Cum anume priviţi păcatul?
„DE CE CONTINUĂ ea să ceară în rugăciune iertarea păcatelor noastre?“ se plîngea o gospodină care studia Biblia cu o Martoră a lui Iehova. „Sună de parcă aş fi o criminală.“ Întocmai ca această femeie, multe persoane din prezent nu sînt conştiente de păcatele lor, exceptînd cazul în care au comis o crimă.
Acest lucru este valabil îndeosebi în Orient, unde oamenii nu dispun în mod tradiţional de un concept al păcatului moştenit, aşa cum este el predat în religiile iudeo-creştine (Geneza 3:1–5, 16–19; Romani 5:12). De exemplu, şintoiştii identifică păcatul cu murdăria care poate fi uşor ştearsă printr-o legănare de toiag a unui preot, toiag care are ataşate în vîrf fîşii de hîrtie sau de in. În acest proces nu se pretinde căinţă cu privire la fapta comisă. De ce? „Nu numai faptele rele, ci şi unele calamităţi naturale necontrolabile erau numite tsumi [păcat]“, explică Kodansha Encyclopedia of Japan. Dezastrele naturale, tsumi, care nu ţineau de responsabilitatea oamenilor, erau considerate a fi păcate pe care ritualurile purificatoare le făceau să înceteze să existe.
Aceasta a condus la ideea că orice păcat, chiar unele acte rele comise în mod voluntar (exceptînd actele criminale pedepsite prin lege) pot fi şterse prin ritualuri purificatoare. Într-un articol cu titlul „Ritualul curăţării politice în Japonia“, The New York Times se referea la o astfel de optică şi explica faptul că unii politicieni din Japonia care au fost implicaţi în scandaluri se consideră „purificaţi“ atunci cînd sînt realeşi de alegători. Astfel, nu are loc nici o corectare reală şi se pot repeta scandaluri similare.
Budiştii care cred în samsara, sau renaştere, şi în doctrina karma au o perspectivă diferită. „Potrivit doctrinei karman, explică The New Encyclopædia Britannica, o conduită bună aduce un rezultat plăcut şi fericit şi creează o tendinţă spre acte bune similare, în timp ce o conduită rea aduce un rezultat rău şi creează o tendinţă spre acţiuni rele repetate.“ Cu alte cuvinte, o conduită păcătoasă produce roade rele. Învăţătura karma este strîns legată de învăţătura despre renaştere, dat fiind că despre unii adepţi karma se spune că produc roade în unele vieţi viitoare, la mulţi ani după viaţa în care au fost comise actele.
Cum îi influenţează această învăţătură pe adepţii săi? O femeie budistă care credea cu sinceritate în Karma declara: „Consideram că nu avea nici un sens să fiu obligată să sufăr pentru ceva cu care m-am născut, dar despre care nu ştiam nimic. Trebuia să accept acest lucru ca fiind destinul meu. Faptul de a psalmodia sutra şi de a căuta din răsputeri să trăiesc o viaţă curată nu-mi rezolva problemele. Am devenit irascibilă şi nemulţumită, plîngîndu-mă întotdeauna“. Învăţătura budistă referitoare la rezultatele unei conduite rele a făcut-o să aibă un sentiment de inutilitate.
O altă religie orientală, confucianismul, a susţinut un mod diferit de a trata răul din om. Potrivit ideilor lui Hsün-tzu, unul dintre cei trei mari filozofi confucianişti, natura umană este rea şi înclinată să fie egoistă. În scopul menţinerii ordinii sociale între oameni cu tendinţe păcătoase, el a accentuat importanţa principiului li, care înseamnă decenţă, politeţe şi ordinea lucrurilor. Meng-tzu, un alt filozof confucianist, deşi a exprimat un punct de vedere opus referitor la natura umană, a recunoscut existenţa răului social şi, avînd încredere că natura omului este bună, s-a bizuit pe autoperfecţionare drept soluţie. Într-un fel sau altul, filozofii confucianişti au predat importanţa instruirii şi a educaţiei în scopul combaterii păcatului din lume. Cu toate că învăţăturile lor sînt de acord cu necesitatea principiului li, conceptul lor de păcat şi de rău este foarte vag. — Compară cu Psalmii 14:3; 51:5.
Estomparea conceptului de păcat în Occident
În Occident, concepţiile despre păcat au fost în mod tradiţional bine definite, şi majoritatea oamenilor au fost de acord cu faptul că păcatul există şi că trebuie să fie evitat. Dar, atitudinea Occidentului faţă de păcat este în schimbare. Mulţi resping orice conştiinţă a păcatului, calificînd glasul conştiinţei drept un „sentiment de vinovăţie“, un lucru care trebuie evitat. Cu mai bine de 40 de ani în urmă, Papa Pius al XII-lea se lamenta: „Păcatul acestui secol este pierderea oricărui simţ al păcatului“. Potrivit unui studiu publicat în săptămînalul catolic Le Pèlerin, o uluitoare proporţie de 90% din populaţia Franţei, unde majoritatea oamenilor se declară a fi romano-catolici, nu mai crede în existenţa păcatului.
Într-adevăr, atît în Orient, cît şi în Occident, majoritatea oamenilor par să trăiască în prezent într-o confortabilă mulţumire de sine, fără să fie torturaţi de o conştiinţă a păcatului. Înseamnă aceasta însă că păcatul nu există? Îl putem ignora fără riscuri? Va dispărea vreodată păcatul?