De ce există atît de multe secte noi?

ZECE religii principale şi zece mii de secte! Conform ultimelor estimări acesta este numărul grupărilor religioase în care este fărîmiţată omenirea. Se apreciază că, dintre acestea, 6 000 există în Africa, 1 200 în Statele Unite, 421 în Japonia şi 247 în Franţa.

Unele dintre aceste secte sînt grupări religioase care au la activul lor o existenţă îndelungată şi care se consideră drept biserici care au ajuns la un grad de deplină dezvoltare. Anumite religii vechi sînt divizate în secte, iar acestea, la rîndul lor, în subsecte. În Japonia, şintoismul cuprinde 153 de secte şi subsecte, iar budismul este împărţit în 171 de secte şi subsecte. Este interesant faptul că mulţi japonezi aparţin mai multor secte.

În Africa de Sud Ministerul de Statistică înregistrează peste 4 000 de grupări religioase, dintre care aproximativ 500 aparţin albilor iar restul negrilor. Unele dintre aceste secte pretind că sînt creştine.

BISERICĂ SAU SECTĂ?

Cuvîntul „bicerică“ nu are acelaşi sens în toate ţările. În ţările în care predomină catolicismul, „Biserica“ înseamnă Biserica Roman-Catolică. În Franţa, de exemplu, cuvîntul Eglise (biserică) nu este întotdeauna însoţit de adjectivul catholique (catolică) şi aproape niciodată de romaine (romană). Totuşi, pentru o persoană care trăieşte în Franţa, cuvîntul Eglise (scris cu majusculă) nu poate să însemne decît un singur lucru şi anume: Biserica Romano-Catolică. În mod similar, în ţările unde predomină una dintre bisericile ortodoxe răsăritene, cuvîntul „biserică“ înseamnă Biserica Ortodoxă.

Cu toate acestea, în ţările unde predomină protestantismul este necesar, în general, să se specifice numele bisericii de care aparţine o anumită persoană. Altfel se consideră că respectiva persoană face parte dintr-o sectă. Este adevărat că în Statele Unite chiar şi ramurile religioase mici sînt deseori onorate cu denumirea de biserică, dar în majoritatea celorlalte ţări, ele nu au altceva de făcut decît să se mulţumească cu titlul de sectă.

CE ESTE SECTA?

Termenul „sectă“ a fost defenit astfel: „Grupare în general minoritară, a unei comunităţi religioase, care s-a detaşat de aceasta în urma unor divergenţe doctrinare.“ Sau: „Grupare religioasă care (...) se separă de o societate religioasă, de o Biserică, pentru a se conduce după propriile sale idei, sau care este respinsă din cauza reformelor calificate drept eretice.“

Unii afirmă că termenul „sectă“ provine din verbul latin secare (a tăia) şi ei definesc secta drept un grup care s-a desprins dintr-o biserică cu autoritate. Alţii susţin că acest cuvînt îşi are originea în verbul latinesc sequi (a urma) şi de aceea îl aplică unui grup care urmează un anumit conducător sau învăţător din mijlocul oamenilor.

DISPREŢUL BISERICII FAŢĂ DE SECTE

Fie că secta este o grupare disidentă, care s-a detaşat de o confesiune mai mare, fie că este un grup de discipoli care urmează un anume bărbat sau o anume femeie, un lucru este sigur: bisericile tradiţionale nu-şi ascund de loc dispreţul faţă de secte. Explicînd acest despreţ, Grande Encyclopédie Larousse afirmă că termenul „sectă“ şi folosirea lui „irită sentimentele şi aţâţă la vehemenţă“ şi adaugă: „În general, comunitatea din care s-a desprins micul grup se pretinde că este autentică şi consideră că numai ea posedă în totalitate doctrina şi mijloacele de a obţine favoarea lui Dumnezeu, vorbind despre sectanţi cu un fel de milă dispreţuitoare. Această atitudine de condescendenţă este deseori însoţită de foarte multă agresivitate, cu atît mai mult cu cît secta reprezintă o amintire a tot ceea ce biserica a fost odinioară, dar nu mai este — o fraternitate cuceritoare, dinamizantă, veselă şi caldă.“

DE CE EXISTĂ ATÎT DE MULTE SECTE NOI?

Sectele care în ziua de astăzi sînt cele mai discutate în presă — deseori pentru activităţile lor financiare şi a metodelor de îndoctrinare — au apărut toate în ultimi 20–30 de ani. Această situaţie generează o serie de întrebări cu privire la cauza proliferării acestor grupări religioase. În Suplimentul din 1981 al enciclopediei franceze citate mai sus se spune: „De ce au atît succes aceste secte? În primul rînd, climatul de criză care predomină acum în interiorul civilizaţiei occidentale (sfidarea tuturor instituţiilor ca: familia, şcoala, armata, biserica, etc.) constituie un teren propice ... În concluzie, sectele sînt, mai presus de orice, un semn al timpurilor, un simptom al neliniştii unui tineret care însetează după altceva decît după aroganta noastră societate de consum.“

Într-un mod asemănător, R.Quebedeaux, specialist în problema sectelor, scrie: „Societatea tolerantă a generat o acută dorinţă de stricteţe, disciplină şi autoritate. Ei (tinerii) sînt sătui de societatea materialistă şi de aici a izvorît căutarea unui nou sens al vieţii.“

Amîndouă explicaţiile arată, cel puţin în mod tacit, că religiile care se bucură de o veche reputaţie nu au reuşit să satisfacă dorinţele milioanelor de oameni, tineri şi bătrîni, care s-au îndreptat spre aceste secte noi. Aşariţia noilor secte în ultimele decenii este o dovadă în plus a „neliniştii naţiunilor“ prezisă de Isus Cristos ca făcînd parte din „semnul“ care arată că acest sistem de lucruri este pe sfîrşite, iar „regatul lui Dumnezeu este aproape.“ — Matei 24:3; Luca 21:10, 11, 25–31.

Totuşi, aceste secte noi, care recrutează atît de mulţi adepţi, nu îi învaţă pe oameni că regatul lui Dumnezeu este singura speranţă a omenirii. Dimpotrivă, ceea ce ele îi învaţă pe oamenii seamănă mai mult cu o filozofie a vieţii, care în majoritatea cazurilor are la bază o religie orientală sau învăţăturile unui anumit guru (îndrumător spiritual). Fiecare dintre aceşti guru, care poate întruni un număr destul de mare de discipoli, înfiinţează o sectă nouă. Acest fapt nu constituie o noutate pentru religiile răsăritene, unde autoritatea unui guru este recunoscută în mod curent.

Şi totuşi, ceea ce surprinde este faptul că dintre aproximativ 10 000 de biserici şi secte care, conform aprecierilor, există în toată lumea, multe sute, dacă nu chiar mii, pretind că sînt creştine. „Dar de ce este acesta un lucru surprinzător“? ai putea întreba. Deoarece membrii multora dintre aceste secte îl urmează pe un oarecare conducător uman, cu toată că Isus Cristos a declarat: „Unul singur este conducătorul vostru, Cristosul.“ (Matei 23:10). La fel de surprinzător este şi faptul că aşa-zişii creştini sînt divizaţi în numeroase biserici, confesiuni şi secte, deşi Cristos s-a rugat Tatălui său ca aceşti continuatori „să fie cu toţii una“. — Ioan 17:20, 21.

Atunci, de ce atîtea biserici şi secte pretind că sînt creştine? Şi de unde a provenit această confuzie religioasă?