Luneta lui Galilei — A fost doar începutul!
CÎND Galilei şi-a îndreptat spre cer luneta recent inventată, un spectacol cu totul nou i-a învăluit privirea. El putea vedea de zece ori mai multe stele decît a văzut vreodată o fiinţă umană. Calea Lactee îi apărea acum nu ca o masă nebuloasă, ci ca un caleidoscop cu nenumărate stele, mari şi mici. Suprafaţa lunii s-a transformat sub ochii săi dintr-o suprafaţă lucioasă de porţelan într-un mozaic de munţi, cratere şi mări fără apă.
Cîteva luni mai tîrziu, Galilei a descoperit patru dintre sateliţii lui Jupiter. Apoi a observat frumoasele inele ale lui Saturn. Orientînd luneta spre Venus, el a remarcat anumite faze ale planetei, anumite schimbări subtile în ce priveşte luminozitatea şi forma aparentă. Aceste faze puteau fi explicate numai admiţînd că planeta se mişca în jurul Soarelui. Dar dacă una dintre planete se mişcă în jurul Soarelui, a conchis Galilei, atunci şi celelalte planete — inclusiv Pămîntul — trebuie să facă acelaşi lucru. El avea dreptate. Astfel, în 1609, Pămîntul şi-a pierdut poziţia privilegiată de pretins centru al Universului.
Dar aceste venerate idei nu erau uşor de abandonat. Biserica catolică a decretat că „opinia conform căreia Pămîntul nu este centrul Universului şi că are chiar o rotaţie zilnică este . . . în cel mai bun caz un concept eronat“. Galilei a fost adus în faţa Inchiziţiei, iar ultimii ani de viaţă i-a petrecut în detenţie la domiciliu. Dogmatismul religios nu putea însă înăbuşi curiozitatea pe care o suscitase inventarea lunetei. Sfidarea de a pătrunde secretele Universului atrăgea un număr crescînd de savanţi.
Acum, după aproape patru sute de ani de intense cercetări, cunoştinţa noastră despre univers a crescut foarte mult. Au fost identificate diferite tipuri de stele, cum ar fi gigantele roşii, piticele albe şi pulsarii. Recent, în punctele mai îndepărtate ale spaţiului au fost descoperiţi quasarii — obiecte enigmatice care emit cantităţi uriaşe de energie. Iar misterioasele găuri negre — asemenea unor colosale vîrtejuri cosmice a căror putere depăşeşte imaginaţia — se crede în prezent că pîndesc nevăzute în multe galaxii.
Puternice telescoape optice le permit astronomilor să privească departe în spaţiu şi, astfel, efectiv să călătorească în timp cu miliarde de ani în urmă, chiar pînă la limitele universului vizibil. A fost descoperit un număr foarte mare de vaste sisteme de stele şi de galaxii, unele atît de îndepărtate încît s-a calculat că lumina lor are nevoie de peste 15 miliarde de ani pentru a ajunge la noi.a
Deşi stelele sînt, în general, surse slabe de unde radio, au fost descoperite alte corpuri cereşti, cum sînt pulsarii şi quasarii, graţie în principal radiotelescoapelor. După cum sugerează numele lor, aceste telescoape recepţionează radiaţiile emise în domeniul radio în loc de cele emise în domeniul optic. Începînd din 1961, au fost descoperiţi sute de quasari, mulţi dintre ei aflîndu-se în cele mai îndepărtate puncte ale universului cunoscut.
Trasarea unei hărţi a universului era o sarcină mult mai complicată decît şi-ar fi putut imagina vreodată Galilei. Abia în acest secol a început omul să înţeleagă imensitatea cosmosului, miliardele de galaxii din care este compus şi distanţele enorme care le separă.
Pentru a ne ajuta să ne imaginăm distanţele cosmice, fizicianul Robert Jastrow sugerează următoarea analogie. Imaginaţi-vă Soarele redus la mărimea unei portocale. Atunci Pămîntul nu ar fi decît un simplu grăunte de nisip care se roteşte în jurul Soarelui la o distanţă de 9 metri. Jupiter ar fi asemenea unui sîmbure de cireaşă care se roteşte în jurul portocalei la o distanţă de un cvartal, iar Pluton ar fi un alt grăunte de nisip la o distanţă de zece cvartale de portocala noastră imaginară, Soarele. La aceeaşi scară, steaua cea mai apropiată de soare, Alpha Centauri, ar fi la o depărtare de 2.100 de kilometri, iar întreaga Cale Lactee nu ar fi decît o îngrămădire de portocale cu o distanţă între ele de 3.200 de kilometri, al cărei diametru mediu ar fi de 30 de milioane de kilometri. Chiar şi la această scară redusă, cifrele ne scapă repede de sub control.
Nu numai distanţele sînt uluitoare. Pe măsură ce savanţii au dezvăluit secretele Universului, au ieşit la lumină fenomene ciudate. Există stele neutronice constînd dintr-o materie atît de densă încît doar o linguriţă de materie cîntăreşte cît 200 de milioane de elefanţi. Există stele minuscule, numite pulsari, una din ele strălucind cu intermitenţe de circa 600 de ori pe secundă. Şi, desigur, există acele amăgitoare găuri negre care constituie obiectul speculaţiilor savanţilor. Ele nu pot fi văzute, dar nesăţioasa lor sete de lumină şi materie poate trăda prezenţa lor ascunsă.
Evident, în abisul spaţiului şi al timpului se ascund încă multe mistere. Dar ce au descoperit savanţii pînă în prezent cu privire la univers? Au ajuns ei să înţeleagă cum şi de ce există universul?
[Notă de subsol]
a Pentru a putea lucra cu aceste distanţe enorme a fost necesară crearea a noi unităţi de măsură pentru distanţă, cum este anul-lumină. Un an-lumină este distanţa pe care o străbate lumina într-un an şi echivalează cu circa zece mii de miliarde de kilometri. O maşină călătorind cu o viteză constantă de 100 de kilometri pe oră ar avea nevoie de aproape 11 milioane de ani pentru a parcurge această distanţă!
[Legenda fotografiei de la pagina 4]
Radiotelescopul Jodrell Bank, construit în Anglia în 1957, a fost prima instalaţie ce putea fi orientată în orice direcţie
[Provenienţa fotografiei]
Cu amabilitatea lui Jodrell Bank Radio Telescope