Mărturisirea păcatelor — Ceva nu e în regulă?

„MĂRTURISIREA păcatelor este o curăţire spirituală; ea înseamnă a lua totul de la capăt, a şterge cu buretele trecutul. Îmi place să merg la spovedire, să-i spun preotului păcatele mele, să-l fac să mă ierte şi să fiu cuprins de euforia care rezultă de aici.“ Aşa a declarat un catolic evlavios. — Binecuvîntează-mă, Tată, căci am păcătuit (în l. engleză).

Potrivit lucrării New Catholic Encyclopedia, „numai pe preoţi i-a împuternicit sau i-a delegat Cristos să lege şi să dezlege, să ierte şi să menţină“ păcatele. Aceeaşi lucrare de referinţă spune că spovedirea cu regularitate urmăreşte „să restabilească sfinţenia pe care viaţa a pierdut-o printr-un păcat grav şi (. . .) să purifice conştiinţa individului“. Totuşi, climatul moral din multe ţări arată că spovedirea cu regularitate nu îi determină pe mulţi care o practică să se «depărteze de la rău şi să facă binele» (Psalm 34:14). Deci, ceva nu e în regulă?

Doar un ritual?

Spovedirea poate începe ca un simplu ritual. În Irlanda, prima spovedire este urmată imediat de prima împărtăşanie. Aşadar, constituie o surpriză faptul că o fetiţă de şapte ani se gîndeşte mai mult la frumoasa şi micuţa rochie de mireasă pe care o va purta ea decît la «restabilirea sfinţeniei pe care viaţa a pierdut-o printr-un păcat grav»?

„Ceea ce m-a entuziasmat cel mai mult, în afară de faptul că am căpătat bani de la rudele mele, a fost rochia“, recunoaşte Ramona, care s-a spovedit prima dată la vîrsta de şapte ani. „Dintre toate fetele pe care le ştiu“, spune ea în continuare, „nici una nu a simţit vreo emoţie spirituală. Nici una dintre noi nici măcar nu s-a gîndit la Dumnezeu în momentul acela.“

De fapt, a-i obliga pe copii să se spovedească de păcate în mod regulat poate face din spovedire o recitare mecanică. „Am folosit de nenumărate ori aceleaşi cuvinte“, spune Michael, care a început şi el să se spovedească de la şapte ani.

Afirmaţiile unor catolici citaţi în cartea Binecuvîntează-mă, Tată, căci am păcătuit arată că spovedirea este de mică imporanţă pentru ei chiar şi după trecerea anilor. „Spovedirea te învaţă să minţi, deoarece există anumite lucruri asupra cărora nu te poţi decide să le mărturiseşti preotului“, a recunoscut cineva. Lipsa de consecvenţă în rîndul preoţilor poate fi exploatată pentru a se obţine o penitenţă minimă. Unii au căutat îndelung un „bun“ confesor pentru a căpăta sfatul dorit de ei. „După ce am umblat încoace şi-ncolo timp de trei luni, mi-am găsit un confesor. Îl văd în fiecare lună, faţă-n faţă, în camera de împăcare, şi e un om grozav“, a spus o tînără. „Dacă eşti deştept, îţi găseşti un preot care e surd şi nu rosteşte altceva decît «trei Marii sfinte»“, a spus un alt catolic.

Evident deci, ceva nu e în regulă cu spovedirea practicată de anumiţi oameni. Dar Biblia arată că este necesar să mărturisim păcatele, întrucît în ea se spune: „Nimeni care îşi ascunde păcatele nu va prospera; oricine le mărturiseşte şi renunţă la ele va găsi îndurare.“ — Proverbe 28:13, The New Jerusalem Bible.

Înseamnă atunci că un creştin trebuie să-şi mărturisească toate păcatele? Şi dacă da, cui anume? Articolul următor va răspunde la aceste întrebări.