Au dovedit ei falsitatea Bibliei?

AU DOVEDIT cu adevărat erudiţii şi criticii Bibliei că aceasta ar conţine erori şi ficţiuni? Înainte de a admite acest lucru, ar trebui să vă amintiţi că, deşi mulţi biblişti şi–au prezentat opiniile într–un mod categoric şi autoritar, ei nu au avut întotdeauna dreptate. Deseori ideile lor au un fundament şubred.

Presupuneri îndoielnice

Să examinăm un exemplu de afirmaţie autoritară de acest gen emisă de criticul Bibliei S.R. Driver cu referire la cartea lui Daniel. În mod tradiţional se consideră că această carte a fost scrisă de Daniel însuşi, în Babilon, în secolul al VI–lea înaintea erei noastre (Daniel 12:8, 9). Driver însă, afirmă că ea a fost scrisă mult mai tîrziu. De ce? El oferă drept „dovadă“ faptul că această carte conţine cuvinte greceşti şi subliniază: „Se poate afirma, cu toată încrederea că aceste cuvinte nu ar fi putut fi folosite în cartea lui Daniel decît dacă aceasta ar fi fost scrisă după răspîndirea influenţelor greceşti în Asia în urma cuceririlor lui Alexandru cel Mare.“a Iar Alexandru şi–a intreprins cuceririle în jurul anului 330 înaintea erei noastre.

Afirmaţia lui Driver este cît se poate de categorică. Totuşi, el nu se sprijină decît pe trei cuvinte greceşti, şi anume, trei denumiri de instrumente muzicale (Daniel 3:5). Întrucît grecii aveau legături strînse cu Asia occidentală, aşa cum demonstrează Istoria veche, este oare un argument acceptabil să susţinem că instrumente muzicale cu denumiri greceşti nu erau utilizate în Babilonul secolului VI î.e.n.? Ce slab temei pentru a contesta data redactării şi paternitatea cărţii lui Daniel!

Iată un alt exemplu: Este vorba despre modul în care sînt considerate primele cinci cărţi ale Bibliei. Conform tradiţiei se spune că acestea au fost scrise în cea mai mare parte a lor de către Moise, în jurul anului 1500 înaintea erei noastre. Dar criticii pretind că observă diferite stiluri în aceste cărţi. De asemenea, ei remarcă faptul că în aceste cărţi se vorbeşte despre Dumnezeu cînd folosindu–se numele său, Iehova, cînd folosindu–se cuvîntul ebraic care înseamnă „Dumnezeu“. Pornind de la aceste observaţii, ei conchid că aceste cinci cărţi ale Bibliei sînt de fapt un amestec de documente scrise în epoci diferite şi grupate în forma lor finală la puţin timp după 537 înaintea erei noastre.

Deşi această teorie este larg acceptată, totuşi nimeni nu a explicat de ce Moise nu ar fi putut să folosească în acelaşi timp termenii Iehova şi Dumnezeu pentru a vorbi despre Creator. Nimeni nu a dovedit că el ar fi fost incapabil să scrie în stiluri diferite, în funcţie de faptul că a tratat subiecte diferite, că a scris în momente diferite ale vieţii sale, sau că a utilizat documente mai vechi. În plus, aşa cum spune John Romer în cartea sa Testament—The Bible and History (Testament — Biblia şi Istoria): „O obiecţie fundamentală adusă întregii metode de analiză este că pînă astăzi nu s–a găsit nici un rînd de text antic care să confirme existenţa presupuselor pasaje de texte diferite, atît de îndrăgite de erudiţia modernă.“

Cyclopedia de McClintock şi Strong lămureşte o ipoteză de bază utilizată de un mare număr de critici ai Bibliei: „Cercetătorii (. . .) pornesc de la ipoteza că faptele istorice care stau la baza relatărilor biblice sînt fapte pur naturale, asemănătoare altor fapte cunoscute de noi. (. . .) Dacă un scriitor prezintă ca un fapt [comun] un eveniment care depăşeşte cadrul legilor cunoscute ale naturii, atunci (. . .) evenimentul relatat nu s–a produs.“

Plecînd de aici, mulţi presupun că miracolele n–au putut să aibă loc, deoarece depăşeau cadrul legilor cunoscute ale naturii. Tot astfel, profeţiile pe termen lung trebuiau să fie irealizabile, deoarece oamenii nu pot privi departe în viitor. Orice miracol trebuie să ţină de mit sau de legendă. Orice profeţie care s–a împlinit în mod clar, trebuie să fi fost scrisă după împlinirea sa.b

Dar acest gen de presupuneri depinde de un articol de credinţă: Nu există Dumnezeu sau, dacă există, nu intervine niciodată pe parcursul istoriei umane. Totuşi, Biblia, în întregime, dovedeşte într–un mod de necontestat că Dumnezeu există şi că intervine activ în istoria umană. Dacă acesta este adevărul — şi faptele o dovedesc — o mare parte a temeliei criticii moderne a Bibliei se năruie.

A demonstrat ştiinţa modernă falsitatea Bibliei?

După părerea unora, ştiinţa a demonstrat că nu putem crede în Biblie. Ce ar trebui să credem în această privinţă? Adevărul este că, ori de cîte ori Biblia abordează o problemă legată de ceea ce numim ştiinţă, cel mai adesea, ceea ce spune această carte este în armonie cu ceea ce predau astăzi oamenii de ştiinţă.

De exemplu, Biblia oferă instrucţiuni deosebit de utile în ceea ce priveşte igiena şi bolile contagioase. Iată ce citim într–un Manual of Tropical Medicine (Manual de medicină tropicală): „Nimeni nu poate să nu rămînă uimit în faţa detaliatelor măsuri de igienă din perioada mozaică. (. . .) Este adevărat, clasificarea maladiilor era dintre cele mai simple — existau tulburări acute numite ’plăgi‘ şi tulburări cronice, însoţite de anumite tipuri de erupţii, numite ’lepre‘ —, dar este foarte probabil că regulile extrem de severe care impuneau ţinerea în carantină au făcut mult bine.“

Un alt exemplu: „Toate torentele iernii pornesc spre mare“, spune Biblia, „[şi] totuşi marea însăşi nu este plină. Spre locul [de] unde pornesc torentele iernii ele se reîntorc, pentru ca să pornească [iarăşi]“ (Ecleziast 1:7). Această descriere a ciclului apei (în natură) sună ca şi cum ar fi fost luată dintr–un manual şcolar al zilelor noastre. Apele fluviilor se varsă în mare, unde se evaporă, sînt purtate apoi deasupra solului sub formă de nori, după care cad sub formă de ploaie sau zăpadă şi se întorc pentru a alimenta fluviile.

În aceeaşi ordine de idei, oamenii de ştiinţă au demonstrat că munţii se ridică şi coboară şi că la un moment dat au fost acoperiţi de mări, astăzi dispărute; or, acest fapt este în armonie cu declaraţiile poetice ale psalmistului: „Apele stăteau chiar deasupra munţilor. Munţii au început să se înalţe, cîmpiile văilor au început să coboare — la locul pe care l–ai stabilit pentru ele.“ — Psalm 104:6, 8.

Un scriitor a declarat: „Toţi redactorii Vechiului Testament considerau că pămîntul era plat, şi, uneori, ei au vorbit despre stîlpii care se presupunea că îl susţineau.“ Această afirmaţie este eronată. Isaia a vorbit despre „Unul care locuieşte deasupra cercului pămîntului“ (Isaia 40:22). Iov a spus despre aceeaşi Persoană: „El întinde nordul deasupra locului vid, suspendînd pămîntul pe nimic“ (Iov 26:7). Descrierea pămîntului ca un corp rotund suspendat în spaţiu fără nici un suport vizibil este deosebit de modernă.

Evoluţia

Ce se poate spune despre contradicţiile dintre Biblie şi teoria evoluţiei? c Encyclopædia Britannica afirmă: „Teoria evoluţiei este acceptată de cea mai mare parte a cercurilor ştiinţifice.“ Cu toate acestea, Biblia explică într–un limbaj suficient de simplu, pentru a fi înţeleasă într–o eră preştiinţifică, faptul că viaţa este rezultatul creaţiei directe a lui Dumnezeu şi că diferitele forme de viaţă primare nu au evoluat, ci au fost create. — Geneza 1:1; 2:7.

Evoluţioniştii nu se deosebesc cu nimic de criticii Bibliei. Convingerile lor sînt bine înrădăcinate şi se exprimă cu autoritate. Doar puţini dintre ei sînt îndeajuns de sinceri pentru a recunoaşte că teoria evoluţiei are lipsuri. Iată ce spune un evoluţionist în legătură cu „modelul darwinist“ al evoluţiei: „Fiind, în mod fundamental, o teorie de reconstituire istorică, este imposibil de verificat prin experienţă sau observaţie directă — cum este normal să se procedeze în ştiinţă. Mai mult decît atît, teoria evoluţiei tratează o serie de fenomene unice — originea vieţii, originea inteligenţei, etc. Fenomenele unice sînt irepetabile, şi deci nu pot fi supuse nici unui fel de investigaţie experimentală.“ (Evolution: A Theory in Crisis [Evoluţia: O teorie în criză] de Michael Denton). Un altul vorbeşte despre evoluţie ca despre un „fapt“. Totuşi, el scoate în evidenţă o dificultate în demonstrarea acestui „fapt“: „Cînd căutăm verigile de legătură între marile grupe de animale, nu găsim nici una.“ — The Neck of the Giraffe (Gîtul girafei) de Francis Hitching.

Cît de mult pot să ştie ei?

Numărul cel mai mare de argumente în favoarea evoluţiei este adus de geologi şi paleontologi, care studiază trecutul planetei noastre. Aceşti savanţi întîmpină aceleaşi dificultăţi ca şi astronomii. Cu ajutorul a diferite tipuri de instrumente, astronomii urmăresc radiaţiile emise de surse foarte îndepărtate cum ar fi: stele, planete, galaxii sau alte corpuri necunoscute cum sînt quasarii. Profitînd pe cît se poate de informaţiile pe care le obţin, ei formulează teorii despre subiecte foarte complexe cum ar fi natura stelelor şi originea universului. Astronomii au rareori ocazia de a–şi verifica teoriile, dar cînd o fac, constată adeseori că ele au lacune sau sînt total greşite.

Radioastronomul Gerrit Verschuur a scris: „Ultimele sonde spaţiale lansate de Statele Unite au dezvăluit că adevărata noastră cunoştinţă despre ceea ce conţine cosmosul este extrem de derizorie. S–a dovedit că, văzută de aproape, planeta Marte este foarte diferită de tot ce ne–am putut imagina despre ea privind–o de pe pămînt. (. . .) Nici un astronom nu a intuit că inelele lui Jupiter ar avea o structură atît de extraordinară. (. . .) Planeta Saturn ne–a oferit cea mai mare surpriză cînd camerele de luat vederi ale sondei spaţiale Voyager ne–au dezvăluit acele inele întreţesute, lunile sărind unele peste altele ca într–un joc de–a capra, şi peste o mie de inele mai mici. (. . .) Ceea ce este adevărat în spaţiu pare să fie tot atît de adevărat în laboratoare, unde sînt fotografiate organisme, mărite din ce în ce mai mult. De fiecare dată cînd privim mai îndeaproape descoperim lucruri total neaşteptate care ne derutează şi ne schimbă total convingerile anterioare.“

Geologii, paleontologii şi alţi cercetători care procură majoritatea „dovezilor în favoarea evoluţiei“ sînt, ca şi astronomii, preocupaţi de evenimente şi de lucruri foarte îndepărtate — nu în spaţiu ci în timp. Întocmai cum astronomii se bizuie pe radiaţiile slabe, venite de la distanţe inimaginabile, la fel, ceilalţi cercetători sînt obligaţi să se bizuie pe vestigiile care au supravieţuit accidental din trecutul îndepărtat al planetei noastre. În mod inevitabil, asemenea astronomilor, aceştia au tras multe concluzii eronate.

Putem crede în Biblie?

În consecinţă, oamenii raţionali nu trebuie să se lase intimidaţi de părerile specialiştilor pînă într–atît încît să nu poată să creadă în Biblie. Totuşi, remarca aceasta în sine nu dovedeşte că putem crede. Din acest motiv trebuie să facem ceea ce mulţi dintre criticii Bibliei nu au făcut: să citim Biblia fără prejudecăţi (Fapte 17:11). În urmă cu cîţiva ani un scenarist australian, fost critic al Bibliei, a recunoscut: „Pentru prima dată în viaţa mea, am făcut ceea ce orice ziarist ar trebui în mod normal să facă în primul rînd: să verifice datele pe care le posedă. (. . .) Am fost îngrozit pentru că tot ceea ce citeam [în Evanghelii] nu era nici legendă, nici roman naturalist. Era ’reportaj‘. Relatări ale unor evenimente extraordinare provenite din surse directe sau indirecte. (. . .) Reportajul are o notă specifică, şi această notă specifică o putem găsi în Evanghelii.“

Vă invităm să imitaţi exemplul acestui ziarist. Citiţi Biblia. Cînd luaţi în considerare adîncimea înţelepciunii Bibliei, felul în care s–au împlinit profeţiile ei, şi uimitoarea ei armonie internă, veţi vedea limpede că aceasta este mai mult decît o colecţie de mituri neştiinţifice (Iosua 23:14). Constatînd personal modul în care înţelepciunea Bibliei poate să vă schimbe viaţa în mai bine, nu veţi avea nici o îndoială că Biblia este Cuvîntul lui Dumnezeu (2 Timotei 3:16, 17). Da, putem crede în Biblie! — Ioan 17:17

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Paleontologilor le este tot atît de greu să descopere ce s–a întîmplat într–un trecut îndepărtat, pe cît de greu le este astronomilor să descopere natura lucrurilor care există în cele mai îndepărtate regiuni ale spaţiului.