Faptele apostolilor — un raport despre depunerea unei mărturii curajoase şi zeloase

Isus Cristos a predicat vestea despre regatului lui Dumnezeu în mod curajos timp de trei ani şi jumătate. Apoi a fost executat. A fost el cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, după cum afirmase? După principiul stabilit mai tîrziu de învăţatul evreu Gamaliel, moartea sa ar fi trebuit să marcheze sfîrşitul lucrării întreprinse de el, dacă aceasta ar fi fost de la el. Dar dacă a fost lucrarea lui Dumnezeu, iar el Fiul lui Dumnezeu, atunci ea nu putea înceta o dată cu moartea sa. — Faptele 5:35–39.

Darea de mărturie curajoasă şi zeloasă a ucenicilor lui Isus după ce el fusese înviat dintre cei morţi, a dovedit că Isus a fost realmente Fiul lui Dumnezeu şi că lucrarea lui provenea de la Tatăl său. În ciuda împotrivirii aprige cu care au trebuit să se lupte, ucenicii lui au avut totuşi puterea necesară anunţării în lung şi-n lat a veştii bune despre regatul lui Dumnezeu. Despre toate acestea se relatează în Faptele Apostolilor.

Cine a scris Faptele Apostolilor? Atît dovezile biblice cît şi cele extrabiblice arată că scriitorul a fost Luca.a Faptele Apostolilor permit să se recunoască faptul că ucenicul Luca n-a fost numai un cronicar cinstit şi atent, ci şi un istoric scrupulos şi cultivat.

Faptele Apostolilor începe cu urcarea la cer a lui Isus şi se termină cu detenţia lui Pavel în Roma. Ea tratează un interval de timp de 28 ani şi anume din 33 pînă în 61 e.n. Este mare probabilitatea ca ea să fi fost consemnată în jurul anului 61 e.n., căci nu se menţionează că Pavel ar fi apărut în faţa cezarului, sau că Nero i-a prigonit pe creştini, lucru care s-a întîmplat în jurul anului 64 e.n. Deoarece Luca a fost însoţitorul lui Pavel la Roma (Coloseni 4:14; 2 Timotei 4:11), este rezonabil a presupune că Luca a scris acolo Faptele Apostolilor.

Primele douăsprezece capitole ale Faptelor Apostolilor tratează în principal despre activitatea de predicare a lui Petru, în timp ce celelalte zece, despre cea a lui Pavel. Faptele Apostolilor arată că mărturia despre Regatul a fost dată mai întîi evreilor, apoi samaritenilor şi în cele din urmă păgînilor. Ea relatează, de asemenea, despre răspîndirea veştii bune de la Ierusalim pînă la Roma. — Fapte 1:8.

Fireşte, ucenicii lui Isus n-ar fi putut face toate acestea bazaţi pe propria lor putere. Spiritul sfînt al lui Dumnezeu a fost cel ce i-a făcut capabili să dea mărturie cu zel şi îndrăzneală. Ei au depus mărturie despre înviatul Isus Cristos. Dar ei au dat mărturie şi despre Iehova Dumnezeu şi regatul sau. Într-adevăr, în Faptele Apostolilor, Dumnezeu este amintit de două ori mai mult decît Isus Cristos. Şi îndeosebi atunci cînd ei au predicat păgînilor, au depus mărturie mai întîi despre existenţa şi bunătatea Creatorului, Iehova Dumnezeu. — Faptele 14:14–17; 17:22–31.

PETRU PREIA CONDUCEREA

Faptele Apostolilor încep cu cuvintele de despărţire ale lui Isus către ucenicii săi şi cu urcarea sa la cer. Matia este ales ca înlocuitor pentru Iuda Iscariot, măsură iniţiată de Petru. Apoi, 120 ucenici au aşteptat ascultători în sala de sus în Ierusalim, ca Iehova Dumnezeu să toarne asupra lor mîngîietorul promis sau spiritul sfînt, lucru ce s-a şi întîmplat în ziua sărbătoarea Zilei a cincizecea. Prin aceasta, ei au fost făcuţi în măsură să vorbească în diferite limbi iudeilor care veniseră la Ierusalim la sărbătoarea Rusaliilor, din diferite ţări. Din nou Petru a preluat iniţiativa cu rezultatul că în acea zi 3 000 de suflete ‘au primit cuvîntul din inimă şi au fost botezaţi’. — Faptele 2:41.

În capitolele 3–5 se relatează pe mai departe că apostolii au depus zeloşi şi curajoşi mărturie despre ,singurul nume de sub ceruri prin care trebuie să fim salvaţi (Faptele 4:12). Numai pe baza îndrăznelii lor, Petru şi Ioan au fost recunoscuţi de către duşmanii lor ca unii care au fost cu Isus (4:13). La ordinul de a înceta cu predicarea, ei au răspuns curajoşi: „Judecaţi voi înşivă dacă este drept în ochii lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decît de Dumnezeu ... Nu putem înceta să vorbim despre lucrurile pe care le-am auzit şi văzut“. După ce au fost ameninţaţi şi apoi lăsaţi liberi ei s-au adunat cu „ai lor“ şi au povestit ce s-a întîmplat. Apoi, toţi s-au rugat „unanim“ lui Dumnezeu ca el să le ajute „să vorbească în continuare cuvîntul său cu toată îndrăzneala“. La cel de-al doilea ordin de-a nu mai predica, ei au răspuns fără frică: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu, Stăpînitorul, decît de oameni“ (4:19, 20, 23, 24, 29, 30, 31; 5:29).

Din celelalte două capitole aflăm ceva despre Ştefan, unul din cei şapte care au fost aleşi să „împartă hrană la văduve“. Plin de har şi putere, el a făcut minuni mari şi a dat o mărturie impresionantă pe care adversarii săi n-au putut-o contrazice (Fapte 6:8). Furioşi, ei l-au tîrît în faţa sinedriului, unde mărturia lui curajoasă i-a mîniat pînă acolo încît l-au condamnat cu uciderea cu pietre; el a devenit primul martir creştin. Prigonirea s-a înteţit. Dar au încetat ucenicii de a mai predica? Nicidecum! Pretutindeni pe unde erau împrăştiaţi, ei au vestit „vestea bună“ (8:4).

Capitolul 9 relatează cum Saul din Tars, un prigonitor aprig, s-a convertit. Cum anume? Prin aceea că înviatul Isus i s-a arătat într-o lumină care l-a orbit. După ce i s-a refăcut vederea şi Saul, cunoscut mai tîrziu ca Pavel, a devenit un propovăduitor sincer şi zelos care acum era el însuşi prigonit. Capitolul 10 iese în relief prin faptul că relatează cum Dumnezeu l-a folosit pe Petru pentru a duce vestea bună primului convertit dintre păgîni, ofiţerul roman Corneliu.

Apoi, citim că Irod a dat ordin ca apostolul Iacov să fie executat pentru a fi pe placul iudeilor şi că a dispus ca Petru să fie aruncat în închisoare, cu intenţia de a-l executa şi pe el. Dar Dumnezeu avea altceva de gînd cu Petru şi de aceea Petru a fost eliberat din închisoare printr-un înger. ‘Cuvîntul lui Iehova a crescut şi pe mai departe şi s-a răspîndit’. — Faptele 12:24.

CELE TREI CĂLĂTORII DE MISIONAR ALE LUI PAVEL

Capitolul 13 raportează că Pavel şi Barnaba s-au angajat în prima lor călătorie de misionari. Ei au călătorit sute de kilometri, au vizitat multe oraşe, au făcut multe minuni şi ‘au vorbit cu atîta îndrăzneală încît o mare mulţime a devenit credincioasă’. În repetate rînduri ei au fost nevoiţi să părăsească oraşe fiindcă se stîrniseră prigoniri puternice. Odată, Pavel a fost chiar lovit cu pietre şi lăsat ca mort. După ce si-a recăpătat cunoştinţa a continuat, să întărească sufletele ucenicilor, îndemnîndu-i să rămînă în credinţă şi zicînd: „Trebuie să intrăm în regatul lui Dumnezeu prin multe necazuri“. — Faptele 14:1, 3, 22.

În capitolul 15 este descrisă o întrunire a apostolilor şi a bărbaţilor mai bătrîni din Ierusalim, care a servit clarificării problemei circumciziei. Nu convertiţii dintre naţiuni nu trebuiau să fie tăiaţi împrejur, „căci spiritul sfînt şi noi înşine am găsit de bine să nu punem asupra voastră, decît următoarele lucruri necesare: să vă feriţi de lucrurile care au fost jertfite idolilor, precum şi se sînge, dobitoace sugrumate şi de curvie“. — Faptele 15:19, 20, 28, 29; 21:25.

Pentru a doua călătorie de misionar, Pavel a ales ca însoţitor pe Sila, iar pe drum l-a luat şi pe Timotei. După ce fuseseră invitaţi într-o viziune, să treacă în Macedonia (astăzi în Grecia), pentru a da o mînă de ajutor, ei au pornit spre Filipi. Din nou, activitatea de predicare cu succes a dus la o tulburare, iar Pavel şi Sila au ajuns în închisoare. Au fost eliberaţi printr-un cutremur. Aceasta a avut ca urmare venirea la credinţă a supraveghetorului închisorii. Ei au mers la Tesalonic şi Berea şi au avut mult succes, însă au fost siliţi să părăsească ambele oraşe, deoarece se stîrnise o prigonire puternică. (Faptele 16:9–17:15). După sosirea în Atena, Pavel a predicat deschis în piaţă; a fost dus de filozofi în faţa Aeropagului, unde a depus o mărturie măreaţă despre Dumnezeu, Creatorul, despre unitatea neamului omenesc şi despre învierea lui Isus (17:16–34). El a mers la Corint şi a găsit acolo atîta interes încît a rămas acolo optsprezece luni (18:1–17).

După întoarcerea lui la reşedinţa sa din Antiohia şi după şederea lui acolo, Pavel s-a angajat în a treia lui călătorie de misionar. El a intrat în Efes, unde ‘a vorbit cu îndrăzneală’ doi ani de zile într-o sinagogă şi apoi în alte locuri (Fapte 19:8–10). A făcut mai multe minuni şi mulţi oameni au venit la credinţă. Iarăşi, succesul său a provocat tulburare, însă n-a fost nevoit ca din acest motiv să părăsească oraşul. La întoarcerea sa în Ierusalim, el a chemat pe bărbaţii mai în vîrstă din Efes la el în Milet, unde i-a făcut atenţi asupra propriului său mod neegoist de procedare şi le-a dat sfatul excelent: „Luaţi seama la voi înşivă şi la turma întreagă în mijlocul căreia spiritul sfînt v-a numit supraveghetori“. În încheiere le-a zis: „V-am arătat în toate lucrurile că trebuie să vă puneţi la dispoziţia celor slabi, lucrînd cu sîrguinţă“. El i-a invitat, de asemenea, să se gîndească la cuvintele lui Isus: „Mai fericit este cel ce dă decît cel ce primeşte“. — Faptele 20:17–35.

ÎN FAŢA DOMNITORILOR ŞI ÎN ÎNCHISORI

Ultimele opt capitole ale Faptelor Apostolilor tratează în cea mai mare parte despre arestările şi detenţiile lui Pavel. Ele raportează cum el a dat fără frică mărturie evreilor şi domnitorilor romani Felix, Festus şi regelui Agripa. În cuvîntările lui de apărare el a arătat cum Isus i s-a înfăţişat într-un mod supranatural poruncindu-i să predice. Pentru a fi tratat just, el a apelat la cezar.

Călătoria la Roma a fost întreruptă de o furtună mare, după care corabia s-a lovit de ţărm şi s-a distrus de tot. Însă, după cum l-a asigurat un înger pe Pavel, toţi cei ce s-au găsit la bord, au reuşit să înoate la ţărm. După trei luni, Pavel şi ceilalţi tovarăşi de călătorie ai lui au întîlnit fraţi creştini în portul Puteoli şi apoi a călătorit mai departe la Roma. În Roma, el a strîns pe cei mai de seamă dintre evrei şi le-a dat mărturie; unii au crezut, însă mulţi n-au crezut. Pavel a rămas doi ani în ‘propria sa casă închiriată şi i-a primit amabil pe toţi cei ce veneau la el şi le-a predicat regatul lui Dumnezeu’. — Faptele 28:30, 31.

Într-adevăr, renumele pe care şi l-au cîştigat aceşti primi creştini a lăsat să se întrevadă clar că lucrarea pe care a început-o Isus a fost de la Dumnezeu şi nu de la oameni. Sub conducerea Maestrului lor înviat şi ajutaţi de puterea spiritului sfînt al lui Dumnezeu, ei au putut depune mărturie deschis, zeloşi şi cu mult succes, activitate prin care multe mii de oameni au devenit credincioşi. După cum a scris apostolul Pavel într-una dintre scrisorile sale, zelul lui a dus la aceea că vestea bună „a fost propovăduită în întreaga creaţiune care este sub cer“. — Coloseni 1:23.

[Notă de subsol]