Iehova mi-a binecuvîntat hotărîrile

Relatare de Samuel B. Friend

ÎN IULIE 1952 cîntam în fiecare sîmbătă seara într-un spectacol de muzică populară „country and western“ care se bucura de mare popularitate. Aceste spectacole aveau loc în Little Rock, Arkansas. Acest showa nu era preferinţa numai a publicului din sală, ci şi a miilor de ascultători care ascultau la radio emisiunile realizate de staţia de radio K.L.R.A., care avea o putere de 50 000 waţi. Asta se petrecea în perioada în care televiziunea nu fusese încă introdusă în sudul Statelor Unite.

Într-o seară, imediat după ce am terminat spectacolul, un domn care era în căutare de talente pentru casa de discuri M.G.M. (Metro-Goldwyn-Mayer) s-a apropiat de mine şi mi-a spus: „Aş vrea să cînţi pentru noi.“ Şi imediat mi-a oferit un contract bănos pentru efectuarea unor înregistrări. El mi-a mai spus că urmărea de cîteva săptămîni spectacolul nostru şi că era de părere că voi face carieră ca interpret de muzică înregistrată pe discuri.

Cînd i-am spus că nu mă interesa lucrul acesta, a rămas surprins. I-am explicat că apăream în spectacol numai ca să mă pot întreţine pe mine şi pe soţia mea în serviciul cu timp integral şi că nu voiam să-mi creez alte obligaţii în industria muzicii.

Mai tîrziu, în acelaşi an a fost introdusă televiziunea şi în Arkansas, deci şi în Little Rock. Directorul de programe T.V. m-a solicitat să fiu maestru de ceremonii al primului program ce urma să fie transmis — un spectacol de varietăţi şi muzică. Am fost încîntat şi am acceptat bucuros oferta, explicîndu-i că voi fi recunoscător dacă voi primi un serviciu cu jumătate de normă la postul de televiziune. El mi-a spus că o să-mi dea răspuns după programul inaugural.

Programul inaugural a avut mult succes. Am prezentat interpreţi talentaţi şi am cîntat eu însumi o serie de cîntece. După program am întrebat dacă voi primi postul cu jumătate de normă. „Nu, nu vreau să lucrezi cu jumătate de normă“, a spus el. „Vreau să lucrezi cu normă întreagă.“ Întrucît el nu voia să facă nici o concesie cu privire la lucrul cu normă întreagă, a trebuit să iau o hotărîre. A fi primit ca unul dintre iniţiatorii primei staţii de televiziune din Arkansas era o perspectivă ispititoare. Dar, bineînţeles, ea nu se putea compara cu serviciul pentru Tatăl nostru ceresc, Iehova Dumnezeu, şi anume: serviciul de pionier cu timp integral. De aceea, am respins oferta.

Cînd i-am relatat, după spectacol toate aceste lucruri soţiei mele, Jean, ea a fost în totalitate de acord cu mine. Ştiţi ce am găsit în cutia de scrisori cînd ne-am întors acasă în seara aceea? O invitaţie ca să slujesc în calitate de supraveghetor de circuit, respectiv să vizitez congregaţiile poporului lui Iehova, ca să le întăresc din punct de vedere spiritual. Am simţit, într-adevăr, că Iehova îmi binecuvîntează hotărîrea.

Un alt moment de hotărîre

Nu era prima hotărîre de felul acesta pe care trebuia să o iau. Cînd am terminat liceul în Mount Ida (Arkansas), eu şi Fred, fratele meu, am intrat într-un grup muzical numit Texas Rangers. Timp de aproape trei ani, spre sfîrşitul deceniului 1930–1940, am călătorit în acest grup prin multe state din sud. Grupul nostru a primit oferte avantajoase din partea unor patroni chiar şi din Chicago. Noi am cîştigat premiul întîi la concursurile de stat din Mississippi şi Arkansas, iar la un concurs de stat din Arkansas eu am cîştigat premiul întîi acordat celui mai bun cîntăreţ. Deci aveam înainte o carieră promiţătoare.

Dar eram nehotărît. În anii ’20, cînd eram copil, familia noastră a fost vizitată de reprezentanţi ai Societăţii Watch Tower. De fapt, cînd vizitau regiunea noastră, la o distanţă de cîteva mile la vest de Hot Springs (Arkansas), slujitorii itineranţi (denumiţi pelerini) obişnuiau să stea în locuinţa noastră. Membrilor familiei noastre le plăcea să-i asculte şi, în general, acceptau învăţăturile pe care le auzeau de la ei.

Astfel, pe măsură ce creşteam, dobîndeam o cunoştinţă fundamentală despre adevărul Bibliei. Ba chiar le vorbeam prietenilor mei despre lucrurile pe care le spuneau slujitorii itineranţi şi despre ceea ce citeam acasă, în Turnul de veghere. Floyd Garrett era unul dintre aceşti prieteni din copilărie. Am mers împreună la şcoală în 1935. Floyd a reacţionat pozitiv la lucrurile pe care i le relatam şi, după un timp, s-a dedicat lui Dumnezeu şi a intrat în serviciul cu timp integral în 1940. Azi el slujeşte ca supraveghetor itinerant.

Ei bine, în perioada în care făceam turnee cu grupul în care cîntam, tata îmi scria despre cuvîntările pe care fraţii itineranţi le ţineau în locuinţa noastră rurală. Apoi, spre sfîrşitul anului 1938, cînd ne găseam în Jackson (Mississippi) am fost invitat să ascult o înregistrare a cuvîntării „umpleţi pămîntul“, pe care J.F. Rutherford, preşedintele Societăţii Watch Tower, o ţinuse la un congres la Londra (Anglia). Aceasta mi-a retrezit interesul care era absent de ani de zile. Ştiam că trebuie să iau o hotărîre. Anul următor am părăsit grupul şi m-am întors acasă, în Arkansas.

Progres spiritual

Acum muzica, precum şi pescuitul şi vînătoarea au trecut pe planul al doilea în viaţa mea. Lucrurile spirituale au căpătat mai multă importanţă, deoarece am început să caut mai întîi Regatul (Matei 6:33). Iehova a devenit pentru mine o persoană reală, iar eu aveam o dorinţă arzătoare să-l slujesc. M-am dedicat lui Iehova şi am fost botezat la 27 noiembrie 1939 într-un rîu rece din Arkansas. Mama a fost botezată la puţin timp după aceea.

Cu 50 de dolari am cumpărat un automobil vechi de 11 ani şi, în noiembrie 1940, la vîrsta de 23 de ani, am intrat în serviciul de pionier cu timp integral în zona rurală din Arkansas. Ce fericit am fost în ziua aceea! Drumul meu în viaţă era liber şi mi-am dat seama că Iehova mă susţine — de fapt acesta era lucrul cel mai important.

În timpul acela nu era uşor să cauţi oameni asemănători oilor în zonele rurale din jurul oraşului Hot Springs. Trebuia să şofezi mult pe drumuri desfundate, să treci peste rîuri şi să mergi pe jos pe potecile prăfuite, săpate de roţile căruţelor, ca să ajungi la casele mai retrase. Ofeream literatură biblică în schimbul fructelor, legumelor, păsărilor de curte, ouălor, conservelor şi aşa mai departe. Mi-aduc şi acum cu drag aminte de acele momente.

Timpuri dificile în anii de război

Cînd Statele Unite au intrat în 1941 în al doilea război mondial, Martorii lui Iehova întîmpinau peste tot opoziţie datorită poziţiei lor neutre (Isaia 2:4). În toată ţara s-au format bande de huligani împotriva lor şi mii de Martori tineri au fost întemniţaţi. Deşi în calitate de slujitor religios primeam gradaţia 4-D, am întîmpinat o opoziţie înverşunată, inclusiv atentate la viaţa mea.

Îndreptîndu-şi arma spre mine, un bărbat mi-a poruncit: „Cară-te de pe proprietatea mea pînă nu trag!“ El m-a recunoscut că eram Martor în timp ce mă apropiam de casa lui. Bineînţeles, am plecat fără şovăire. Un om cu care studiam Biblia m-a avertizat că auzise zvonindu-se că cineva din partea de est a oraşului urmărea să mă ucidă în caz că m-aş fi dus la locuinţa lui.

Cîteva luni mai tîrziu, în timp ce mă aflam în zona aceea, am fost invitat înăuntru de o gospodină căreia i-am pus să asculte un disc cu cuvîntarea biblică ţinută de fratele Rutherford. În timp ce amîndoi ascultam discul, a intrat soţul doamnei şi s-a oprit între mine şi uşă, scoţindu-şi cuţitul. M-a întrebat ce căutam acolo, dar nu m-a lăsat să răspund. „Vrei să saluţi drapelul sau să lupţi în armată?“ m-a întrebat el, ameninţîndu-mă cu cuţitul. Imediat mi-am amintit de avertismentul prietenului meu şi m-am întrebat ce să-i răspund.

„Ce-aţi spune“, l-am întrebat pe cel ce ridicase cuţitul, „dacă cineva v-ar acuza că sprijiniţi nazismul?“ Indignat, i-am mai spus: „Eu nu sînt pentru Hitler tot aşa cum nu sînteţi nici dumneavoastră. Pe mine mă interesează doar să-i ajut pe oameni să înţeleagă Biblia.“ Răspunsul meu l-a potolit oarecum pe omul respectiv, iar eu am reuşit să scap teafăr şi nevătămat de acolo. În timp ce plecam, i-am mulţumit lui Iehova pentru protecţie şi pentru că mi-a pus pe limbă cuvintele potrivite.

Cu o altă ocazie, pusesem unui om să asculte un disc cu o cuvîntare biblică şi, deodată, am observat că ceva nu e în regulă. Faţa i-a devenit imobilă şi i s-a albit. Totuşi, el continua să asculte. Cînd cuvîntarea s-a terminat, l-am întrebat cu un aer senin dacă i-a plăcut. El a tăcut un timp, apoi mi-a răspuns: „La început am crezut că e vorba de Martorii lui Iehova şi era gata-gata să te omor.“ L-am lăudat pentru faptul că a ascultat înainte de a-şi exprima părerea, i-am dat o foaie cu predica tipărită şi apoi am plecat. Voiam să ştie cine sînt dar numai după plecarea mea.

În Bonnerdale, localitatea în care mi-am petrecut copilăria, se înfiinţase o nouă congregaţie. După ce am servit ca „serv de grupă“ sau de congregaţie şi am văzut cum numărul membrilor ei a crescut la 17 predicatori, am fost rugat de supraveghetorul itinerant să mă mut la Hot Springs şi să slujesc în calitate de supraveghetor de congregaţie. Am făcut lucrul acesta în 1942. Tovărăşia fraţilor maturi şi mai în vîrstă din congregaţia respectivă mi-a fost foarte utilă pentru dezvoltarea mea spirituală.

În perioada aceea Iehova mi-a asigurat în diferite moduri lucrurile necesare pentru existenţă. La un moment dat nu mai aveam bani ca să plătesc cei 5 dolari necesari pentru impozitul anual pentru maşină. M-am rugat lui Iehova cu privire la această chestiune şi am plecat în lucrare. În dimineaţa aceea am primit o donaţie voluntară de 5 dolari!

Serviciul la Betel

În 1944 am fost repartizat ca pionier special la Joliet (Illinois). În timp ce eram acolo, a apărut un articol în Informatorul (actualmente Serviciul nostru pentru Regat) cu privire la serviciul de la Betelul din Brooklyn (New York). Am hotărît să fac cerere pentru aceasta, şi cererea a fost aprobată.

Cînd am sosit la Betel, în martie 1945, în familia de la sediul mondial din Brooklyn erau numai 230 de persoane, în comparaţie cu cei peste 2 500 de membri cîţi există astăzi. Timp de cinci ani am lucrat în diferite locuri, inclusiv în departamentul serviciului. Într-o zi, fratele Knorr, preşedintele Societăţii, m-a chemat în biroul său.

„Ai fost ales ca să conduci W.B.B.R., postul de radio al Societăţii“, a spus el. Mie nu-mi venea să cred.

„Nu ştiu de loc cum să conduc un post de radio“, i-am spus.

„Ai lucrat totuşi la un astfel de post, nu-i aşa?“ a întrebat el.

„Dar asta e cu totul altceva decît a conduce un post de radio“, am protestat eu.

Fratele Knorr m-a îndemnat să primesc însărcinarea, iar eu am consimţit să fac tot ce pot în ce priveşte munca respectivă. Era o sarcină dificilă, dar în acelaşi timp şi o bucurie şi un privilegiu. În fiecare săptămînă urmau să lucreze la diferite programe transmise la staţia de radio peste 90 de membri ai familiei Betel. Noul program urma să conţină circa 65% muzică înregistrată şi includea în fiecare săptămînă o emisiune de 15 minute în care cîntam eu. Restul timpului era afectat cuvîntărilor biblice, studiilor de Biblie, răspunsurilor la întrebările referitoare la Biblie şi altor metode de prezentare a informaţiilor de natură biblică, precum şi buletinelor de ştiri şi informaţiilor cu privire la securitatea publică.

Botezul tatălui meu

În vara lui 1950 cînd am primit un concediu de la Betel, am avut fericirea unică de a-l boteza pe propriul meu tată. De 27 de ani el citea publicaţiile Societăţii, dar i-au trebuit mulţi ani ca să recunoască pe deplin că Iehova se foloseşte de o organizaţie pentru a-şi răspîndi adevărurile (Matei 24:45–47). Cîndva tata fusese de fapt ateist. Dar de ce?

Ei bine, cînd fratele meu Jim în vîrstă de 13 ani a murit, preotul a ţinut o predică, spunînd că acesta va merge direct în iadul de foc, deoarece nu făcea parte din nici o biserică. Aceasta l-a nedumerit pe tata. El s-a gîndit astfel: ‘De ce să mă închin la un dumnezeu care este un criminal, unul care chinuieşte oamenii?’ El credea că ceea ce spusese preotul se găseşte în Biblie. Astfel, el a devenit ateist. Dar credinţa lui în Dumnezeu a renăscut cînd, în prima lui discuţie cu o cercetătoare a Bibliei (Martoră a lui Iehova), ea l-a convins pe baza Bibliei că iadul nu este un loc de tortură, ci groapa generală a omenirii.

Căsătoria

În 1952 am avut de luat o altă hotărîre. Eu şi Jean Mylton, o pionieră zeloasă, ne-am hotărît să ne căsătorim. Cineva a întrebat-o pe Jean care erau planurile ei de viitor, şi ea i-a explicat că, întrucît la data aceea nu se prevăzuse ca lucrătorii de la Betel să-şi aducă soţiile acolo, ne vom duce să activăm ca pionieri în Little Rock (Arkansas). „Cum o să vă duceţi acolo cînd nu aveţi din ce să trăiţi?“ a întrebat-o persoana respectivă.

Într-adevăr, nu prea aveam bani, deoarece eu eram în serviciul cu timp integral de 12 ani, iar Jean de 7 ani. Persoana aceea ne-a sugerat să lucrăm amîndoi cu normă întreagă timp de 6 luni, ca „să ne cumpărăm o maşină şi să economisim 600 de dolari“. Cînd Jean m-a întrebat despre lucrul acesta, eu i-am spus: „De unde ştii că nu ne vom descurca cu cît avem, înainte de a încerca? Dacă va fi nevoie, putem să abandonăm pionieratul şi să lucrăm cu normă întreagă într-un serviciu laic, dar mai întîi să încercăm să ne descurcăm cu cît avem.“

Spre uimirea noastră am primit ca daruri de nuntă o maşină şi exact suma de 600 dolari. Iehova ştia că avem nevoie de lucrurile acestea şi el s-a îngrijit ca să le avem, deoarece am luat hotărîrea să rămînem în lucrarea cu timp integral (Maleahi 3:10). Cîteva luni am lucrat ca pionieri, după care, în 1953, am fost invitat să activez în lucrarea de circuit, iar în anul următor am fost invitaţi la Şcoala Galaad a Societăţii Watchtower. După absolvirea ei, Jean m-a însoţit în lucrarea de district în care am activat timp de doi ani.

Serviciul în străinătate şi din nou la Betel

În 1957 activam amîndoi în Pasco (Washington), cînd poştaşul ne-a adus o scrisoare expres de la Biroul preşedintelui. M-am scuzat la fraţi deoarece ţineam cu ei întrunirea de serviciu, şi m-am dus cu Jean în camera de alături, unde am deschis scrisoarea. Citind-o, am aflat că eram solicitaţi să mergem în Mexic, iar eu eram rugat să servesc în calitate de supraveghetor de filială. Am rămas înmărmurit! Niciunul dintre noi nu ştia spaniola, iar eu nu cunoşteam mai nimic despre munca la filială. Dar încrederea noastră era în Iehova şi bineînţeles, aveam nevoie de o asemenea încredere. Terenul de lucru era mare şi era necesară o organizare minuţioasă, dar fraţii localnici erau binevoitori, iar Iehova a binecuvîntat munca noastră.

După ce am slujit cîţiva ani în Mexic, ni s-a oferit din nou privilegiul de a urma Şcoala Galaad din New York. După ce am absolvit-o, mie şi lui Jean ni s-a dat o nouă repartizare, şi anume: activitatea de circuit în Guatemala. Mai tîrziu cînd Jean a avut probleme cu sănătatea, ne-am reîntors în Statele Unite, unde am continuat să servesc în calitate de supraveghetor itinerant. De asemenea timp de cîţiva ani am predat la cursurile pentru bătrîni, în cadrul Şcolii de serviciu pentru Regat, curs care se ţinea o dată la două săptămîni. În cele din urmă eu şi Jean am revenit la serviciul Betel din Brooklyn şi de atunci am rămas permanent în acest loc mult binecuvîntat.

Iată-mă ajuns acum la 69 de ani, după ce, de-a lungul ultimilor 45 de ani m-am bucurat de multe privilegii nemeritate în serviciul cu timp integral. Pot să afirm că Iehova este bun şi că el oferă binecuvîntări bogate. Jean, soţia mea fidelă, care este alături de mine de 34 de ani, înseamnă pentru mine o binecuvîntare nespus de preţioasă. Ştiu că Iehova îi poate binecuvînta atît pe cei mici cît şi pe cei mari, iar eu am apreciat binecuvîntările pe care le-am primit personal ca unul dintre cei mici (Psalm 115:13). Hotărîrea şi dorinţa mea sînt să continuu să-l slujesc pe marele şi iubitorul nostru Dumnezeu Iehova, oriunde ne îndrumă el, spre onoarea şi lauda sa.

[Notă de subsol]

[Text generic pe pagina 22]

„Ce aţi spune“ l-am întrebat pe cel care ridicase cuţitul, „dacă cineva v-ar acuza că sprijiniţi nazismul?“

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Sam Friend, în dreapta, la începutul carierei sale de muzică

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Prezentînd revista Turnul de veghere pe străzile oraşului Hot Springs (Arkansas), în 1942

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Sam Friend şi soţia sa, Jean astăzi