Citiţi şi învăţaţi din cele două cărţi ale Cronicilor
„LA CE ar putea servi cele două cărţi ale Cronicilor?“ Mulţi oameni interesaţi de Biblie au pus această întrebare la prima lor lectură integrală a Scrierilor Sfinte. Ei au citit cărţile lui Samuel şi ale Regilor şi au luat contact cu istoria poporului lui Dumnezeu sub regi, prezentată într-un mod viu şi cu măiestrie artistică. Dar acum ei se află în faţa celor două cărţi ale Cronicilor, cu cele nouă capitole ale lor care conţin tabele genealogice, urmate de o repetare a multora dintre lucrurile pe care le-au citit deja. Lucrarea în limba engleză Eerdmans’ Bible Handbook face în acest sens următorul comentariu: „Ajunşi la Cronici, se pare că ne aflăm în faţa unei repetări monotone şi moralizatoare a lucrurilor pe care le-am citit deja în 2 Samuel şi Regi.“
Dar lucrurile se prezintă astfel doar la o privire superficială. Aşa cum cele patru evanghelii din Scripturile greceşti creştine tratează toate unul şi acelaşi material, dar oferind fiecare o perspectivă diferită şi contribuind cu informaţii unice în felul lor, tot la fel şi compilatorul cărţilor Cronicilor, tratînd în general acelaşi material pe care l-au tratat cărţile precedente, oferă propria sa perspectivă şi dă informaţii pe care nu le găsim în altă parte. El a scris pentru o perioadă specială de timp şi a avut anumite obiective bine definite. Înţelegînd aceste lucruri, ne putem bucura de lectura acestor cărţi şi de învăţăturile utile astăzi, pe care le vom desprinde din ele.
Ele corespund unei anumite necesităţi
Cărţile Cronicilor au fost scrise probabil de către Ezra, spre folosul iudeilor care s-au reîntors în Ţara Promisă, la sfîrşitul celor 70 de ani de captivitate în Babilon. După ce vorbeşte despre domnia lui David şi Solomon şi despre divizarea ulterioară a poporului lui Dumnezeu în două naţiuni, scriitorul se preocupă de regatul sudic al lui Iuda şi îi prezintă istoria într-o manieră adecvată oferirii de învăţături spre folosul exilaţilor reîntorşi. El schiţează dezvoltarea importantei dinastii regale a lui David, răspunzînd în acelaşi timp la întrebări de importanţă capitală: De ce a permis Iehova ca naţiunea sa aleasă să fie exilată într-o ţară păgînă? Şi cum puteau evita iudeii reîntorşi (ca şi creştinii de astăzi) săvîrşirea greşelilor care au dus la acea pedeapsă?
Importantele genealogii
Primele nouă capitole din 1 Cronici conţin lungi tabele genealogice. De ce sînt incluse ele în carte? Deoarece genealogiile jucau un rol important în Israel. Moştenirea şi privilegiile de serviciu depindeau de acestea. Unii dintre israeliţii care s-au reîntors din exil, inclusiv unele familii preoţeşti, nu şi-au putut dovedi linia lor de descendenţă şi faptul acesta a cauzat considerabile inconveniente (Ezra 2:59–63). În consecinţă, această consemnare atentă a genealogiei reprezenta pentru ei o chestiune de maxim interes.
Dar cum l-am putea interesa ele pe cititorul de astăzi? Să omită el lectura acestor nouă capitole şi să înceapă citirea cărţii Întîi a Cronicilor cu relatarea despre moartea lui Saul, prezentată în capitolul 10? Nici vorbă, fiindcă aceste liste genealogice fac şi ele parte din „întreaga Scriptură“ care „este inspirată de Dumnezeu“ (2 Timotei 3:16). Primele nouă capitole din Întîi Cronici conţin adevărate tezaure de informaţii.
Spre exemplu, numai în această carte este menţionat Iaebeţ, un descendent al lui Iuda care s-a dovedit a fi „mai cu vază decît fraţii săi“ (1 Cronici 4:9, 10, Biblia Cornilescu). Tot aici aflăm şi o listă foarte utilă a liniei regale a lui David, care dezvăluie importantul fapt că Zorobabel, guvernatorul iudeilor după întoarcerea lor din Babilon, face parte din acea linie. — 1 Cronici 3:10–19.
Mai multe lucruri despre David
Celelalte capitole ale cărţii Întîi Cronici îmbogăţesc naraţiunile istorice din cărţile precedente, întregind mai ales cunoştinţele noastre privitoare la regele David. Din cărţile precedente, cititorul l-a cunoscut pe David ca servitor devotat al lui Iehova, ca războinic eficace, ca poet şi conducător excelent. Din Întîi Cronici aflăm că el mai era şi un minunat organizator. El a organizat naţiunea şi armata şi a organizat şi închinarea la templu, constituind 24 de diviziuni preoţeşti, de leviţi şi cîntăreţi. — 1 Cronici 23:1—27:22.
A doua carte a lui Samuel descrie dorinţa intensă a lui David de a construi o „casă“, adică un templu, pentru lada convenţiei (2 Samuel 7:2–5). Iehova nu i-a permis lui David să-şi realizeze planurile, iar Întîi Cronici explică de ce. David era un om al sîngelui. Templul avea să fie construit de succesorul lui David, de un om paşnic (1 Cronici 22:8–10). Cartea a doua a lui Samuel ne mai relatează şi cum a ajuns David să cumpere aria în care avea să fie construit în cele din urmă templul (2 Samuel 24:18–25). Întîi Cronici îşi aduce contribuţia la aceste informaţii, descriind enormele contribuţii pe care le-a adunat David şi toate măsurile luate pentru ca Solomon să fie în situaţia de-a începe construirea templului, avînd totul pregătit (1 Cronici 22:16–19). Ba mai mult, Iehova i-a dat lui David chiar şi proiectul templului, care i-a fost transmis în mod fidel lui Solomon. — 1 Cronici 28:9–21.
Binecuvîntarea lui Iehova...
În cursul lecturii cărţii a doua a Cronicilor vei observa că se conturează distinct o nouă temă: Cînd regii lui Iuda manifestau o încredere totală în Iehova, ei erau binecuvîntaţi. Cînd nu făceau astfel, poporul avea de suferit. Spre exemplu, lui Abia, fiul lui Roboam, în timpul unui război împotriva Israelului, i-au fost dejucate într-un mod alarmant planurile de către Ieroboam, regele războinic al regatului de nord. Armata lui Abia s-a văzut complet înconjurată, aşa încît „au început să strige către Iehova, în timp ce preoţii sunau cu putere din trompete“. Care a fost rezultatul? „Dumnezeu însuşi l-a înfrînt pe Ieroboam şi pe tot Israelul, în faţa lui Abia şi Iuda.“ — 2 Cronici 13:14, 15.
Tot la fel Asa, fiul lui Abia, a înfrînt o uriaşă armată, de un milion de etiopieni, datorită faptului că şi-a pus încrederea în Iehova (1 Cronici 14:9–12). Iosafat, fiul lui Asa, a fost salvat din faţa atacului unit din partea amoniţilor, moabiţilor şi edomiţilor, iar regele Ezechia, cu mulţi ani mai tîrziu, a fost salvat în faţa puterii Asiriei, datorită aceleiaşi încrederi. — 2 Cronici 20:1–26; 32:9–23.
...şi dezaprobarea sa
Însă mulţi dintre regi nu au manifestat o asemenea încredere, în general din trei motive. Primul a fost acela că mulţi au căzut în capcana idolatriei. Ioas, strănepotul lui Iosafat, a avut un început bun, dar apoi s-a întors spre idolatrie. Iehova i-a retras ocrotirea sa şi Ioas a fost înfrînt în bătălia împotriva asirienilor şi în cele din urmă a fost asasinat (2 Cronici 24:23–25). Amaţia, fiul lui Ioas, a fost un caz care dovedeşte cît de seducătoare poate fi idolatria. Amaţia a început prin manifestarea unei credinţe exemplare în Iehova. Apoi, după un război încununat de succes, în care i-a înfrînt pe edomiţi, el a luat zeităţile edomiţilor şi, fapt aproape de necrezut, a început să li se închine acestora (1 Cronici 25:14). Astfel, Iehova şi-a retras şi în acest caz ocrotirea sa de la rege.
Poate că cel mai revoltător exemplu de idolatrie a fost cel al lui Manase. Acest rege nu s-a limitat doar la a se închina acestor falşi dumnezei, ci i-a şi persecutat în mod activ pe aceia care erau strîns ataşaţi de închinarea lui Iehova. Fiindcă el „a umplut Ierusalimul de sînge nevinovat“, Iehova s-a decis să distrugă Iuda. „Iehova nu a consimţit să acorde iertare.“ (2 Regi 21:11; 23:26; 24:3, 4). Ceea ce este de-a dreptul surprinzător e faptul că Manase era fiul lui Ezechia, unul dintre cei mai fideli regi au lui Iuda. Însăşi naşterea lui Manase a fost rezultatul unui miracol. El s-a născut după ce Iehova a prelungit în mod miraculos viaţa tatălui său Ezechia (Isaia 38:1–8; 2 Cronici 33:1). Şi iată acum încă o ultimă surpriză: După mulţi ani în care i-a persecutat pe închinătorii lui Iehova, Manase s-a căit şi la sfîrşitul vieţii sale a fost un servitor al lui Iehova! — 2 Cronici 33:1–6, 12–17.
Un al doilea lucru care i-a atras în cursă pe regii lui Iuda a fost încheierea de alianţe cu popoare străine. Asemenea alianţe i-au provocat necazuri regelui Asa, ca şi regelui rău Ahaz (2 Cronici 16:1–5, 7; 28:16, 20). Un rezultat tragic al unei alianţe străine a avut loc în legătură cu regele Iosafat. Acest excelent servitor al lui Iehova a cultivat în mod neînţelept relaţii de amiciţie cu regele israelit Ahab, care se închina la Baal. El l-a urmat pe Ahab în expediţii militare neînţelepte şi a permis ca Ioram, fiul său, să se căsătorească cu Atalia, fiica lui Ahab. Atalia a exercitat o influenţă nefastă asupra soţului ei, Ioram, şi asupra lui Ahazia, fiul ei, atunci cînd acesta, la rîndul lui, a devenit rege. Apoi, cînd Ahazia a decedat, ea a uzurpat tronul, ucigîndu-şi toţi rivalii posibili. Din fericire, Iehova a manevrat de aşa manieră lucrurile încît linia regală a lui David a fost păstrată intactă, dar cu ce tragice consecinţe din cauza unor inutile legături cu străinii!
O a treia capcană în care au căzut unii dintre regi a fost aroganţa. Ea a umbrit ultimii ani ai regelui bun Asa şi, tot din cauza ei, regele Ozia, care a fost un geniu militar, şi-a petrecut partea finală a vieţii sale izolat ca lepros. Chiar şi regele fidel Ezechia a căzut în această capcană, atunci cînd el a fost vizitat de către emisarii babilonieni cărora le-a arătat cu mîndrie tezaurul templului. — 2 Cronici 32:25, 26; Isaia 39:1–7.
Citiţi şi învăţaţi din ele
Într-adevăr, cele două cărţi ale Cronicilor sînt un bogat tezaur de informaţii. Ele arată care este conduita plăcută lui Iehova şi dovedesc că înşişi regii pot cădea în păcat. Acestea constituie un puternic avertisment, valabil în zilele noastre mai ales pentru aceia care deţin poziţii cu autoritate în adunarea creştină! Idolatria modernă este la fel de subtilă ca şi idolatria din zilele regilor israeliţi şi noi trebuie să fim hotărîţi s-o evităm (Efeseni 3:19; Coloseni 3:5; Apocalips 13:4). Şi noi trebuie să evităm legăturile inutile cu lumea (Ioan 17:14, 16; Iacob 4:4). Şi, desigur, slăbiciunea mîndriei sau aroganţa este o problemă împotriva căreia avem încă de luptat. — Proverbe 16:5, 18; Iacob 4:6, 16.
Faptul de-a citi şi de-a învăţa din cele două cărţi ale Cronicilor ne va întări hotărîrea de-a urma exemplele bune şi de-a evita exemplele rele care ne sînt prezentate de istoria evreilor. De asemenea, ne va încuraja să imităm binele şi să evităm răul, „pentru ca prin perseverenţa noastră şi prin mîngîierea din Scripturi să avem speranţă“. — Romani 15:4.
[Chenarul de la pagina 23]
Cum ne ajută Întîi Cronici să dovedim că Isus nu s-a născut la 25 decembrie?
Conform cu Întîi Cronici, regele David i-a organizat pe preoţi în 24 de „ture“ sau grupuri, fiecare dintre acestea fiind programat să servească timp de o săptămînă la templu. Astfel, fiecare membru al unei ture ajungea să servească la templu de două ori pe an, la intervale de aproximativ şase luni.
Prima tură îşi începea serviciul imediat după încheierea Sărbătorii Colibelor, cam pe la sfîrşitul lui septembrie/începutul lui octombrie. A opta tură, numită după Abia, servea timp de o săptămînă la sfîrşitul lui noiembrie / începutul lui decembrie şi încă o săptămînă la sfîrşitul lui iunie / începutul lui iulie. Prin ce se distinge tura lui Abia? Prin faptul că, potrivit relatării lui Luca, preotul Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul făcea parte din „diviziunea lui Abia“ şi se afla în serviciul efectiv la templu atunci cînd i s-a arătat îngerul şi l-a anunţat cu privire la viitoarea naştere a lui Ioan. — Luca 1:5, 8, 9.
Aşa cum arată relatarea lui Luca, Ioan a fost conceput la scurtă vreme după aceasta. Aşadar, el s-a născut cu nouă luni mai tîrziu, fie la începutul lui septembrie, fie la începutul lui aprilie. Relatarea lui Luca mai arată şi faptul că Isus era cu şase luni mai mic decît Ioan (Luca 1:26). Astfel, acest detaliu din cartea Cronicilor arată că Isus s-a născut nu la sfîrşitul lui decembrie, ci, mai degrabă, fie la începutul lui martie, fie la începutul lui octombrie. Din alte texte scripturale rezultă că aceasta din urmă este data corectă. — Pentru alte amănunte, vezi Turnul de veghere 15 iunie 1954, pagina 382, (în engl.).
[Chenarul de la pagina 24]
De ce Iosif a devenit părintele a două triburi ale Israelului‚ pe cînd ceilalţi fraţi ai săi au dat naştere doar cîte unui singur trib‚ fiecare?
Întîi Cronici ne ajută să răspundem la această întrebare. Deşi Iosif a fost aproape cel mai mic dintre cei doisprezece fii ai lui Iacob, totuşi a fost cel mai mare dintre fiii pe care i-a avut cu soţia sa favorită Rahela. Prin naştere, dreptul de întîi născut îi revenea lui Ruben, fiul cel mai mare al lui Iacob, întrucît Ruben a fost întîiul născut al lui Iacob prin Lea. Dar, aşa cum ne arată Întîi Cronici, Ruben a pierdut acest drept din cauza unui păcat grav. Relatarea spune: „Ruben (...) el a fost întîiul născut; dar pentru că a profanat patul de odihnă al tatălui său, dreptul său de întîi născut a fost dat fiilor lui Iosif, fiul lui Israel, aşa că el n-avea să fie înregistrat în genealogii pentru dreptul de întîi născut.“ Relatarea mai adaugă: „Căci Iuda s-a dovedit superior printre fraţii săi şi din el a ieşit conducătorul; dar dreptul de întîi născut a fost al lui Iosif.“ — 1 Cronici 5:1, 2.