Cea mai singură pasăre din lume
DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN BRAZILIA
DACĂ vă gândiţi că huhurezul pătat şi vulturul de mare cu cap alb sunt pe cale de dispariţie, înseamnă că n-aţi auzit povestea papagalului macao Spix. Această pasăre din Brazilia dă un sens cu totul nou noţiunii de „specie pe cale de dispariţie“. Însă, ca să cunoaşteţi întreaga poveste a celei mai singure păsări din lume, vom începe cu secolul al XVII-lea.
În acel secol, George Marc Grav, un olandez ce locuia în Brazilia, a scris pentru prima oară despre această pasăre şi a făcut o descriere a ei. Nu după mult timp, populaţia de aici i-a pus păsării numele de ararinha azul, adică micuţul macao albastru, un nume simplu, dar care i se potriveşte. Această pasăre este îmbrăcată în albastru şi un pic de gri. Măsoară în total 55 de centimetri în lungime, coada sa având 35 de centimetri, şi din acest motiv este şi cel mai mic papagal macao albastru din Brazilia.
„Mai târziu, în 1819“, povesteşte biologul Carlos Yamashita, cel mai cunoscut specialist din Brazilia în domeniul papagalilor, „oamenii de ştiinţă au stabilit numele oficial al păsării: Cyanopsitta spixii”. Cyano înseamnă „albastru“, iar psitta, „papagal“. Dar spixii? Acest cuvânt a fost adăugat ca un omagiu adus naturalistului german Johann Baptist Spix, explică biologul. Acesta a fost primul care a studiat această specie în mediul ei natural, în regiunea celor câtorva pârâuri mărginite de păduri din nord-estul Braziliei.
Începe numărătoarea inversă
Este adevărat, stolurile de papagali macao Spix nu au întunecat niciodată cerul. Chiar şi pe vremea lui Spix, numărul lor a fost estimat la numai 180, însă de atunci încoace situaţia lor s-a agravat în permanenţă. Locuitorii acestor ţinuturi au distrus o parte atât de mare din pădurile în care trăiau aceste păsări, încât pe la mijlocul anilor ’70 reuşiseră să supravieţuiască mai puţin de 60 de papagali macao. Cu toate că situaţia era atât de gravă, numărătoarea inversă începuse.
Ceea ce localnicii nu au reuşit în trei secole, vânătorii de păsări au făcut în câţiva ani: ei aproape că au exterminat întreaga populaţie de papagali macao Spix. În 1984, numai 4 dintre cele 60 de păsări mai trăiau în sălbăticie, însă în acea vreme unii avicultori erau dispuşi să plătească „preţul pentru ultima pasăre dintr-o specie“, care se ridica până la 50 000 de dolari pentru un singur exemplar. Nu este de mirare că, în mai 1989, revista Animal Kingdom anunţa că trecuse un an de când cercetătorii văzuseră ultimele păsări ce zburau în libertate. Câteva luni mai târziu s-a anunţat că vânătorii puseseră mâna pe toate păsările care mai rămăseseră. Papagalul macao Spix primise „lovitura de graţie“, deplângea această situaţie revista Animal Kingdom.
Surpriză şi speranţă
Însă capitolul cu papagalul macao Spix abia fusese considerat încheiat de biologi, când oamenii care trăiau aproape de habitatul acestei păsări au declarat că au văzut un ararinha azul. Au urmat apoi alte rapoarte care confirmau această apariţie. Putea oare să mai existe o pasăre care să fi supravieţuit? Pentru a afla răspunsul la această întrebare, în 1990 cinci cercetători şi-au luat corturile, binoclurile şi carneţelele şi s-au îndreptat spre teritoriul papagalului macao Spix.
După ce au cercetat cu amănunţime regiunea timp de două luni fără nici un succes, cercetătorii au văzut un stol de papagaios maracanãs verzi, adică de papagali macao Illinger, însă ei au remarcat ceva neobişnuit. Unul dintre membrii stolului nu semăna cu ceilalţi: era mai mare şi albastru. Era ultimul papagal macao Spix care trăia în sălbăticie! Ei l-au ţinut sub observaţie timp de o săptămână şi au descoperit că papagalul Spix, care este sociabil din fire, se ţinea după papagalii Illinger ca să-şi învingă singurătatea şi ca să-şi găsească o parteneră. Ei, dar păsările verzi nu aveau nimic împotrivă să-l adopte ca prieten pe acest tovarăş albastru insistent. Însă ca partener de viaţă? Bineînţeles, există limite în societatea politicoşilor macao Illinger!
Aşa că, respins, papagalul macao Spix se despărţea de tovarăşii săi la fiecare apus de soare şi zbura în copacul în care el şi fosta lui parteneră macao Spix înnoptaseră împreună ani întregi, aceasta până în 1988, anul în care vânătorii au prins-o pe partenera sa de-o viaţă şi au vândut-o, fiind dusă în captivitate. De atunci, el doarme acolo singur, un micuţ ghemotoc de pene albastre, retras, cocoţat pe o creangă goală, sus în vârf. Acum, dacă nu se întâmplă un miracol, este doar o chestiune de timp până când ultimul macao Spix care deţine secretul supravieţuirii în sălbăticie o va apuca pe urmele păsării dodo — numai dacă nu cumva cineva îi găseşte o pereche. Această idee a fost acceptată, iar în 1991 a fost iniţiat Projeto Ararinha-Azul (Proiectul Macao Spix). Obiectivul său? Să-l ocrotească pe papagalul mascul care a supravieţuit, să-i găsească o pereche, să-i împerecheze şi să spere că ei vor repopula împrejurimile. A reuşit acest plan?
S-au făcut progrese. Poşta Braziliană a adus la cunoştinţa publicului larg soarta acestei păsări care, dintre păsările de pe glob aflate pe cale de dispariţie, este cea mai ameninţată, emiţând o marcă poştală în onoarea ei. În acelaşi timp, biologii au reuşit să-i strângă pe cei 8 000 de locuitori ai oraşului Curaçá, aflat în apropierea habitatului acestei păsări, în nordul statului Bahia, ca să sprijine acţiunea de a asigura supravieţuirea speciei macao Spix. Deoarece locuitorii oraşului păzeau pasărea „lor“, pe care au poreclit-o Severino, vânătorii riscau acum să fie prinşi în flagrant delict. Această măsură a fost răsplătită din plin. Severino zboară şi azi prin acele locuri. A fost înfruntat şi următorul obstacol, acela de a-i convinge pe crescători să-i dea drumul uneia dintre cele şase păsări care mai trăiesc azi în captivitate în Brazilia (vezi chenarul). Unul dintre proprietari a fost de acord, iar în august 1994, o femelă tânără, care fusese prinsă de vânători când era doar un puişor, a fost adusă cu avionul la Curaçá ca să i se dea drumul şi să trăiască din nou în mediul ei natural.
Adaptarea şi întâlnirea
Această femelă macao a fost pusă într-o colivie mare, aşezată exact acolo unde trăieşte papagalul mascul, şi a fost hrănită din nou cu alimentele ei de bază din sălbăticie. Ca să se poată adapta la viaţa în libertate, cei care se îngrijeau de ea au dezvăţat-o de seminţele de floarea-soarelui — hrana ei obişnuită din captivitate — şi i-au dat seminţe de pin şi fructe cu ţepi care cresc în aceste locuri din sălbăticie. Stomacul ei s-a adaptat uşor.
Antrenamentele zilnice au devenit o altă parte a programului ei de instruire, şi aceasta din motive bine întemeiate. A te aştepta ca o pasăre crescută în colivie să ţină pasul, zi de zi, cu un partener căruia îi place să zboare aproape 50 de kilometri pe zi este ca şi cum i-ai cere unuia care stă toată ziua în faţa televizorului să alerge la maraton. Prin urmare, ca să-i întărească muşchii, biologii care se îngrijeau de pasărea captivă o îndemnau să zboare prin colivie cât putea ea de mult.
Lui Severino nu i-a trebuit prea mult până să descopere colivia. După ce a identificat femela, el a cârâit, a strigat-o şi a venit până la 30 de metri de colivie. „Femela“, spune Marcos Da-Ré, un biolog care lucrează în cadrul acestui proiect, a răspuns şi „s-a emoţionat foarte tare“ când l-a remarcat pe musafirul său. Emoţia ei, spune acesta, „ne-a umplut de speranţă“.
Profesor şi tată . . .
În sfârşit, marea zi a sosit: uşa coliviei s-a deschis. După o ezitare de o jumătate de oră, femela a zburat afară şi s-a aşezat într-un copac, la o distanţă de circa 300 de metri de colivie. Dar unde era Severino? Se afla la 30 de kilometri depărtare, alergând din nou după papagalii macao Illinger. De ce plecase? Ei bine, după ce s-a tot învârtit aşteptând luni întregi, când a sosit în sfârşit sezonul de împerechere, cea care i-ar fi putut fi parteneră se afla tot în spatele gratiilor. Probabil că el s-a gândit aşa: „Mai bine o maracanã liberă decât o ararinha captivă“, spune cu ironie biologul Da-Ré. De data aceasta insitenţele lui Severino au fost răsplătite. O femelă macao Illinger a cedat şi l-a acceptat ca însoţitor.
Însă biologii speră ca, la sfârşitul sezonului de împerechere, Severino să pună capăt curtării sale, să se întoarcă la locul său de baştină, să o descopere pe femela macao Spix, aflată acum în libertate, şi să o ia de soţie. După aceea se aşteaptă de la el să-şi asume un dublu rol, acela de profesor şi tată. Întrucât este singurul papagal macao Spix din lume care ştie cum să supravieţuiască în sălbăticie, el trebuie să o înveţe pe partenera sa cum să găsească hrană şi adăpost şi cum să rămână în viaţă într-una dintre cele mai sterpe regiuni din Brazilia.
. . . şi autorul unor fapte istorice
Prin urmare, când sezonul de împerechere va începe din nou, biologii din cadrul Proiectului Macao Spix îl vor susţine pe Severino ca să renunţe la urmărirea papagalilor macao Illinger şi să se concentreze să găsească un copac scorburos care să-i ofere un cuib pentru partenera sa. Dacă totul merge bine, femela macao Spix va depune două ouă mici, iar după câteva luni, Severino va preda tehnicile de supravieţuire unei clase cu trei elevi. Vor merge oare lucrurile până acolo?
„Numai timpul ne poate răspunde, spune biologul Yamashita, însă acest proiect este singura cale prin care se poate evita ca papagalul macao Spix sălbatic să devină o altă filă ruptă a istoriei.“ Acum totul depinde de Severino, care, dacă nu va lăsa să-i scape ocazia, va scrie un nou capitol. Dacă această legătură va merge, atunci iubitorii naturii, dar şi papagalii macao Illinger, vor scoate un oftat de uşurare.
[Chenarul de la pagina 24]
Păsările din spatele gratiilor
Se estimează că 30 de papagali macao Spix trăiesc în captivitate. Mai mult de 12 dintre aceste păsări braziliene au fost crescute de un avicultor din Filipine şi trăiesc încă în această ţară asiatică. Celelalte păsări captive trăiesc în Brazilia, Spania şi Elveţia. Însă la toate aceste păsări din spatele gratiilor le lipseşte ceva ce numai Severino deţine: acel secret de a şti cum să supravieţuiască în sălbăticie.
[Legenda ilustraţiei de la pagina 25]
Ocrotit, cel puţin pe o marcă poştală
[Provenienţa ilustraţiei]
Empresa Brasileira de Correios e Telégrafos