Vorbe aspre, suflete zdrobite

„Bleago!“a O femeie din Japonia nu poate uita deloc această vorbă — i-a fost aruncată în faţă de foarte multe ori când era mică. De către cine? De copiii de la şcoală? De fraţii ei? Nu. De părinţii ei. Ea îşi aminteşte: „Mă simţeam adesea deprimată pentru că acest apelativ mă rănea profund“.

Un bărbat din Statele Unite îşi aminteşte că, atunci când era copil, era îngrozit şi neliniştit ori de câte ori tatăl lui sosea acasă. „Şi azi mai aud zgomotul roţilor maşinii pe alee, îşi aduce el aminte, şi mă trec fiorii. Surioara mea se ascundea. Tata era un perfecţionist şi ne teroriza mereu că nu făceam bine treburile din casă pe care le aveam de făcut.“

Sora acestui bărbat adaugă: „Nu-mi aduc aminte ca vreunul dintre părinţi să ne fi îmbrăţişat vreodată, să ne fi sărutat sau să ne fi spus ceva de genul «Te iubesc» sau «Sunt mândru de tine». Iar un copil care nu aude niciodată spunându-i-se «Te iubesc» crede că este acelaşi lucru cu a auzi spunându-i-se «Te urăsc» — în fiecare zi a vieţii sale“.

UNII ar putea spune că ceea ce au suferit aceste persoane când erau copii este ceva mărunt. Cu siguranţă, nu este un lucru neobişnuit ca „beneficiarii“ unor vorbe aspre, dure şi ai unui tratament răutăcios să fie copiii. Acest lucru nu constituie subiectul titlurilor senzaţionale din ziare şi al extraordinarelor spectacole TV de scandal. Pagubele nu se văd. Însă, dacă părinţii îşi tratează astfel copiii zi de zi, consecinţele pot fi dezastruoase — şi pot dura pentru tot restul vieţii.

Să vedem rezultatele unui studiu efectuat în 1990, de fapt continuarea unui alt studiu început în 1951, în care se examinau metodele folosite de un grup de părinţi pentru a-şi creşte copiii ce aveau atunci cinci ani. Cercetătorii au reuşit să dea de urma multora dintre aceşti copii, aflaţi acum la vârsta mijlocie, ca să poată înţelege care sunt consecinţele de lungă durată ale creşterii lor. Noul studiu a tras concluzia că acei copii care au ajuns să aibă cele mai grele momente în viaţă, să nu aibă parte de satisfacţie pe plan afectiv şi să aibă probleme în căsnicie, în relaţiile cu prietenii sau chiar la locul de muncă, nu au fost neapărat copiii ai căror părinţi au fost săraci, nici cei cu părinţi bogaţi şi nici chiar cei ai căror părinţi au trecut în mod evident prin necazuri. Ei erau copii ai căror părinţi au fost reci şi distanţi, care nu le-au arătat deloc sau aproape deloc afecţiune.

Aceste rezultate nu sunt decât o vagă reflectare a unui adevăr aşternut în scris cu aproape 2 000 de ani în urmă: „Taţilor, nu întărâtaţi [exasperaţi, NW] pe copiii voştri, ca să nu se descurajeze“ (Coloseni 3:21). Abuzul verbal şi emoţional din partea părinţilor îi exasperează în mod sigur pe copii şi poate să producă, într-adevăr, descurajare.

Potrivit cărţii Growing Up Sad, până nu demult, medicii nu credeau că există cazuri de depresie la copii. Însă timpul şi experienţa au demonstrat contrariul. Autorii cărţii afirmă că în prezent este recunoscut faptul că există depresie în rândul copiilor şi că ea nu este deloc ceva ieşit din comun. Printre cauzele ei se numără respingerea şi un tratament aspru din partea părinţilor. Autorii explică: „În unele cazuri, părintele îşi bombardează în mod constant copilul cu critici şi vorbe umilitoare. În alte cazuri este vorba, pur şi simplu, despre lipsa unei relaţii părinte-copil: părintele nu îşi exprimă niciodată dragostea faţă de copil. . . . Consecinţele sunt deosebit de tragice pentru copiii care au astfel de părinţi, deoarece, pentru un copil — la drept vorbind, şi pentru un adult —, dragostea este ca şi soarele şi apa pentru o plantă“.

Cu ajutorul dragostei părinteşti, dacă aceasta este exprimată clar şi deschis, copiii învaţă un adevăr important: Ei sunt persoane care merită să fie iubite; ei sunt preţioşi. Mulţi înţeleg greşit această idee, considerând-o o formă de înfumurare, un fel de dragoste a propriei persoane reflectată asupra altora. Însă în acest context nu este vorba despre aşa ceva. Iată ce scrie referitor la acest subiect autoarea unei cărţi: „Părerea pe care copilul vostru o are despre sine însuşi îi va influenţa viaţa de mai târziu, şi anume: ce fel de prieteni îşi alege, cum se împacă cu cei din jur, cu ce fel de persoană se căsătoreşte şi cât de mult va realiza în viaţă“. Biblia recunoaşte importanţa faptului de a avea o părere echilibrată, neegoistă despre propria persoană atunci când declară că a doua dintre cele mai mari porunci este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“. — Matei 22:38, 39.

Este greu să ne imaginăm că un părinte normal şi-ar dori să distrugă ceva atât de important şi de fragil cum este sentimentul propriei valori pe care îl are un copil. Prin urmare, de ce se întâmplă acest lucru atât de des? Şi cum poate fi el prevenit?

[Notă de subsol]