Pompei: Acolo unde timpul a stat în loc

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN ITALIA

BUCĂTĂRII cu oale pe vatră, magazine bine aprovizionate, fântâni secate, străzi intacte — toate au rămas nemişcate din loc, într-un oraş fără locuitori, gol şi pustiu. Acesta este Pompeiul, locul unde timpul parcă a stat în loc.

Totul a rămas exact aşa cum a fost cu peste 1 900 de ani în urmă, în acea zi catastrofală, când Muntele Vezuviu, vulcanul care domină golful Napoli, a erupt. El a îngropat în cenuşă şi lavă oraşele Pompei, Herculaneum, Stabiae, precum şi împrejurimile lui.

„Anticii — se arată în cartea Pompei — aveau doar o vagă idee despre natura vulcanică a Vezuviului şi erau obişnuiţi să-l considere un munte înverzit, pe care pădurile dese alternau cu viile încântătoare.“ Dar în ziua de 24 august a anului 79 e.n., după o linişte de mai mulţi ani, muntele s-a trezit printr-o explozie înfricoşătoare.

Erupţia din 79 e.n.

Vulcanul a scuipat o coloană de gaz, magmă şi grohotiş, care a întunecat văzduhul şi a provocat o ploaie înspăimântătoare de cenuşă şi lapili (fragmente mici de lavă). În două zile Pompeiul şi o mare parte din regiunea din jur erau acoperiţi cu un strat gros de doi metri şi jumătate. În timp ce cutremure violente au continuat să zdruncine pământul, un uriaş nor de gaze toxice, invizibile, dar ucigătoare a învăluit oraşul, parcă într-o îmbrăţişare fatală. În timp ce Pompeiul era îngropat încet, Herculaneum-ul a dispărut într-o clipă. Potrivit cărţii Riscoprire Pompei (Redescoperirea Pompeiului), oraşul Herculaneum s-a scufundat sub o masă de „noroi şi grohotiş vulcanic la o adâncime de două zeci şi doi de metri lângă ţărm“.

Cei aproximativ 15 000 de locuitori au reacţionat în moduri diferite. Au reuşit să se salveze numai cei care au fugit imediat. Unii însă, nevrând să-şi abandoneze casele şi tot ce era în ele, au rămas pe loc, sperând să evite pericolul. Alţii, preocupaţi să-şi scape lucrurile de valoare, au ezitat înainte să fugă, pentru ca, în cele din urmă, să fie striviţi de acoperişurile caselor lor, care s-au prăbuşit sub greutatea cenuşii.

Un astfel de exemplu este proprietăreasa „casei lui Faunus“, care se pare că nu a vrut să-şi abandoneze bogăţiile. „În mare grabă — afirmă Robert Étienne în cartea sa La vie quotidienne à Pompéi (Viaţa cotidiană în Pompei) —, stăpâna casei şi-a adunat bijuteriile cele mai preţioase — brăţări de aur în formă de şarpe, inele, agrafe şi cercei de aur, o oglindă de argint, o geantă plină cu monede de aur — şi s-a pregătit să fugă.“ Îngrozită probabil de cenuşa care cădea, a rămas înăuntru. „După puţin timp — continuă Étienne —, tavanul s-a prăbuşit, îngropând-o pe nefericita femeie cu comorile ei cu tot.“ Alţii au fost asfixiaţi de gazele toxice care pătrundeau pretutindeni.

Ca să-şi salveze viaţa, cei care au ezitat au trebuit să fugă pe deasupra stratului de cenuşă de lavă format între timp. Au rămas acolo unde au căzut, sufocaţi de gazele toxice inhalate şi acoperiţi de o ploaie nesfârşită de cenuşă fină. Rămăşiţele lor jalnice, cu bunurile lor de preţ alături, au fost găsite secole mai târziu. Oraşul şi locuitorii lui au fost îngropaţi sub un strat de cenuşă înalt de peste 6 metri.

Şi totuşi, graţie acelei ploi fatale, chiar şi locuitorii oraşului au ieşit din nou la lumină. Ştiţi cum? Observaţi formele corpurilor din fotografia de pe această pagină. Cum au fost realizate acestea? Turnând ipsos în vidul rămas în cenuşă după ce carnea s-a descompus, arheologii ne-au dat posibilitatea să vedem ultimele gesturi agonizante ale neajutoratelor victime: „o femeie tânără stând întinsă şi ţinându-şi capul aşezat pe braţ; un bărbat care şi-a acoperit gura cu o batistă care nu putea împiedica inhalarea prafului şi a gazelor toxice; servitorii de la Băile Forum căzuţi în poziţii de neînchipuit în urma convulsiilor şi a spasmelor datorate asfixierii; . . . o mamă care îşi ţine strâns la piept fetiţa într-o ultimă îmbrăţişare inutilă, care îţi inspiră milă“. — Archeo.

În Herculaneum nu este salvare

În Herculaneum, la câţiva kilometri de Pompei, cei care nu au fugit imediat s-au trezit prinşi în cursă. Mulţi au luat-o la fugă spre ţărm, probabil sperând să scape pe mare, dar un cutremur violent a făcut imposibilă lansarea bărcilor la apă. Săpăturile recente făcute pe antica plajă de la Herculaneum au scos la lumină peste 300 de schelete. În timp ce căutau refugiu sub o terasă cu vedere spre mare, aceşti oameni au fost îngropaţi de vii sub valuri îngrozitoare de noroi şi grohotiş vulcanic. Şi aici mulţi au încercat să-şi salveze bunurile cele mai de preţ: podoabe de aur, vase de argint, o trusă completă de instrumente chirurgicale, toate rămase încă acolo, de nici un folos, lângă rămăşiţele proprietarilor lor.

Timpul a stat în loc

Oraşul Pompei depune o mărturie elocventă despre fragilitatea vieţii în faţa forţelor naturii. Spre deosebire de alte descoperiri arheologice din lume, ruinele oraşului Pompei şi împrejurimile lui oferă un instantaneu care le dă erudiţilor şi curioşilor de astăzi posibilitatea să examineze îndeaproape viaţa de zi cu zi din secolul I e.n.

Bogăţia regiunii se datora îndeosebi agriculturii, industriei şi comerţului. Cu o mână de lucru intensivă — sclavi şi oameni liberi plătiţi cu ziua —, terenul fertil dădea roade bogate. Multe dintre activităţile oraşului erau legate de comerţul cu produse alimentare. Toţi cei care vizitează oraşul Pompei pot vedea şi acum morile cu care se măcina porumbul, piaţa de zarzavaturi şi magazinele vânzătorilor de fructe şi de vinuri. Puteţi vedea clădirile folosite cândva pentru comerţ, pentru prelucrarea lânii şi a pânzei de in şi pentru torsul şi ţesutul pânzei la scară industrială. Cu zeci de alte mici industrii, începând de la atelierele bijutierilor până la fierării —, aceste clădiri şi case formau laolaltă un oraş.

Străzile înguste, cândva aglomerate, sunt pavate cu blocuri de piatră. De o parte şi de alta sunt mărginite de trotuare înalte şi de fântâni publice alimentate printr-un sistem ingenios de apeducte. Un detaliu deosebit de interesant poate fi văzut la colţurile străzilor principale. Asemenea predecesoarelor antice ale trecerilor de pietoni moderne, blocuri mari de piatră aşezate în mijlocul străzilor le permiteau pietonilor să treacă fără să-şi ude picioarele pe timp de ploaie. Toţi cei care mergeau cu carul prin oraş trebuiau să aibă o anumită îndemânare ca să evite aceste pietre mari. Iată-le! Sunt încă acolo! Nimic nu s-a schimbat!

Viaţa particulară

Nici măcar discreţia cu care era înconjurată viaţa particulară a locuitorilor oraşului Pompei nu a rezistat privirilor indiscrete ale contemporanilor noştri. O femeie moartă, plină de bijuterii minunate, stă în braţele unui gladiator aflat în baraca lui. Uşile caselor şi ale magazinelor au rămas larg deschise. Se văd bucătării, parcă abandonate cu numai câteva minute în urmă, cu oalele pe vatră, cu pâinea necoaptă rămasă încă în cuptor şi cu vase mari, sprijinite de perete. Există camere decorate cu forme de ipsos splendid lucrate, cu pereţi cu picturi şi mozaicuri, în care cei bogaţi benchetuiau nestingheriţi, folosind cupe şi vase de argint de un rafinament surprinzător. Grădini interioare liniştite sunt înconjurate de colonade şi împodobite cu fântâni arteziene încântătoare, care au amuţit de mult timp. Se mai pot vedea statuete de marmură şi de bronz de o desăvârşită măiestrie, precum şi altare ale zeilor casei.

Însă modul de viaţă al majorităţii era mult mai modest. Mulţi care nu aveau posibilităţi să gătească acasă frecventau diferite taverne. Acolo, fără să plătească mult, puteau să bârfească, să joace jocuri de noroc sau să-şi cumpere mâncare şi băutură. Unele dintre aceste locuri aveau, probabil, o reputaţie proastă deoarece, după ce le serveau consumatorilor băuturi, ospătăriţele, de cele mai multe ori sclave, lucrau ca prostituate. Pe lângă nenumăratele taverne de acest fel, săpăturile au scos la lumină numeroase alte locuri de proastă reputaţie, deseori identificate după desene şi inscripţii de o obscenitate crasă.

E momentul să acţionăm

Distrugerea neaşteptată a oraşului Pompei ne îndeamnă la meditare. Conform dovezilor, miile de persoane care au pierit aici nu au reacţionat suficient de prompt la semnalele de avertizare ale iminentului dezastru: repetate cutremure, erupţii ale vulcanului şi îngrozitoarea ploaie de lapili. Ei au stat pe gânduri probabil fiindcă nu au vrut să renunţe la viaţa confortabilă pe care o duceau şi la bogăţiile pe care le posedau. Probabil că au sperat că pericolul va trece sau că vor avea suficient timp să fugă în caz că lucrurile se vor înrăutăţi. Din nefericire, s-au înşelat.

Scripturile ne fac de cunoscut faptul că în prezent lumea trece printr-o situaţie asemănătoare. Societatea coruptă în care trăim s-a înstrăinat de Dumnezeu. Ea urmează să fie înlăturată pe neaşteptate (2 Petru 3:10–12; Efeseni 4:17–19). Toate dovezile indică faptul că acest timp este aproape (Matei 24:3–42; Marcu 13:3–37; Luca 21:7–36). În plus, rămăşiţele jalnice ale oraşului Pompei depun o mărturie tăcută care demonstrează câtă nebunie este în faptul de a fi nehotărât.

[Chenarul de la pagina 24]

Cruci creştine?

Restaurarea câtorva cruci din Pompei, inclusiv a uneia făcută din ipsos pe peretele unei brutării, a fost considerată de unii drept o dovadă a prezenţei creştinilor în oraş înainte de distrugerea acestuia în anul 79 e.n. Este întemeiată această presupunere?

Bineînţeles că nu. Ca să găsim „un cult bine definit, al cărui obiect de închinare să fie crucea — afirmă Antonio Varone în cartea sa Presenze giudaiche e cristiane a Pompei (Prezenţe iudaice şi creştine în Pompei) —, trebuie să aşteptăm până în secolul al IV-lea, când convertirea împăratului şi a mulţimilor de păgâni avea să ducă la o formă de venerare mult mai potrivită spiritualităţii lor“. „Chiar şi în secolele al II-lea şi al III-lea şi până pe vremea lui Constantin — adaugă Varone — este greu să găseşti un astfel de simbol care să aibă legătură cu creştinătatea.“

Dacă nu sunt creştine, atunci ce origine au aceste simboluri? În afară de dubiile privind atât identificarea acestui simbol despre care se credea că este o cruce, cât şi descoperirea în aceeaşi brutărie a unei picturi reprezentând o divinitate sub formă de şarpe, există „câteva descoperiri extrem de obscene care şi ele se împacă greu cu presupusa spiritualitate creştină a proprietarului brutăriei“, susţine Varone. El adaugă: „Este cunoscut faptul că, încă din zorii civilizaţiei, înainte chiar ca să devină un simbol al răscumpărării, emblemei în formă de cruce i s-a atribuit în mod clar o semnificaţie magică şi rituală“. În antichitate, explică acest erudit, se credea că crucea are puterea să apere sau să înlăture efectele nefaste, motiv pentru care a fost folosită, mai mult decât orice altceva, ca amuletă.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Arcul lui Caligula cu muntele Vezuviu în fundal

[Legenda decupajelor de la pagina 23]

Deasupra: Forme de ipsos ale locuitorilor Pompeiului

Stânga: Vedere cu Arcul lui Nero şi fragment din templul lui Jupiter

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 22]

Marginile verticale: Glazier

Fotografiile de pe paginile 2 (jos), 22 şi 23: Soprintendenza Archeologica di Pompei