Didgeridoo şi ritmurile lui fascinante

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN AUSTRALIA

VĂ INVITĂM în Teritoriul de Nord al Australiei, la numai câteva ore de mers cu maşina din Darwin, oraşul-capitală, la sărbătoarea aborigenă numită corroboree. În loc să se ţină ca un preludiu al războiului tribal, multe dintre corroboree-le din zilele noastre sunt ţinute special pentru turişti. La una de acest gen intenţionăm să asistăm.

Interpreţii, cu trupurile pictate în culori strălucitoare, aşteaptă în tăcere ca muzica să dea semnalul de începere a dansului. Deodată începe muzica, iar liniştea amurgului de ţară izbucneşte într-un ritm impresionant şi frenetic. Ca acompaniament se folosesc două beţişoare scurte din lemn, care se lovesc unul de altul în ritmul melodiilor cântate la didgeridoo.

Probabil că puţini oameni din afara Australiei au auzit sunetele unui didgeridoo, un instrument muzical specific aborigenului australian. De obicei, instrumentul este făcut dintr-o ramură de eucalipt scobită, având, de preferinţă, o lungime de un metru, un metru şi jumătate. Cântăreţul se aşază pe jos, lângă locul unde urmează să aibă loc reprezentaţia şi suflă în didgeridoo-ul lui, un instrument aparent simplu, totuşi interesant.

Un sunet unic

Deşi didgeridoo scoate un sunet de o tonalitate relativ constantă — fapt pentru care pe bună dreptate i se spune „trompeta bâzâitoare“ —, instrumentul poate crea un întreg ansamblu de ritmuri şi triluri. Într-o clipă poate scoate sunetul unui instrument solo, dar în clipa următoare poate avea atâta forţă şi sensibilitate, cât o orchestră întreagă.

Cu aproximativ 200 de ani în urmă, înainte ca europenii să debarce în Australia, didgeridoo era cunoscut numai de aborigenii care hoinăreau prin regiunile nordice ale continentului-insulă. Cu ocazia corroboree-lor, el asigura acompaniamentul muzical pentru reconstituirile dansate ale mitologiei aborigene despre creaţie. Pe atunci, cei care cântau bine la didgeridoo erau foarte apreciaţi şi chiar şi în prezent un instrumentist talentat este considerat un membru de onoare al tribului.

Deseori, cântăreţi iscusiţi suprapun imitaţii ale vocii animalelor şi păsărilor pe fondul notelor de bază produse de didgeridoo. Râsul păsării kookaburra (pescăruşul vânătorilor), urletul câinelui sălbatic australian — binecunoscutul dingo —, gânguritul blând al porumbelului şi nenumărate alte sunete, toate acestea fac parte din repertoriul reuşitelor lor imitaţii.

În lucrarea The New Grove Dictionary of Music and Musicians se spun următoarele despre interpretul la didgeridoo: „Între calităţile lui se numără folosirea cu precizie şi abilitate a limbii, o stăpânire extraordinară a respiraţiei, o închidere perfectă a buzelor la capătul tubului şi o desăvârşită memorie muzicală. . . . Deşi îi lipsesc tehnologia şi materialele, iar noţiunile de muştiuc, ancie, clape sau orificii pentru degete îi sunt necunoscute, totuşi, folosindu-şi bogata creativitate muzicală şi excelentele aptitudini fizice, [aborigenul] a transformat o ustensilă simplă într-un virtuos instrument muzical“.

Fără îndoială, trăsătura cea mai deosebită a muzicii produse de didgeridoo constă în sunetul ei continuu, ca un bâzâit. Instrumentistul îţi dă impresia că are nişte plămâni cu o putere infinită, fiindcă poate să cânte un sunet timp de zece minute fără întrerupere.

Să facem un didgeridoo

Cu ochiul format, artizanul băştinaş caută prin împrejurimi un copac corespunzător de esenţă tare, de preferinţă eucalipt. Deşi poate fi folosit şi lemn mai moale, cel de esenţă tare produce un ton mai înalt. Copacul trebuie să fie plasat destul de aproape de muşuroaiele de termite, şi aceasta fiindcă termitele sunt inginerii constructori ai didgeridoo-ului. Ele scobesc ramurile folosite la fabricarea acestui instrument muzical.

După alegerea unei ramuri, aceasta este tăiată la lungimea dorită. Lungimea aleasă determină tonalitatea pe care o va avea în final instrumentul. Apoi se înlătură scoarţa de copac, se răzuieşte alburnul din exterior ca să se prevină fisurarea şi se scoate miezul. Dacă termitele au mâncat suficient miez, ar trebui ca în interior să poată intra o monedă destul de mare. Următorul pas constă în decorarea instrumentului, care poate fi cât se poate de atractivă. Dar didgeridoo încă nu este gata pentru cântat.

Din cauza frecării continue cu lemnul, după puţin timp, pielea din jurul gurii cântăreţului se va irita. De aceea, în jurul locului pe unde se suflă în instrument se aplică un strat subţire de ceară de albine, care va netezi lemnul şi va proteja pielea instrumentistului. Azi însă multe didgeridoo sunt făcute în fabrică, deseori din lemn moale. Dar instrumentul didgeridoo făcut în fabrică are, de obicei, un timbru mult inferior timbrului unic şi plin pe care îl are instrumentul obţinut pe cale naturală dintr-un lemn de esenţă tare.

Astfel, în timp ce sărbătoarea corroboree se apropie de final, iar seara noastră tropicală sub cerul plin de stele se apropie de sfârşit, didgeridoo nu mai constituie pentru noi doar o simplă curiozitate. Într-adevăr, răsunătoarele acorduri produse de didgeridoo sunt meritul băştinaşilor iubitori de muzică, din ţara de la capătul lumii.

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Didgeridoo poate fi pictat în nenumărate culori

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Sărbătoarea aborigenă corroboree

[Provenienţa fotografiilor de la paginile 24, 25]

Aborigenii de pe paginile 24, 25: Prin amabilitatea Australian Northern Territory Tourist Commission