Unde a dispărut educaţia de acasă?

Pe parcursul ultimelor decenii, în ţările occidentale, viaţa de familie a cunoscut schimbări dramatice. În trecut, părinţii erau la cârma familiei, iar copiii le urmau îndrumarea. Acum însă, în unele cămine, lucrurile par să stea exact invers. Să trecem în revistă câteva situaţii ipotetice, toate desprinse din cazuri obişnuite.

• O mamă se află în magazin cu băieţelul ei de patru ani. Când acesta întinde mâna spre o jucărie, ea încearcă să-l descurajeze: „N-ai destule jucării acasă?”. Mama îşi dă seama, prea târziu însă, că nu trebuia să recurgă la o întrebare. „Dar o vreau!”, se smiorcăie băieţelul. Temându-se că acesta va face o criză de isterie, tactica lui obişnuită, mama cedează.

• O fetiţă de cinci ani îşi întrerupe tatăl în timp ce acesta vorbeşte cu alt adult. „M-am plictisit”, spune ea. „Vreau acasă!” Tatăl se opreşte în mijlocul frazei, se apleacă spre fetiţa lui şi îi şopteşte pe un ton rugător: „Doar câteva minute, scumpo, bine?”.

• Nu e prima oară când profesoara lui Ionuţ, un elev de 12 ani, se plânge că acesta ţipă la ea. Tatăl lui e supărat, dar nu pe fiul său, ci pe profesoară. „Se ia mereu de tine”, spune el. „Am s-o reclam la direcţiune!”

Deşi sunt ipotetice, situaţiile de mai înainte nu sunt în niciun caz exagerate. Ele ilustrează o problemă reală din căminele în care părinţii tolerează obrăzniciile copiilor, cedează în faţa cererilor acestora şi îi „scapă” de consecinţele purtării lor greşite. „Sunt tot mai multe cazurile în care părinţii abdică, cedându-le copiilor autoritatea”, se spune în cartea The Narcissism Epidemic. „Nu cu mult timp în urmă, copiii ştiau cine e şeful şi, categoric, nu erau ei.”

Bineînţeles, mulţi părinţi se străduiesc să le transmită copiilor valori sănătoase, nu doar printr-un bun exemplu, ci şi prin aplicarea, când e necesar, a unei corectări ferme, dar pline de iubire. Cu toate acestea, părinţii care înţeleg importanţa disciplinării „înoată împotriva curentului”, preciza cartea citată anterior.

Cum s-a ajuns aici? Unde a dispărut educaţia de acasă, disciplinarea atât de necesară?

Autoritatea părintească slăbeşte

În opinia unora, autoritatea părintească a început să slăbească în anii ’60, când experţii îi îndemnau pe părinţi să fie mai indulgenţi cu copiii. Ei sfătuiau: „Fiţi un prieten, nu o autoritate”. „Laudele sunt mai bune decât disciplinarea.” „Nu corectaţi greşelile, ci mai degrabă observaţi cu atenţie orice lucru bun pe care îl face copilul.” În loc să îndemne la realizarea unui echilibru între laude şi corectare, experţii lăsau să se înţeleagă că disciplinarea ar zdruncina structura afectivă fragilă a copiilor şi i-ar determina să aibă resentimente faţă de părinţi mai târziu în viaţă.

Nu după mult timp, experţii aclamau virtuţile respectului de sine. Era ca şi cum dintr-o dată s-ar fi descoperit secretul de a fi un bun părinte: Faceţi-i pe copii să se simtă bine în pielea lor. Bineînţeles, e important să le insuflăm copiilor încredere de sine. Însă curentul „respectului de sine” a dus lucrurile la extrem. Experţii îi sfătuiau pe părinţi: „Nu folosiţi cuvinte negative precum «nu» şi «rău»”. „Continuaţi să le spuneţi copiilor că sunt speciali şi că pot fi orice îşi doresc.” Cu alte cuvinte, a te simţi bine era mai important decât a face binele.

În realitate, acest curent nu a făcut decât să-i determine pe copii să se simtă stăpâni, ca şi cum lumea ar trebui să fie la picioarele lor. În plus, pe mulţi tineri i-a lăsat „nepregătiţi în faţa criticilor inevitabile şi a eşecurilor din viaţa reală”, se afirmă în cartea Generation Me. Lucrarea citează şi cuvintele unui tată, care a spus: „În câmpul muncii nu există curentul «respectului de sine». . . . Dacă la birou te prezinţi cu un raport prost întocmit, şeful n-o să-ţi spună: «O, îmi place culoarea pe care ai ales-o pentru hârtie!». Le facem un mare deserviciu copiilor dacă îi învăţăm aşa”.

Concepţiile se schimbă

De-a lungul deceniilor, normele de creştere a copiilor au reflectat adesea concepţiile mereu schimbătoare ale oamenilor. „Disciplinarea este în continuă schimbare”, scrie profesorul Ronald Morrish. „Aceasta reflectă schimbările din societate.”a E foarte uşor ca părinţii să fie, cum spune Biblia, „aruncaţi în toate părţile ca de valuri şi purtaţi încoace şi-ncolo de orice vânt de învăţătură” (Efeseni 4:14).

În mod evident, actualul „val” al disciplinării indulgente a avut rezultate negative. Nu doar că a şubrezit autoritatea părintească, dar i-a şi lăsat pe copii fără îndrumarea de care au nevoie pentru a lua decizii bune şi a înfrunta viaţa cu încredere autentică.

Există oare o metodă mai bună de creştere a copiilor?