Identificarea spiritului sfînt
AŢI ŞTIUT că spiritul sfînt afectează viaţa fiecăruia dintre noi? Şi v-aţi dat seama că el poate realiza îmbunătăţiri enorme în viaţa d-voastră? Faptul acesta ar putea să vă surprindă. Însă aţi putea să întrebaţi: «Cine sau ce este spiritul sfînt?»
Dacă aparţineţi uneia dintre bisericile creştinătăţii aţi auzit probabil că preotul îl botează pe copilul mic „în numele Părintelui, şi al Fiului şi al Sfîntului Spirit.“ (Matei 28:19, SS 1874) Cînd sînt întrebaţi cu privire la identitatea spiritului sfînt, cei mai mulţi preoţi răspund prompt: «Spiritul sfînt este a treia persoană a Trinităţii, egală în toate privinţele cu Dumnezeu Tatăl şi cu Isus Cristos.»
Această părere nu a fost susţinută însă în cursul primelor secole ale erei noastre. De exemplu, în 381 e.n., la vreo trei secole după moartea apostolilor lui Isus Cristos, Grigore de Nazianzus scria: „Unii presupun că [spiritul sfînt] este o putere (energeia), unii că este o creatură, alţii că este Dumnezeu, iar alţii nu se pot decide pentru una din aceste păreri.“
Astăzi cele mai multe biserici ale creştinătăţii acceptă punctul de vedere trinitarian cu privire la spiritul sfînt. Dar este el oare sprijinit de Biblie? Sau nu este decît o opinie bazată pe tradiţie? În realitate, Biblia nu vorbeşte niciodată despre spiritul sfînt în acelaşi fel în care vorbeşte despre Dumnezeu sau despre Isus. De exemplu, în Biblie spiritul sfînt nu are un nume personal.
Este oare acesta doar un detaliu nesemnificativ? Nu, căci numele sînt importante în Biblie. Dumnezeu a subliniat importanţa propriului său nume atunci cînd el a spus: „Eu sînt Iehova. Acesta este numele meu; şi eu nu voi da gloria mea la nimeni altul, nici lauda mea imaginilor cioplite.“ (Isaia 42:8) Importanţa numelui lui Isus Cristos a fost subliniată înainte de naşterea sa, atunci cînd un înger i-a spus Mariei: „Va trebui să-i pui numele Isus“. (Luca 1:31) Dacă numele Tatălui şi al Fiului sînt atît de importante, de ce atunci spiritul sfînt nu are un nume personal? Fără îndoială că singur acest detaliu ar fi suficient pentru ca cineva să se întrebe dacă spiritul este într-adevăr egal cu Tatăl şi cu Fiul.
Scripturile şi spiritul sfînt
În Scripturile ebraice sau aşa-zisul „Vechi Testament“ există referiri la „spiritul sfînt“ şi la „spiritul [Dumnezeului] meu.“ (Psalm 51:11; Ioel 2:28, 29) Citim astfel că spiritul sfînt poate să umple o persoană, poate să vină peste ea, şi o poate îmbrăca. (Exod 31:3; Judecători 3:10; 6:34) O parte a spiritului sfînt al lui Dumnezeu poate fi luată de la cineva şi dată altcuiva. (Numere 11:17, 25) Spiritul sfînt poate ajunge să activeze asupra cuiva, făcîndu-l în măsură să îndeplinească fapte eroice supraomeneşti. — Judecători 14:6; 1 Samuel 10:6.
Ce concluzie raţională se poate desprinde din asemenea declaraţii? Fără îndoială nu aceea că spiritul sfînt ar fi o persoană. Cum ar putea să fie luată o porţiune dintr-o persoană şi să-i fie dată unei alte persoane? În plus, nu există nici o dovadă că atunci cînd Isus a fost pe pămînt, iudeii fideli ar fi considerat spiritul sfînt drept o persoană egală cu Tatăl. Ei, în mod cert, nu se închinau spiritului sfînt. Dimpotrivă, închinarea lor era îndreptată numai spre Iehova, Cel pe care Isus însuşi l-a numit „Tatăl meu şi Dumnezeul meu.“ — Ioan 20:17.
La fel ca aşa-zisul „Vechi Testament“, partea Bibliei care se numeşte Scripturile greceşti creştine sau „Noul Testament“ afirmă că spiritul sfînt poate să «umple» o persoană sau să fie „asupra sa“.(Fapte 2:4; Luca 2:25-27) Spiritul sfînt era «dat», «turnat peste», şi «distribuit». (Luca 11:13; Fapte 10:45; Evrei 2:4) La Sărbătoarea Zilei a Cincizecea din anul 33 e.n., discipolii au primit „o parte din“ spiritul lui Dumnezeu. (Fapte 2:17) Scripturile vorbesc, de asemenea, despre botezul cu spirit sfînt şi despre ungerea cu acesta. — Matei 3:11; Fapte 1:5; 10:38.
Asemenea declaraţii biblice dovedesc că spiritul sfînt nu este o persoană. Această concluzie este confirmată de enumerarea spiritului sfînt printre alte lucruri impersonale. De pildă, Biblia declară că Ştefan era „plin de credinţă şi de spirit sfînt“. (Fapte 6:5) Iar apostolul Pavel s-a recomandat ca slujitor al lui Dumnezeu „prin puritate, prin cunoştinţă, prin îndelungă răbdare, prin bunătate, prin spiritul sfînt, printr-o iubire fără ipocrizie.“ — 2 Corinteni 6:4-6.
Este adevărat că Biblia personifică uneori spiritul sfînt. De pildă, Isaia a spus că anumiţi rebeli «au făcut ca spiritul sfînt al lui Dumnezeu să se simtă ofensat.» (Isaia 63:10) Pavel a spus că spiritul putea fi «întristat». (Efeseni 4:30) Iar o serie de texte scripturale afirmă că spiritul sfînt dă învăţătură, îndrumă, vorbeşte şi depune mărturie. (Ioan 14:26; 16:13, 14; 1 Ioan 5:7, 8) Biblia personifică însă şi lucruri neanimate, cum sînt înţelepciunea, moartea şi păcatul. (Proverbe 1:20; Romani 5:17, 21) Aceasta este, de fapt, o modalitate plastică în care exprimă uneori Scripturile anumite lucruri.
Astăzi noi vorbim într–o manieră similară despre Biblie, atunci cînd spunem că ea face o afirmaţie sau dă o învăţătură. Utilizînd un asemenea mod de exprimare noi nu vrem să spunem că Biblia este o persoană, nu-i aşa? Nici Biblia nu vrea să spună că spiritul sfînt este o persoană, atunci cînd ea foloseşte expresii asemănătoare.
Ce este atunci spiritul sfînt? El este propria forţă activă a lui Dumnezeu, utilizată de el pentru a-şi înfăptui voinţa. (Geneza 1:2) Dar cum este afectată viaţa noastră de către spiritul sfînt? Şi cum putem beneficia personal în mai mare măsură de activitatea sa?