Scene din Ţara Promisă

Garizim — ‘ne–am închinat pe acest munte’

FEMEIA samariteancă la fîntînă. Nu vă aminteşte oare această propoziţie de emoţionanta relatare despre mărturia informală depusă de Isus unei femei, la „fîntîna lui Iacov“ din oraşul samaritean Sihar? V-ar place să înţelegeţi mai deplin acest eveniment semnificativ? — Ioan 4:5–14.

Observaţi cei doi munţi de mai sus, aflaţi la circa 50 de kilometri nord de Ierusalim.a În stînga (la sud) este muntele Garizim, acoperit de păduri; izvoare abundente contribuie la fertilitatea şi frumuseţea lui. În dreapta (la nord) este muntele Ebal, puţin mai înalt, dar stîncos şi gol.

Între ei se întinde fertila vale Sihem. Amintiţi-vă că atunci cînd prietenul lui Dumnezeu, Avram (numit mai tîrziu Avraam), a străbătut Ţara Promisă, el s-a oprit la Sihem. Aici el a zidit un altar lui Iehova, care tocmai îi apăruse şi îi promisese această ţară seminţei sale (Geneza 12:5–7). Ce loc potrivit pentru a face o astfel de promisiune, chiar în inima ţării respective! Fie din vîrful muntelui Garizim, fie din vîrful lui Ebal, patriarhul putea vedea zone întinse ale Ţării Promise. Oraşul Sihem (actualul Nablus) constituia un centru important, fiind situat pe drumul montan care trecea de la nord la sud, în apropiere de un drum de la est la vest care lega coasta de valea Iordanului.

Altarul construit de Avraam a fost numai una dintre realizările remarcabile de natură religioasă de aici. Mai tîrziu, Iacov a cumpărat un teren în această regiune şi a continuat închinarea adevărată. De asemenea, el a săpat sau a plătit să i se sape o fîntînă adîncă, aproape de poalele muntelui Garizim. Secole mai tîrziu, femeia samariteancă i-a spus lui Isus: „Părintele nostru Iacov, care ne-a dat fîntîna . . . a băut din ea“. Probabil sursa de apă o constituia un izvor, fapt care putea explica de ce apostolul Ioan a numit-o „fîntîna lui Iacov“.

Menţionarea închinării adevărate în legătură cu Garizim şi Ebal ar putea să vă amintească, de asemenea, faptul că Iosua a adus aici Israelul, aşa cum îl îndrumase Moise. Iosua a construit un altar pe muntele Ebal. Imaginaţi-vă jumătate din popor stînd în faţa muntelui Garizim, iar restul în faţa muntelui Ebal în timp ce Iosua citea „cuvintele legii, binecuvîntarea şi blestemul“ (Iosua 8:30–35; Deuteronomul 11:29). Cu ani mai tîrziu, Iosua s-a întors aici şi într-o avertizare finală a spus: „Cît despre mine, eu şi casa mea vom sluji DOMNULUI“. Poporul s-a angajat să facă la fel (Iosua 24:1, 15–18, 25). Dar, în realitate, aveau ei să facă lucrul acesta?

Răspunsul v-ar putea ajuta să înţelegeţi conversaţia lui Isus cu femeia samariteancă. De fapt, închinarea adevărată practicată de Avraam, Iacov şi Iosua nu a continuat aici, în Samaria.

După ce cele zece triburi nordice s-au separat, ele s-au întors la închinarea adusă unor viţei de aur. Astfel Iehova le-a permis asirienilor să cucerească această regiune în anul 740 î.e.n. Ei au deportat o mare parte din populaţie aducînd în locul acesteia străini din alte locuri ale Imperiului asirian, care erau închinători ai unor dumnezei străini. Probabil că unii dintre acei păgîni au încheiat căsătorii cu femei israelite şi au învăţat unele învăţături aparţinînd închinării adevărate, cum ar fi circumcizia. Dar forma de închinare care a rezultat, practicată de samariteni, nu a fost, desigur, pe deplin plăcută lui Dumnezeu. — 2 Împăraţi 17:7–33.

În amestecul lor de închinare, samaritenii au acceptat ca Scripturi numai primele cinci cărţi ale lui Moise, Pentateucul. Aproximativ în secolul al patrulea î.e.n., ei au ridicat un templu pe muntele Garizim, la rivalitate cu templul lui Dumnezeu din Ierusalim. Cu timpul, templul de pe Garizim a fost dedicat lui Zeus (sau Jupiter) şi, în cele din urmă, a fost distrus. Totuşi, centrul de închinare al samaritenilor a continuat să rămînă pe muntele Garizim.

Pînă în ziua de azi, samaritenii ţin o sărbătoare anuală a Paştelui pe muntele Garizim. Sînt junghiaţi numeroşi miei. Corpurile lor sînt înmuiate în butoaie cu apă fiartă astfel încît lîna poate fi smulsă, iar apoi, carnea este pusă la fript timp de mai multe ore în nişte gropi. La miezul nopţii, sute de samariteni, mulţi fiind veniţi de la Ierusalim, servesc cina pascală. În fotografia din stînga, îl puteţi vedea pe marele preot samaritean, cu capul acoperit, oficiind ritualurile la o celebrare a Paştelui pe muntele Garizim.

Amintiţi-vă ce i-a spus femeia samariteancă lui Isus: „Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta“. Isus i-a dat, atît ei, cît şi nouă, explicaţia corectă: „Vine ceasul cînd nu vă veţi închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim . . . Vine ceasul, şi acum a şi venit, cînd închinătorii adevăraţi vor adora pe Tatăl în duh şi în adevăr; căci şi Tatăl caută astfel de adoratori. Dumnezeu este Duh; şi cine Îl adoră pe El, trebuie să-L adore în duh şi în adevăr“. — Ioan 4:20–24.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Pictorial Archive (Near Eastern History) Est.

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 26]

Garo Nalbandian

Garo Nalbandian