Iehova nu–şi abandonează slujitorii

Relatată de Matsue Ishii

DE APROAPE un an eram închisă într–o închisoare japoneză din Sendai, singură într–o celulă strîmtă, murdară şi plină de pureci. În toată această perioadă nu mi s–a permis să fac duş sau baie. Corpul meu plin de răni era victima ploşniţelor. Sufeream atît de mult de reumatism încît nu puteam să stau nici jos şi nici în picioare. Nu eram decît piele şi os şi cîntăream mai puţin de 30 de kilograme. Mă aflam la un pas de moarte.

Dar de ce eram eu aici? De ce în dimineaţa zilei de 21 iunie 1939, la orele 5, poliţia a bătut zgomotos la uşa mea pentru a mă aresta? Ce făcusem? Acum 50 de ani erau timpuri dificile în Japonia. Permiteţi–mi să vă relatez despre acestea şi despre împrejurările în care am fost aruncată în închisoare precum şi despre modul în care am supravieţuit.

Tinereţea mea

M–am născut în 1909, în oraşul japonez Kure, situat la 25 kilometri de Hiroşima. Părinţii mei ţineau o prăvălie în care vindeau orez şi un magazin de chimonouri. Aveam nouă ani cînd gripa spaniolă s–a abătut asupra regiunii noastre; îmi aduc aminte de sicriile ce se îngrămădeau în jurul crematoriului. Eu şi sora mea mai mare am fost atacate de boală, şi după o săptămînă ea a murit. Moartea ei bruscă m–a lăsat perplexă: De ce mor oamenii? Ce se întîmplă cu morţii?

Tatăl meu era un budist zelos şi, pentru a găsi răspunsul, am vizitat mai multe temple budiste. I–am întrebat pe călugării de acolo: „De ce mor oamenii?“

„Nu trebuie să te gîndeşti la astfel de lucruri“, au răspuns ei. „Dacă vei continua să te încrezi în Buddha şi să cînţi mantra, fii sigură că vei ajunge în nirvana şi vei intra în paradis.“

Cînd aveam 17 ani, am auzit vorbindu–se despre o carte numită Biblia. Mi–am procurat o Biblie şi am citit–o, dar n–am înţeles–o. Mai tîrziu, am frecventat o biserică „creştină“ la Kure. Cînd am înţeles că omul moare din cauza păcatului lui Adam, mi s–a părut logic acest lucru, şi am devenit o membră zeloasă a bisericii.

Pe vremea aceea, prin sate se auzea adeseori afirmîndu–se: „Religia yaso [creştină] va cauza ruinarea ţării.“ Întrucît eu eram prima „creştină“ zeloasă din regiunea noastră, orăşenii m–au acuzat că aduc ruşine asupra oraşului şi aproape că m–au obligat să plec. Părinţii mei erau foarte nemulţumiţi din cauza mea.

Învăţ adevărul biblic

Pentru a mă determina să–mi reneg credinţa, tatăl meu a aranjat căsătoria mea cu Jizo Ishii, un budist zelos, care îmi era absolut necunoscut. Fratele mai mare al acestuia era un preot proeminent într–un templu budist. Cu toate că nu este creştin, Jizo va fi înţelegător, mi s–a spus. Am plecat deci la Osaka şi, la vîrsta de 19 ani, m–am căsătorit cu Jizo, care era croitor. Dar contrar spuselor tatălui meu, Jizo nu mi–a permis să frecventez biserica.

La Osaka, mai exact la Tojo–cho, unde locuiam, în spatele casei noastre, se afla o casă care purta inscripţia: „Asociaţia Internaţională a Studenţilor Bibliei — filiala Osaka“. Presupunînd că aceasta era o grupare creştină, am vizitat casa.

„Dumneavoastră credeţi în a doua venire a Domnului?“ l–am întrebat pe tînărul care a deschis uşa.

„A doua venire a lui Cristos a avut loc în 1914“, a răspuns el.

Surprinsă, i–am spus că acest lucru era imposibil. „Ar trebui să citiţi această carte“, a zis el, înmînîndu–mi Harfa lui Dumnezeu.

Pentru a feri cartea de ochii soţului meu, am ascuns–o într–un coş de paie care conţinea cărbuni de lemn şi citeam în ea ori de cîte ori puteam. Fiecare explicaţie mă izbea ca un trăsnet: numai 144 000 merg în cer; Cristos nu face parte dintr–o trinitate, ci este Fiul unic al lui Iehova, Dumnezeul atotputernic; noi trăim în timpul sfîrşitului; gripa spaniolă care a răspus–o pe sora mea făcea parte din împlinirea unei profeţii biblice. Eram convinsă că acesta era adevărul pe care îl căutam.

Dar într–o zi, soţul meu a descoperit că eu citeam o carte creştină. Totuşi, cînd am luat o poziţie fermă de partea credinţei mele, el a început să se întrebe dacă nu cumva aceasta conţinea ceva foarte important şi astfel a citit el însuşi Harfa lui Dumnezeu. Eu m–am botezat în anul următor, la 23 martie 1929, şi soţul meu la scurt timp după aceea.

Slujim în calitate de colportori

Am închis magazinul nostru de croitorie şi i–am concediat pe angajaţi. Cu inima plină de bucurie, ne–am lansat în predicarea de la uşă la uşă în Osaka. În septembrie 1929 eu am devenit a doua colportoare din Japonia (cum se numeau pe atunci slujitorii cu timp integral), şi soţul meu a devenit şi el colportor puţin mai tîrziu. Împreună, am străbătut trei sferturi din teritoriul Japoniei, printre care Osaka, Kyoto, Nagoya, Tokyo, Sendai, Sapporo, Okayama şi insula Shikoku. Am stat în fiecare oraş aproximativ şase luni, închiriind un apartament şi dedicîndu–ne distribuirii de publicaţii.

Utilizam publicaţiile disponibile în japoneză cum ar fi cărţile Harfa lui Dumnezeu, Eliberare, Creaţie, Împăcare şi Guvernare precum şi periodicele Epoca de aur (astăzi Treziţi–vă!) şi Turnul de veghere. În calitate de colportori, noi petreceam 180 de ore pe lună pentru a merge de la uşă la uşă. Cu toate că eram extenuaţi pe plan fizic, bucuria noastră în serviciu era mare.

Pe vremea aceea, colportorii japonezi nu primeau nici o îndemnizaţie pentru cheltuielile lor, dar dispuneau de jumătate din banii obţinuţi în schimbul publicaţiilor pe care le distribuiau. Viaţa nu era uşoară. De exemplu, un frate colportor a murit de dizenterie. În timp ce îl îngrijeam, am contractat boala şi am fost spitalizată. Cînd slujeam în Nagoya a izbucnit un incendiu la vecinii noştri. Am coborît scările la etajul al doilea numai cu hainele de pe noi, abia scăpînd cu viaţă. Puţinele lucruri ce le aveam şi publicaţiile pe care trebuia să le distribuim au dispărut în fum şi noi am rămas fără nici un ban.

La Okayama, soţul meu a fost cuprins de o febră puternică care a durat mai multe zile şi el a primit diagnosticul de tuberculoză pulmonară. În timpul acela boala aceasta era, în general, mortală. Dacă moartea era inevitabilă, am fi dorit să mergem spre Sapporo, la Hokkaido, insula cea mai nordică, cu scopul de a predica acolo unde nu se depusese niciodată mărturie.

Am plecat, aşadar, în septembrie 1930 spre Hokkaido, unde mă aşteptam ca soţul meu să moară. Aici aerul era curat, laptele şi cartofii erau ieftini şi, treptat, sănătatea soţului meu s–a ameliorat. Iehova nu ne–a abandonat niciodată, ci ne–a acordat bucurii extraordinare în serviciul nostru.

De exemplu, cînd am predicat pentru prima dată la Sendai, Dl. Inoue, preşedintele Universităţii imperiale din Tohoku, mi–a acordat o întrevedere personală. El a acceptat cărţile pe care le aveam la mine, apoi m–a însoţit pînă la ieşire. În timp ce depuneam mărturie din casă în casă, l–am întîlnit, de asemenea, pe Bansui Doi, renumit om de litere, care a tradus Iliada şi Odiseea de Homer. El a acceptat cartea Creaţie.

Printre cei care au ascultat cu apreciere mesajul nostru era familia Miura din Ishinomori. Hagino, soţia, avea 17 ani cînd ne–a vizitat la Sendai. După aproape o noapte de discuţii referitoare la Biblie, ea s–a convins că noi deţinem adevărul. Curînd, întreaga familie s–a mutat la Tokyo, unde Hagino şi Katsuo, soţul ei, au devenit colportori. Katsuo a murit ca Martor loial, iar Hagino îl slujeşte încă pe Dumnezeu cu loialitate. Fiul lor, Tsutomu, este de mulţi ani traducător la filiala japoneză a Societăţii Watch Tower.

Serviciu temporar la Betel

În anii 1930 eu şi soţul meu am dorit să slujim cîteva luni în fiecare an la Betel, care era situat atunci la Ogikubo, Tokyo. Pe vremea aceea existau acolo aproximatov 20 de lucrători. Două prese zgomotoase tipăreau Epoca de aur. Jizo şi cu mine lucram la sectorul îmbrăcăminte. La fiecare schimbare de anotimp colportorii îşi trimiteau hainele pentru a fi reparate la Betel. Noi trebuia să le spălăm, să le reparăm, să le călcăm şi apoi să le trimitem din nou proprietarilor lor. Confecţionam chiar şi haine noi pentru colportori. O dată ce munca noastră era terminată, ne reîntorceam la serviciul nostru de colportori.

Una din cele mai plăcute amintiri de la Betel este legată de congresul memorabil de la Columbus, Ohio, Statele Unite, din 1931. Un frate a pus la punct un aparat pe unde scurte pentru a recepţiona emisiuni în limbi străine. Învîrtind butonul toată ziua şi toată noaptea, noi am încercat cu disperare să recepţionăm programul congresului. În sfîrşit, spre miezul nopţii, vocea preşedintelui Societăţii Watch Tower, J.F. Rutherford, a răsunat cu putere. Imediat un frate a început să traducă. Astfel noi am auzit rezoluţia prin care a fost adoptat noul nume „Martorii lui Iehova“ şi ropotul de aplauze cu care a fost aprobat. În Betelul nostru, la celălalt capăt al lumii, noi am scos un strigăt de bucurie la unison cu fraţii noştri din America. Cîteva minute mai tîrziu, aparatul s–a defectat şi nimic nu s–a mai putut auzi. Dar Iehova ne–a permis să participăm la acest moment istoric.

Martori în ciuda opoziţiei

În timpul crizei care a urmat primului război mondial, un curent de naţionalism şi militarism s–a abătut asupra Japoniei. Împăratul era considerat drept un dumnezeu viu căruia toţi japonezii trebuia să–i fie fideli. Dar noi le spuneam oamenilor: „Nu există decît un singur Dumnezeu.“

„Spuneţi că împăratul nu este Dumnezeu?“ replicau ei.

„Ne aşteaptă un viitor minunat graţie Regatului lui Dumnezeu“, explicam noi.

„Doriţi o altă guvernare decît aceea a împăratului?“ întrebau ei. Orice ziceam, cuvintele noastre erau deformate şi eram acuzaţi de trădare. Guvernul a înăsprit cenzura publicaţiilor noastre şi, din ce în ce mai des poliţişti îmbrăcaţi civil ne urmăreau.

De obicei, o dată pe an, noi ţineam o cuvîntare publică. Cu toate că nu eram decît 20 de Martori în Tokyo, totuşi la cuvîntarea intitulată „Căderea civilizaţiei creştine“, ţinută în sala publică Yodobashi, au asistat aproximativ 500 de persoane. Pe podium, poliţiştii l–au înconjurat pe orator şi, dacă acesta zicea ceva la care ei aveau obiecţii, unul din ei striga: „Vorbitor, stop!“ Cu tact, oratorul dădea o referinţă biblică şi o citea. Deoarece Biblia nu era interzisă, ei îl lăsau să continue.

Arestaţi şi închişi

După aproape zece ani de cînd noi am început serviciul de colportor, autorităţile japoneze au efectuat o arestare în masă a Martorilor lui Iehova. În acea dimineaţă nefericită de 21 iunie 1939 eu am fost dusă la postul de poliţie din Ishinomaki şi aruncată într–o cameră întunecoasă din al cărei tavan picura funingine. Puţin mai tîrziu am fost transferată la Sendai şi pusă singură într–o celulă. Soţul meu a fost arestat şi el şi nu am mai avut nici o legătură pînă la terminarea războiului.

Am zăcut aproape un an în această celulă infectă şi era aproape să mor. Mai tîrziu am aflat că în timpul acestei perioade poliţia conducea o anchetă în legătură cu Junzo Akashi, supraveghetorul de filială al Japoniei. În cele din urmă, a început interogatoriul meu. „Aruncă Biblia jos şi calc–o în picioare“, mi–a ordonat un anchetator nepoliticos. Apoi, el mi–a arătat dosarul anchetei cu privire la Akashi. La început am crezut că este vorba de un şiretlic.

„Crezi în Akashi?“ m–a întrebat el.

„Akashi nu este decît un om imperfect“, i–am răspuns. „Atîta timp cît Akashi a urmat principiile biblice, el a fost utilizat ca slujitor al lui Dumnezeu. Dar întrucît declaraţiile sale au deviat de la Biblie, el nu mai este fratele meu.“ Vai! Akashi părăsise efectiv adevărul!

Verdictul a fost dat şi am fost transferată în închisoarea pentru femei din Sendai. Am fost din nou pusă singură în celulă. Mesele, deşi slabe, erau asigurate. Timp de 30 de minute în fiecare dimineaţă aveam permisiunea să fac o plimbare sub supravegherea unei gardiene. Într–o zi, o gardiană mi–a zis: „Dacă timpurile ar fi mai bune, aţi putea să ne instruiţi. Întrucît timpurile sînt grele, vă rog să fiţi răbdătoare.“ Cuvintele ei m–au încurajat.

Între timp, Japonia a intrat în război cu Statele Unite şi acest eveniment a dominat scena lumii. Către sfîrşitul anului 1944, cinci ani şi jumătate după arestarea mea, am fost eliberată. În august 1945, asupra oraşelor Hiroşima şi Nagasaki au fost lansate bombe atomice şi Japonia a pierdut războiul.

De la întuneric la lumină

Soţul meu şi cu mine ne–am reîntors la Kure, unde în haosul care a urmat războiului ne–am întreţinut existenţa deschizînd un atelier de croitorie. Vechii noştri fraţi creştini erau răspîndiţi şi pierdusem aproape orice contact cu ei. Totuşi, după aproximativ patru ani de la terminarea războiului, am aflat că au venit nişte misionari din Statele Unite şi că lucrarea Regatului avea să reînceapă în Japonia.

Luîndu–l cu sine pe copilul nostru de şase ani, pe care îl înfiasem după război, soţul meu a asistat la prima întrunire de după război, care s–a ţinut la Tarumi, aproape de Kobe. Aceasta a început la sfîrşitul lui decembrie 1949 şi s–a încheiat la începutul noului an 1950. După 1939 predicarea Regatului în Japonia a cunoscut o ‘epocă de întuneric’, dar, în sfîrşit, am fost readuşi la lumină!

În 1951 noi am aflat că preşedintele Societăţii Watch Tower, Nathan H. Knorr, urma să viziteze Japonia, dar nu ştiam data. În 27 aprilie 1951, în timp ce coseam încă, pe la miezul nopţii, radio–ul a difuzat ultima ştire a zilei. „Dl. N.H. Knorr, preşedinte al Watch Tower va vizita Japonia şi va ţine un discurs în sala Kyoritsu“, a anunţat crainicul. A doua zi, am luat trenul spre Tokyo şi am făcut o călătorie de 900 de kilometri prin mizeria şi haosul de după război. La 29 aprilie, stăteam şi îl ascultam pe fratele Knorr.

Am ascultat cu emoţie anunţarea primei ediţii a Turnului de veghere în japoneză după război. M–am întors acasă ducînd cu mine noua publicaţie, ediţia din 1 mai 1951. Din cîte îmi amintesc, nu am fost niciodată mai fericită în viaţa mea! „Acum predicarea a reînceput în mod oficial în Japonia“, mă gîndeam, „şi întocmai cum a fost profeţit, lucrarea lui Iehova va lua amploare, iar cel mic va deveni o mie“.

De atunci, noi am avut bucuria de a rămîne foarte aproape de organizaţia lui Iehova. În august 1951, fratele Adrian Thompson ne–a vizitat pentru prima dată în calitate de supraveghetor de circuit. Întrunirile au fost organizate şi primii doi fraţi au fost numiţi pionieri speciali la Kure. Congregaţia a început să crească treptat; soţul meu a slujit ca supraveghetor de congregaţie.

Ce s–a întîmplat cu cei 130 de Martori japonezi din perioada care a precedat războiul? Exemplul rău al lui Junzo Akashi, fost supraveghetor de filială, a avut un efect dezastruos asupra multora. Cîţiva l–au urmat, alţii s–au dispersat şi alţii, în mod evident, au murit în persecuţii. Aproximativ doisprezece au rămas activi în serviciul lui Iehova şi unii dintre ei se bucură încă de o sănătate care le permite să fie slujitori zeloşi.

Întrucît starea sănătăţii mele s–a ameliorat, am fost pionieră permanentă cîţiva ani. Cînd soţul meu a împlinit 71 de ani, a vomitat o mare cantitate de sînge. A fost transportat de urgenţă la un spital, unde, din fericire, medicii au respectat refuzul său de a primi transfuzie de sînge. Cu toate că s–a restabilit într–o anumită măsură, el a murit şase luni mai tîrziu. Kozo, fiul nostru adoptiv, a fost pionier special timp de mulţi ani şi acum el este un bătrîn creştin.

Cînd mă gîndesc la trecut şi la fraţii noştri din perioada care a precedat războiul, am impresia că majoritatea acelora care aveau capacităţi şi o inteligenţă superioară au părăsit organizaţia lui Dumnezeu cînd au fost supuşi unor mari presiuni. Probabil ei s–au încrezut prea mult în propriile lor capacităţi. Cei care au rămas fideli nu aveau aptitudini speciale şi nu aveau nimic ieşit din comun. Aceasta dovedeşte că trebuie să ne încredem în Iehova din toată inima noastră şi în orice moment. — Proverbe 3:5.

Fără îndoială, ‘marele necaz’ se apropie (Matei 24:21). S–ar putea să ne confruntăm încă cu încercări mai grele decît cele precedente. Probabil că nu vor fi atît de uşor de suportat cum ne imaginăm. Dar dacă avem cu adevărat încredere în Iehova, dacă îl iubim cu adevărat şi dacă implorăm ajutorul său din toată inima noastră, aşa cum nu m–a abandonat pe mine, nu–i va abandona nici pe slujitorii săi care luptă pentru a–i sluji cu fidelitate. — Psalm 37:25.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

M–am căsătorit cu Jizo Ishii, care îmi era absolut necunoscut

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Cînd fratele Knorr a vizitat Japonia în 1951, el i–a încurajat pe misionari şi adunările din Tokyo, Nagoya şi Kobe (cel de pe podium)