zi, o „ţară“ teocratică! Pe măsură ce timpul sfârşitului se scurgea, organizaţia acestei naţiuni noi a fost modificată pentru a corespunde cât mai bine cu ceea ce exista în secolul întâi (Isaia 60:17). Dar ea a fost întotdeauna o teocraţie. În ce priveşte conduita şi credinţa, ea a reflectat întotdeauna legile şi principiile inspirate de Dumnezeu şi consemnate în Scripturi. De asemenea, ea a fost întotdeauna supusă Regelui întronat, Isus Cristos. — Psalmii 45:17; 72:1, 2.

²² Sunteţi asociaţi la această teocraţie? Aveţi o poziţie de autoritate în ea? Dacă da, ştiţi ce înseamnă a vă comporta în mod teocratic? Ştiţi ce capcane să evitaţi? La ultimele două întrebări se va răspunde în articolul următor.

Ştiţi să explicaţi?

◻ Ce este teocraţia?

◻ În ce sens era Israelul o teocraţie?

◻ Ce aranjament a instituit Iehova pentru a le aminti regilor că Israelul era o teocraţie?

◻ În ce sens era congregaţia creştină o teocraţie, şi cum era ea organizată?

◻ Ce organizaţie teocratică a fost înfiinţată în timpul nostru?

[Legenda ilustraţiei de la pagina 12]

Înaintea lui Pontius Pilat, guvernanţii evrei l-au recunoscut pe Cezar în loc să-l recunoască pe Regele numit în mod teocratic de Iehova.