Întrebări de la cititori

◼ Dacă un creştin consideră că nu este bine că frecventeze societatea unei persoane din adunare‚ datorită conduitei şi atitudinii acesteia‚ înseamnă că trebuie să ‘însemne’ personal pe acea persoană‚ în conformitate cu 2 Tesaloniceni 3:14, 15?

Cei care devin membri ai adunării creştine fac aceasta deoarece ei îl iubesc pe Iehova şi vor în mod sincer să trăiască în conformitate cu principiile sale. Este mai bine de a fi tovarăş de credinţă cu aceşti oameni decît cu oameni din lume. Noi ne simţim mai bine în compania anumitor creştini, după cum şi Isus ‘îl iubea în mod deosebit’ pe apostolul Ioan şi era mai apropiat de trei dintre cei doisprezece apostoli. Totuşi, el i-a ales pe toţi doisprezece, manifesta interes faţă de toţi şi îi iubea pe toţi doisprezece (Ioan 13:1, 23; 19:26; Marcu 5:37; 9:2; 14:33). Deşi toţi fraţii au defecte faţă de care trebuie să fim înţelegători şi să le iertăm, ştim că marea majoritate a fraţilor noştri spirituali sînt tovarăşi care au o conduită sănătoasă (1 Petru 4:8; Matei 7:1–5). Manifestarea reciprocă a iubirii este un semn distinctiv al adunării creştine. — Ioan 13:34, 35; Coloseni 3:14.

Totuşi se întîmplă uneori ca cineva să manifeste o atitudine sau un mod de viaţă cu care noi personal să nu fim de acord. Apostolul Pavel a scris că unii creştini din Corint aveau concepţii personale eronate în ce priveşte învierea şi se pare că manifestau o atitudine conform căreia viaţa lor se reducea la ‘a mînca, a bea’ şi a se distra. Însă creştinii maturi din adunare aveau datoria de a fi prevăzători faţă de asemenea persoane, deoarece Pavel îi sfătuise astfel: „Nu vă lăsaţi induşi în eroare. Asocierile rele strică obiceiurile folositoare.“ — 1 Corinteni 15:12, 32, 33.

Acest sfat dat tuturor creştinilor este valabil şi astăzi. De exemplu, o pereche creştină căsătorită poate constata că micuţii lor sînt influenţaţi în mod negativ cînd îşi petrec timpul cu alţi copii care nu iau în serios adevărul sau care manifestă concepţii lumeşti. S-ar putea totuşi ca acei copii să primească o educaţie teocratică. Dar pînă cînd aceasta se va dovedi prin fapte, părinţii creştini menţionaţi mai sus ar putea interzice copiilor lor să se joace şi să facă vizite copiilor respectivi. Această atitudine nu constituie o ‘însemnare’ în sensul menţionat în 2 Tesaloniceni, capitolul 3, ci părinţii aplică pur şi simplu sfatul lui Pavel cu privire la evitarea „asocierilor rele“.

Situaţiile care necesită o ‘însemnare’ sînt mai grave decît exemplul cu copiii care exercită o influenţă nesănătoasă. Uneori, o persoană din adunare manifestă o conduită nescripturală care este foarte dăunătoare, deşi ea nu constituie totuşi un motiv pentru excludere — acţiune despre care este vorba în 1 Corinteni 5:11–13. Această acţiune a fost determinată de o atitudine care s-a manifestat în adunarea din Tesalonicul antic, motiv pentru care Pavel a scris: „Auzim că unii dintre voi umblă în mod indisciplinat, fără să lucreze deloc, dar amestecîndu-se în ceea ce nu-i priveşte.“ — 2 Tesaloniceni 3:11.

Deci care era obligaţia celorlalţi creştini din Tesalonic în aceste situaţii? Iată ce le-a scris Pavel: „Vă ordonăm acum, frăţilor, în numele Domnului nostru Isus Cristos, să vă îndepărtaţi de orice fel de frate care umblă în indisciplină şi nu conform tradiţiei pe care aţi primit-o de la noi. Cît despre voi, fraţilor, nu renunţaţi să faceţi ceea ce este drept. Dar dacă cineva nu ascultă de cuvîntul nostru care vă este adresat prin această scrisoare, să-l însemnaţi şi încetaţi să vă mai asociaţi cu el, ca să-i fie ruşine. Totuşi, să nu-l consideraţi ca pe un duşman, ci continuaţi să-l avertizaţi ca pe un frate.“ — 2 Tesaloniceni 3:6, 13–15.

Astfel, fără să-i numească pe acei băgăreţi trîndavi, Pavel a demascat adunării conduita lor negativă. Toţi creştinii care cunoşteau identitatea celor indisciplinaţi aveau obligaţia să-i trateze ca pe nişte persoane ‘însemnate’. În sfatul „să-l însemnaţi“ este folosit un cuvînt grecesc care înseamnă „să puneţi un semn pe“, adică ‘a lua seama în mod deosebit la’ (New World Translation Reference Bible, nota de la subsol) Pavel a spus: „Încetaţi să vă mai asociaţi cu“ cel însemnat „ca să-i fie ruşine“. Nu trebuia ca fraţii să-l evite complet, întrucît Pavel îi sfătuise ca ‘să continue să-l avertizeze ca pe un frate’. Totuşi, prin faptul că evitau societatea lui, fraţii îl putea determina să se ruşineze şi puteau redeştepta în el necesitatea de a se conforma principiilor biblice. Dar pînă la restabilirea lui, fraţii şi surorile urmau să fie protejate, prin atitudinea lor, de influenţa lui nesănătoasă. — 2 Timotei 2:20, 21.

Şi adunarea creştină din epoca actuală aplică acest sfat.a Turnul de veghere din 1 februarie 1982, pagina 31, (în limba engleză) sublinia faptul că însemnarea nu trebuia să fie făcută din considerente pur personale sau atunci cînd un creştin hotărăşte singur să evite societatea intimă a unei persoane. După cum a demonstrat şi cazul din Tesalonic, a însemna pe cineva înseamnă că persoana respectivă a încălcat grav principiile biblice. În această situaţie, primul pas pe care îl fac bătrînii este acela de a încerca în mod repetat să-l ajute pe delincvent prin sfaturi şi atenţionări. Dacă el nu se corectează, ei pot să ţină o cuvîntare în faţa adunării, dar fără să dea numele persoanei respective, şi să menţioneze conduita indisciplinată, la fel cum Pavel i-a avertizat pe tesaloniceni. După aceea, fiecare creştin în parte şi-l va ‘însemna’ pe delincvent.

În privinţa oricărui aspect al însemnării, este necesară mai degrabă o judecată sănătoasă decît reguli preconcepute. Pavel nu a dat reguli detaliate cu privire la problema din Tesalonic, adică el nu a specificat cît timb trebuia ca cineva să refuze să muncească pînă să ajungă să fie însemnat. În mod similar, bătrînii menţin permanent legătura cu turma şi ei se pot folosi de raţiune şi discernămînt pentru a hotărî dacă o anumită situaţie este destul de gravă pentru a necesita ţinerea unei cuvîntări de prevenire în faţa adunării.b

Unul dintre scopurile însemnării unui creştin indisciplinat este de a-l îndemna să se simtă ruşinat şi să renunţe la comportarea nescripturală. Persoanele care l-au însemnat, îndeosebi bătrînii, vor continua să-l îndemne şi să observe atitudinea lui atunci cînd se întîlnesc cu el la întruniri şi în serviciul de teren. Cînd ei văd că problema şi atitudinea care a dus la efectuarea însemnării s-au ameliorat, ei pot pune capăt restricţiei în ce priveşte frecventarea societăţii lui.

În concluzie, însemnarea unei persoane nu trebuie confundată cu aplicarea individuală sau de către o familie, a sfatului lui Dumnezeu cu privire la evitarea asocierilor rele. Deşi însemnarea unei persoane este un lucru rar, trebuie să fie limpede pentru toţi creştinii că ea reprezintă o măsură scripturală, care se ia cînd este justificată, aşa cum au făcut şi fraţii din Tesalonic.

[Note de subsol]