‘Chiar şi limba gângavilor va vorbi’

ERA sesiunea de după-amiază a unei adunări speciale de o zi a Martorilor lui Iehova din Cehoslovacia (actualmente Republica Cehă), iar sute de persoane se întruniseră ca să primească o instruire biblică. Stăteam în spatele podiumului şi îmi recapitulam partea pe care o aveam în program. Nu era lungă. Doi Martori tineri trebuiau să îşi relateze experienţele, iar eu eram preşedintele părţii respective. În ziua aceea fusesem agitat încă de dimineaţă, iar acum resimţeam şi mai puternic acea senzaţie de stres interior. Efectiv mă simţeam paralizat, eram foarte îngrijorat şi nu puteam să vorbesc.

Probabil vă gândiţi că aproape oricine ar fi agitat într-o astfel de situaţie. Dar era mai mult decât o simplă stare de nervozitate. Daţi-mi voie să vă explic de ce.

Problema mea de vorbire

La vârsta de 12 ani am căzut şi m-am lovit la cap, la gât şi la şira spinării. După acest incident mi se întâmpla uneori să mă bâlbâi sau să am dificultăţi în pronunţarea unor cuvinte, în special a acelor cuvinte care încep cu literele p, k, t, d, şi m. Uneori nu puteam să vorbesc deloc.

Pe atunci problema nu mă deranja prea mult; părea un simplu inconvenient. Dar, odată cu trecerea anilor, a început să-mi fie într-adevăr teamă să vorbesc în public. Odată, în timp ce îmi prezentam tema la şcoală, am leşinat. Iar uneori, în timp ce făceam cumpărături, când vânzătorii mă întrebau ce doresc, nu le puteam răspunde. În timp ce eu mă străduiam să vorbesc, ei se enervau din ce în ce mai tare: „Zi odată. Nu pot sta după tine toată ziua. Aşteaptă şi alţi clienţi“. Şi uite-aşa, nu puteam să cumpăr lucrurile dorite.

În anii de şcoală m-am descurcat foarte greu. Când trebuia să răspund oral, colegii mei făceau haz de bâlbâiala mea. Cu toate acestea, am absolvit liceul, iar în 1979 am dat examen la o facultate din Praga (Cehoslovacia). Fiindcă îmi plăcea atletismul, voiam să devin profesor de educaţie fizică. Dar cum puteam să-mi realizez obiectivul? În pofida îndoielilor pe care le aveam în această privinţă, eram hotărât să nu renunţ.

Caut ajutor

Trebuia să existe o cale ca să scap de defectul meu de vorbire. Aşa că, după ce am terminat facultatea, m-am hotărât să apelez la un ajutor de specialitate. Am căutat în Praga o clinică specializată în tratarea problemelor de vorbire. La prima consultaţie, o soră mi-a trântit cuvintele: „Aveţi o nevroză cu totul aparte!“ M-a durut faptul că ea a crezut că sunt nevrotic, mai ales că experţii ajunseseră la concluzia unanimă că bâlbâiala nu este provocată de nevroză. Nu mi-a trebuit mult timp ca să înţeleg că mă aflam în faţa unei situaţii-limită: eu eram un tânăr de 24 de ani, iar toţi ceilalţi pacienţi erau copii.

După puţin timp, întregul personal medical, printre care şi un psiholog, se străduiau să mă ajute. Au încercat orice. Odată mi-au interzis să vorbesc timp de cinci săptămâni. Altă dată mi-au dat voie să vorbesc, însă foarte monoton şi f-o-a-r-t-e rar. Această metodă s-a dovedit a fi eficientă, dar şi eu primisem porecla de Îmblânzitorul de Şerpi, deoarece pe mulţi îi lua somnul până când răspundeam eu.

Iau legătura cu Martorii lui Iehova

Într-o zi din vara anului 1984, în timp ce mă plimbam prin oraş, m-au abordat doi tineri. M-a uimit nu aspectul lor, ci ceea ce vorbeau. Ei spuneau că Dumnezeu are un guvern, un Regat, care va pune capăt tuturor problemelor omenirii. Mi-au lăsat numărul lor de telefon, iar ulterior i-am sunat.

Pe atunci, Martorii lui Iehova din Cehoslovacia nu erau recunoscuţi în mod oficial ca organizaţie religioasă. Totuşi, peste puţin timp am ajuns să fiu atât de interesat, încât am început să asist la întrunirile lor. Simţeam iubirea şi grija pe care Martorii le aveau unii faţă de alţii.

Drumul spre încredere

Am fost ajutat să-mi depăşesc problema de vorbire de aşa-numita Şcoală de Minister Teocratic, o şcoală ale cărei cursuri se ţin săptămânal în fiecare congregaţie a Martorilor lui Iehova. Am fost sfătuit să mă înscriu la ea, ceea ce am şi făcut. Pe baza sugestiilor prezentate într-unul dintre manualele şcolii, şi anume Ghidul Şcolii de Minister Teocratica, am lucrat la unele calităţi de vorbire, cum ar fi fluenţa, pronunţarea, accentuarea corespunzătoare şi modulaţia.

Ca elev, prima mea temă — citirea din Biblie — a fost un fiasco. Eram un pachet de nervi şi abia am găsit drumul de întoarcere acasă. Cât de bine m-am simţit după efectele relaxante ale unui duş fierbinte!

După această primă temă, plin de amabilitate, supraveghetorul şcolii mi-a acordat o atenţie personală. Nu s-a rezumat doar să-mi dea sfaturi constructive, ci m-a şi lăudat. Acest fapt mi-a dat curaj să perseverez în continuare. La scurt timp după aceea, în 1987, am devenit un Martor botezat. Câteva luni mai târziu, m-am mutat din Praga în liniştitul orăşel Žďár nad Sázavou. Micul grup de Martori din localitate m-au primit cu căldură. Odată cu mine, ei au acceptat şi vorbirea mea încă stângace, iar acest fapt mi-a crescut respectul de sine.

Cu timpul am început să conduc o mică grupă de studiu, apoi am ţinut în public prima mea cuvântare biblică. În final, după schimbarea guvernului din Cehoslovacia, am început să ţin cuvântări în congregaţiile din apropiere. Când mă aflam în situaţii nefamiliare, problemele mele de vorbire reapăreau. Dar nu am renunţat.

Întâmpin mari dificultăţi

Într-o zi, un bătrân din congregaţie m-a invitat la locul lui de muncă. El mi-a spus: „Petr, am o veste bună pentru tine! Am vrea să participi în cadrul programului următoarei adunări de circumscripţie“. Simţeam că-mi venea să leşin, aşa că a trebuit să mă aşez. Spre dezamăgirea prietenului meu, i-am respins oferta.

Refuzul acela m-a urmărit mereu. Nu puteam să mi-l scot din minte. La întruniri, ori de câte ori se vorbea despre încrederea pe care trebuie s-o avem în Dumnezeu, îmi aduceam din nou aminte cu durere de acel refuz. Tot la întruniri se vorbea uneori despre Ghedeon, care, cu numai 300 de bărbaţi, a înfruntat, sub îndrumarea lui Dumnezeu, întreaga armată madianită (Judecătorii 7:1–25). Acesta a fost, într-adevăr, un bărbat care s-a încrezut în Dumnezeul său, Iehova! Am imitat eu oare exemplul lui Ghedeon când am refuzat acea însărcinare? Cu toată sinceritatea, nu aş putea spune că am făcut-o. Şi m-am simţit ruşinat din această cauză.

Cu toate acestea, fraţii mei de credinţă nu au renunţat la mine. Ei mi-au oferit o altă posibilitate. Am fost invitat să particip în cadrul programului unei adunări speciale de o zi. De data aceasta am acceptat. Ca să fiu sincer, pe cât de recunoscător eram pentru privilegiul care mi s-a acordat, pe atât de îngrozit eram la gândul de a vorbi în faţa unei săli pline de oameni. Într-adevăr, trebuia să depun eforturi ca să am o încredere şi mai mare în Iehova. Cum să fac însă lucrul acesta?

Printr-o examinare atentă a credinţei şi a încrederii pe care alţi Martori au avut-o în el. Acest lucru m-a întărit. Chiar şi scrisoarea unei fetiţe de şase ani, pe nume Verunka, fiica unui prieten de-al meu, a fost pentru mine un adevărat exemplu. Iată ce a scris ea: „În septembrie voi merge la şcoală. Nu ştiu cum vor sta lucrurile în legătură cu imnul naţional. Cred că Iehova va lupta pentru mine, aşa cum a făcut şi în cazul lui Israel“.

Ei bine, acestea nu au fost decât câteva dintre evenimentele care au avut loc înainte de sesiunea de după-amiază a adunării speciale de o zi despre care am vorbit la început. M-am rugat fierbinte. De data aceasta nu mă îngrijora prea mult dacă voi vorbi sau nu cursiv, ci dacă voi putea preamări numele măreţ al lui Dumnezeu în faţa acestui auditoriu atât de numeros.

Aşadar, stăteam acolo, cu microfonul înfipt înaintea mea, faţă în faţă cu sute de oameni. Apoi, dându-mi seama că mesajul este mult mai important decât mesagerul, am tras adânc aer în piept şi am început. Aveam timp după aceea să văd cum m-am descurcat. Vă întrebaţi dacă am avut emoţii? Bineînţeles că am avut, şi chiar m-am bâlbâit de câteva ori. Ştiam însă că fără sprijinul lui Dumnezeu nu aş fi putut să vorbesc deloc.

Mai târziu am început să mă gândesc la ceea ce îmi spusese odată un frate: „Bucură-te că ai această dificultate de vorbire“. M-au surprins foarte mult aceste cuvinte ale lui. Cum a putut să spună aşa ceva? Privind în urmă însă, înţeleg acum ce a vrut să spună: problema mea de vorbire m-a ajutat să mă bazez mai degrabă pe Dumnezeu decât pe forţe proprii.

S-au scurs câţiva ani de la după-amiaza acelei adunări speciale de o zi. În toţi aceşti ani am avut parte de alte privilegii care implicau faptul de a vorbi înaintea unui auditoriu numeros. Am fost numit bătrân în Žďár nad Sázavou şi pionier (aşa numesc Martorii lui Iehova un ministru cu timp integral). Imaginaţi-vă! De atunci, în fiecare lună am petrecut peste o sută de ore pentru a discuta cu alţii despre Regatul lui Dumnezeu, ca să nu mai adaug şi timpul pe care îl petreceam săptămânal ţinând teme în cadrul întrunirilor noastre creştine. În prezent slujesc ca supraveghetor de circumscripţie şi în fiecare săptămână ţin cuvântări în diferite congregaţii.

Inima mi se umple de apreciere ori de câte ori citesc această profeţie deosebită din cartea biblică Isaia: „Limba gângavilor va vorbi iute şi desluşit“ (Isaia 32:4; Exodul 4:12). Iehova mi-a demonstrat cu claritate că este alături de mine, ajutându-mă ‘să vorbesc desluşit’, spre onoarea, lauda şi gloria sa. Sunt foarte mulţumit şi fericit că îi pot aduce laude Dumnezeului nostru, care este atât de îndurător. — Relatată de Petr Kunc.

[Notă de subsol]