Orbirea fluvială — Înfrângerea unui flagel îngrozitor
DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN NIGERIA
SCENA era una obişnuită în satele din Africa de Vest, aflate pe malul unui râu. Un grup de oameni şedeau pe bănci la umbra unui copac mare, care îi ascundea de soarele arzător. Cinci dintre ei — patru bărbaţi şi o femeie — erau complet orbi, şi aceasta pentru totdeauna.
„Ei nu ştiu cum au ajuns orbi în acest sat bătrân“, a spus conducătorul satului, îmbrăcat într-un veşmânt alb care flutura în vânt. „Majoritatea oamenilor în vârstă de aici au murit orbi. . . . Ei credeau că vreun demon a avut ceva împotriva lor. Ei şi-au implorat fetişurile să-i ocrotească. Strămoşii lor le-au spus să le ofere alimente acestor fetişuri. Prin urmare, au ucis pui şi oi, aducându-le ca jertfă. Însă ei au rămas în continuare orbi.“
În cele din urmă, au sosit medicii şi au explicat că această orbire nu este provocată de cauze supranaturale. Ea era rezultatul onchocercozei, numită şi orbire fluvială din cauza unor muşte mici ce răspândesc boala prin înţepătura lor, muşte care îşi depun ouăle în râuri cu ape repezi.
Din fericire, orbirea fluvială nu se contractează aşa de uşor ca alte boli tropicale. Ea nu este o ameninţare pentru locuitorii oraşelor, nici pentru cei care fac o vizită scurtă într-o zonă infectată. Persoanele ajung să orbească numai după ce au fost infectate de repetate ori, de-a lungul multor ani.
Cu toate acestea, orbirea fluvială este o boală tropicală înspăimântătoare, care ucide milioane de oameni. Deşi în unele regiuni din Orientul Mijlociu şi din America Centrală şi de Sud atinge proporţii necontrolabile, cei mai grav afectaţi sunt cei care lucrează şi locuiesc în apropierea râurilor infestate de aceste muşte din Africa Ecuatorială. În unele sate, toţi locuitorii au această boală. Potrivit estimărilor efectuate de Centrul Carter din Atlanta, Georgia, S.U.A., circa 126 de milioane de persoane sunt în pericolul de a fi infectate. Alte 18 milioane de persoane sunt purtătoare ai viermilor paraziţi care cauzează orbirea fluvială. Se estimează că numărul persoanelor care sunt deja parţial sau complet lipsite de vedere este cuprins între unu şi două milioane.
În prezent, acest flagel vechi de secole se află sub control datorită eforturilor unite ale OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) şi ale altor agenţii, cărora li s-au alăturat şi guvernele câtorva ţări. Acesta este un program eficient de control al bolii, cu toate că în Africa, în mare parte, domnesc ostilităţile şi disperarea. Programul este considerat drept „unul dintre cele mai mari realizări ale secolului al XX-lea obţinute pe plan medical şi în domeniul dezvoltării“.
O boală îngrozitoare
Onchocercoza este răspândită de femelele câtorva specii de muşte negre (genul Simulium). Când o muscă infectată înţeapă un om, ea depune larvele unui vierme parazit (Onchocerca volvulus). Sub epiderma oamenilor infectaţi, larvele se dezvoltă şi cresc lent, ajungând viermi cu o lungime de până la 60 de centimetri.
După ce sunt fecundate, viermii femele încep să producă fiecare viermi micuţi numiţi microfilarii; acest proces continuă timp de 8 până la 12 ani, producându-se milioane de microfilarii. Aceştia nu ajung la stadiul de adulţi dacă nu sunt luaţi de o muscă neagră, în interiorul căreia se dezvoltă, după care trec înapoi la om. Cea mai mare parte dintre aceşti viermi micuţi, nedezvoltaţi se deplasează prin epidermă şi se adună, putând ajunge, în cele din urmă, în ochi. Într-o singură victimă se pot strânge nu mai puţin de 200 de milioane de viermi. Aceştia sunt atât de numeroşi, încât diagnosticarea se face extirpând mici porţiuni din epidermă care sunt apoi examinate. La microscop, într-o mostră de epidermă se pot vedea sute de microviermi care se răsucesc.
Aceşti paraziţi îşi chinuiesc victimele umane. De-a lungul anilor, pielea unei persoane infectate se îngroaşă şi face o crustă. Adesea apar pete depigmentate. Victimele încep să aibă o epidermă care este descrisă în mod plastic drept piele de crocodil, piele de şopârlă sau piele de leopard. Mâncărimile sunt foarte mari, spunându-se că pe unii i-au determinat să se sinucidă. Dacă viermii tineri ajung în ochi, cu timpul se produc tulburări ale vederii, iar victima orbeşte complet.
În zonele rurale sărace, unde musca neagră predomină, orbirea este în mod deosebit o povară greu de purtat. Un motiv este acela că mulţi săteni sunt superstiţioşi şi cred că orbirea este rezultatul pedepsei divine şi că oamenii orbi nu sunt utili în comunitatea lor. Un alt motiv este faptul că nu există nici un ajutor social acordat de guvern, ceea ce face ca victimele să fie total dependente de familiile lor. Sata, o femeie din Burkina Faso care este o victimă a onchocercozei, a spus: „Pentru o persoană oarbă, fie că este bărbat, fie că este femeie, suferinţa este aceeaşi. Dacă o tânără este oarbă şi nu este căsătorită, ea nu-şi va găsi un soţ. Eu m-am măritat înainte de a ajunge oarbă, însă soţul meu a murit. Fratele meu a orbit când era tânăr, şi din această cauză nu s-a putut însura. Pe amândoi ne ţin familiile noastre — ne dau hrană, ne dau totul. Este îngrozitor“.
În zonele în care orbirea fluvială este răspândită, oamenii îşi abandonează adesea satele, fiind obligaţi să plece din cauza muştelor şi a bolii. Terenurile fertile aflate lângă apă sunt lăsate în paragină, devenind terenuri necultivate. Acest lucru generează, la rândul lui, sărăcie şi foamete.
Lupta contra muştei negre
Începând cu anii ’70, s-au depus eforturi internaţionale pentru a controla onchocercoza în şapte ţări din Africa de Vest. Înarmaţi cu larvicide biodegradabile, cu insecticide care omoară larvele, cu o escadrilă de elicoptere, cu avioane mici şi camioane, s-a început o ofensivă împotriva muştei negre, purtătoarea acestei boli. Obiectivul era să atace şi să ucidă musca neagră atunci când aceasta este cel mai vulnerabilă — în stadiul de larvă.
Nu a fost necesar să se otrăvească râuri întregi. Specialiştii ştiau că femelele muştelor negre îşi depun ouăle pe apă, iar ouăle se prind de ramuri şi de pietre chiar sub suprafaţa râurilor repezi. Numai apele care curg repede le oferă larvelor aflate în dezvoltare oxigen din abundenţă, atât de necesar supravieţuirii. Aceasta înseamnă că locurile de reproducere, situate de-a lungul râurilor, sunt limitate şi se pot identifica.
Scopul împrăştierii substanţelor chimice în locurile de reproducere nu a fost cel de a distruge toate muştele negre, aceasta fiind o sarcină imposibil de realizat. Însă prin reducerea numărului de muşte, specialiştii au sperat că lanţul de transmitere a paraziţilor ar putea fi întrerupt. Mai puţine muşte ar însemna mai puţine cazuri noi de infectare. Teoretic, dacă muştele ar putea fi eliminate până când, treptat, paraziţii existenţi în persoanele deja infectate mor, atunci ar veni şi timpul când nu vor mai rămâne paraziţi. Prin urmare, când o muscă va înţepa pe cineva, nu va colecta nici un parazit pe care să-l transmită altora.
Acest proiect a fost o sarcină foarte dificilă. Muştele se înmulţesc în mii de locuri la care se ajunge cu greu. De asemenea, întrucât ele pot zbura pe distanţe de sute de kilometri, trebuie să se ducă o luptă împotriva muştelor negre pe o suprafaţă foarte întinsă. În plus, era necesară o atenţie deosebită, deoarece chiar şi numai o lună de neglijenţă putea să aibă drept consecinţă reapariţia populaţiilor de muşte, precum şi sentimente de frustrare în urma atâtor ani de muncă.
Începând cu anii ’70, s-au împrăştiat în mod selectiv cu avionul substanţe chimice pe mai mult de 19 000 de kilometri de cursuri de apă izolate. Ca urmare, boala a fost eliminată de pe 80 la sută din zonele infectate aflate pe teritoriul ţărilor participante la program.
Una sau două tablete o dată pe an
Apoi, începând din 1987, s-a realizat o nouă armă pentru a lupta împotriva orbirii fluviale. De data aceasta, în loc să fie atacată musca neagră, ţinta au fost paraziţii care se aflau în corpul uman. Această armă era un medicament sigur şi eficient, numit Mectizan (ivermectin), realizat în laboratoarele unei companii farmaceutice americane.
Pentru a opri evoluţia acestei boli, o persoană infectată trebuie să ia o singură doză — una sau două tablete — în fiecare an. Mectizanul nu ucide viermii paraziţi adulţi aflaţi în corp, ci omoară microviermii şi îi împiedică pe paraziţii adulţi să mai producă microfilarii. Acest lucru nu permite ca boala să evolueze în victimă şi încetineşte procesul de transmitere a bolii la alte persoane. Medicamentul este şi un antidot pentru leziunile de pe cornee aflate în fază de început şi împiedică agravarea altor leziuni. Însă el nu poate vindeca leziunile oculare vechi, nici nu poate restabili vederea, odată ce persoana este deja oarbă.
Însă a existat o problemă: distribuirea medicamentului, adică cum să se ajungă cu acesta la persoanele care aveau nevoie de el. Un număr foarte mare dintre ele locuiau în sate izolate şi îndepărtate, unde nu se putea ajunge decât pe jos. Pentru a merge cu maşina era necesar adesea să se defrişeze porţiuni cu tufişuri sau chiar să se construiască poduri. Uneori, la aceste probleme legate de distribuire se adăugau conflictele civile, lipsa de fonduri şi politica unor guverne. Însă, în ciuda acestor obstacole, până la începutul anului 1995 au fost distribuite circa 31 de milioane de tablete de Mectizan, îndeosebi în Africa.
Perspective de viitor
Pe parcursul ultimilor 20 de ani, Programul de Control al Onchocercozei a dus o luptă împotriva acestei boli în 11 ţări din Africa de Vest, adică pe o suprafaţă de trei ori mai mare decât teritoriul Franţei. Care au fost rezultatele? Potrivit cifrelor date publicităţii de OMS, folosindu-se şi larvicide, şi Mectizan, s-a reuşit să se ocrotească peste 30 de milioane de persoane, care cândva erau ameninţate de acest flagel antic, îngrozitor. Peste 1,5 milioane de persoane care erau grav infectate cu acest parazit sunt în prezent complet restabilite. Mai mult, având controlul asupra onchocercozei, s-au redat circa 25 de milioane de hectare de teren arabil în vederea recolonizării şi a cultivării — suficient teren pentru a hrăni aproape 17 milioane de persoane în fiecare an.
Bătălia nu este deloc încheiată. În ţările africane în care s-a purtat această bătălie împotriva orbirii fluviale se găsesc mai puţin de jumătate din numărul persoanelor ameninţate de această boală.
În ultimii ani, eforturile de a combate această boală s-au intensificat. În numai doi ani, din 1992 până în 1994, numărul persoanelor tratate cu Mectizan s-a dublat, de la 5,4 milioane ajungând la 11 milioane. Până la sfârşitul anului 1994, 32 de ţări din Africa, America Latină şi Orientul Mijlociu au instituit programe de tratament cu Mectizan, programe care, în timp, pot ocroti nu mai puţin de 24 de milioane de persoane împotriva orbirii.
Organizaţia Panamericană a Sănătăţii speră să elimine această boală până în anul 2002, ca să nu mai constituie o ameninţare la adresa sănătăţii oamenilor din cele două Americi. În Africa, bineînţeles, sarcina este mai grea. Cu toate acestea, Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii face următoarea observaţie: „Este deja clar că, pentru generaţia care creşte în prezent, orbirea nu mai constituie o ameninţare îngrozitoare în viitor, aşa cum era odată într-o regiune în care pierderea vederii a fost multă vreme considerată drept un lucru normal legat de procesul de îmbătrânire“.
Aflând despre eforturile întreprinse pentru a-i ajuta pe cei ameninţaţi cu orbirea, ne simţim mai învioraţi. În timpul ministerului său pământesc, Isus Cristos a arătat şi el o grijă iubitoare faţă de oameni, redându-le vederea în mod miraculos multora dintre cei care erau orbi (Matei 15:30, 31; 21:14). Aceasta a demonstrat la o scară mică ce se va întâmpla pe pământ sub Regatul lui Dumnezeu. Într-adevăr, va veni timpul când nimeni nu va mai avea nici un fel de probleme cu vederea. Cuvântul lui Dumnezeu profeţeşte: „Atunci se vor deschide ochii orbilor“. — Isaia 35:5.
[Text generic pe pagina 25]
„Ei obişnuiau să dea vina pentru orbire pe spirite. Acum, ei ştiu că de vină sunt viermii.“
[Text generic pe pagina 27]
Una sau două tablete pe an pot preveni orbirea fluvială.