Întrebări de la cititori

Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, a fost oare făcut nu numai mut, ci şi surd, după cum pare să indice Luca 1:62?

Unii au tras concluzia că Zaharia a devenit şi surd. În relatarea biblică citim: „[Ei] îl numeau [pe copil] Zaharia, după numele tatălui său. Dar mama lui, răspunzînd, a zis: «Nu, ci el se va numi Ioan». Ei i-au zis: «Nimeni din rudele tale nu poartă numele acesta». Şi au început să facă semne tatălui său, ca să ştie cum ar vrea să fie numit. Şi cerînd o tăbliţă de scris, el a scris, spunînd: «Ioan este numele lui»“. — Luca 1:59–63.

Nimic din această relatare nu spune deci în mod explicit că Zaharia nu a auzit o perioadă de timp.

Cu cîtva timp înainte, îngerul Gabriel îi anunţase lui Zaharia apropiata naştere a unui fiu care urma să fie numit Ioan. Vîrstnicului Zaharia i-a venit greu să creadă acest lucru. Îngerul a răspuns: „Iată, vei fi mut şi nu vei putea vorbi, pînă în ziua cînd se vor întîmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor“ (Luca 1:13, 18–20). Îngerul a spus că nu auzul, ci vorbirea lui Zaharia va fi afectată.

Relatarea spune în continuare: „Cînd a ieşit afară [din sanctuar], nu putea să le vorbească [celor care aşteptau]; şi au înţeles că avusese o viziune în templu. El le făcea semne şi a rămas mut“ (Luca 1:22). Cuvîntul grecesc redat aici prin „mut“ transmite ideea de a avea o deficienţă în ce priveşte vorbirea, auzul sau amîndouă (Luca 7:22). Cum au stat lucrurile cu Zaharia? Ei bine, să examinăm ce s-a întîmplat atunci cînd a fost vindecat. „Îndată i s-a deschis gura, i s-a dezlegat limba şi vorbea, binecuvîntînd pe Dumnezeu“ (Luca 1:64). Aceasta conduce în mod justificat la concluzia că numai capacitatea lui Zaharia de a vorbi fusese afectată.

Atunci, de ce ceilalţi l-au întrebat pe Zaharia ‘făcîndu-i semne . . . ca să ştie cum ar vrea să fie numit [copilul]’? Unii traducători chiar redau acest pasaj prin expresia „în limbajul semnelor“ sau „utilizînd limbajul semnelor“.

Zaharia, care era mut din momentul cînd primise anunţul îngerului, era constrîns deseori să utilizeze gesturi, un fel de limbaj al semnelor, pentru a se exprima. De exemplu, „el le făcea semne“ celor de la templu (Luca 1:21, 22). Cînd a cerut mai tîrziu o tăbliţă, el trebuie să fi folosit semne sau gesturi (Luca 1:63). Este posibil deci ca cei care au trăit în jurul lui în această perioadă de muţenie să fi fost şi ei înclinaţi să întrebuinţeze gesturi.

Există însă o explicaţie şi mai posibilă pentru semnele menţionate la Luca 1:62. Elisabeta tocmai se exprimase cu privire la numele fiului ei. Aşadar, fără să o contrazică, ei n-au făcut decît să treacă la pasul următor şi cuvenit de a afla care era decizia soţului ei. Ei au putut face acest lucru cu un simplu gest sau semn cu capul. Faptul că nu au scris întrebarea pentru ca Zaharia să o citească ar putea fi chiar o dovadă că el auzise cuvintele soţiei sale. Astfel, un simplu semn cu capul sau un semn asemănător adresat lui putea avea înţelesul: ‘Deci toţi (inclusiv tu, Zaharia) am auzit recomandarea ei, dar care este decizia ta finală în legătură cu numele copilului?’

Şi, imediat după aceea, s-a petrecut un alt miracol, inversînd situaţia. „Îndată i s-a deschis gura, i s-a dezlegat limba şi vorbea“ (Luca 1:64). Nu a fost necesară nici o menţiune referitoare la auzul său de vreme ce acesta nu fusese afectat.