Locuitori unici ai unei peşteri din Kenya
De la corespondentul nostru din Kenya
AM URCAT pe poteca bătătorită. Sunetul de apă căzînd în cascadă făcea ecou printre ramurile pădurii de ienupăr lăsînd să se înţeleagă că sfîrşitul drumului nostru era aproape. Deasupra se deschidea gura peşterii înăuntrul căreia adesea stăteau ascunse creaturile pentru care veniserăm pînă aici ca să le vedem — elefanţii din Elgon.
Intrarea peşterii era de circa 8 m înălţime şi 8 m lăţime. Inimile ne băteau tare în timp ce intram. Însă, zgomotul surd al liliecilor în zbor au confirmat repede o bănuială de rău augur: veniserăm ori prea tîrziu, ori prea devreme. Urmele de picioare de pe solul prăfos al peşterii mărturiseau că elefanţii fuseseră deja aici şi plecaseră.
Dar, de ce speram noi să vedem elefanţi la circa 2.000 m înălţime, în acest loc muntos, şi cu atît mai mult într-o peşteră? Aceasta este o istorie fascinantă.
Locuinţele din peştera muntelui
Înfipt pe graniţa dintre Kenya şi Uganda se află înaltul con vulcanic al muntelui Elgon. Cu o altitudine de 4.320 m, el este unul din cei mai înalţi munţi solitari din Africa de Est. Unii pretind, că înainte ca eroziunea să fi lăsat urme, piscul său întrecea chiar şi vîrful înzăpezit al lui Kilimanjaro. Muntele se înalţă peste păduri exotice, izvoare cu apă termală şi lacuri cu apă rece. Însă, atracţia cea mai ciudată a Elgonului o constituie, probabil, numeroasele sale peşteri. Acestea adăpostesc elefanţii pe care eram atît de dornici să-i vedem.
Cîndva, aceste peşteri erau locuite de populaţia kony sau Elgon Masai. Unii pretind că muntele este numit după numele lor. Kony au sosit prima dată aici cu peste 300 de ani în urmă. Joseph Thomson, primul alb care a venit aici în 1883 pentru a explora ţinutul, a fost, desigur, surprins să găsească un complex de sate construite în cîteva dintre peşteri.
În majoritate, populaţia Masai şi-a abandonat locuinţele din peşteri deşi unii locuiesc încă în anumite peşteri mai joase de la baza muntelui Elgon. Cu timpul, animalele ce împodobesc aceste păduri au ocupat spaţiile goale din peşterile abandonate. Bizonilor le-ar fi fost greu să reziste tentaţiei provocate de băltoacele cu nămol aflate înăuntrul lor. Lăstunul-mare şi rîndunicile erau nerăbdătoare să intre şi să prindă savuroasele insecte atrase de gropile umede ale peşterilor.
Destul de ciudat însă, peşterile s-au dovedit totodată irezistibile şi pentru cei mai neobişnuiţi locuitori — elefanţii. Pînă în ziua de azi aceşti uriaşi mătăhăloşi îşi saltă cu greu corpurile lor, ce cîntăresc între patru şi şase tone, pe potecile prăpăstioase şi înguste cu scopul de a ajunge la peşteri. Ce îi aduce aici?
Mineri ce extrag sare
În peşteri se găseşte un aliment suplimentar, de care corpurile lor mătăhăloase au mare nevoie. În mod normal, vegetaţia le-ar furniza suficientă sare pentru hrana lor, dar la această mare altitudine sarea este spălată de pe sol de ploaie. Elefanţii emigrează aşadar aici pentru a extrage sulfatul de sodiu (sarea lui Glauber), care se găseşte înăuntrul aglomeratelor moi din interiorul cavernei.
Pentru a extrage sarea, elefanţii folosesc o tehnică unică. Ei îşi înfig colţii într-o adîncitură, sau într-o crăpătură din peretele peşterii. Apoi, cu o puternică îmbrîncitură dată de corpurile lor ca nişte buldozere desfac bucăţi de stîncă. După ce introduc o bucată de rocă în gură, cu trompa lor flexibilă, elefanţii o macină cu molarii lor puternici şi înghit pietrişul împreună cu sarea. Acest proces este repetat pînă cînd elefanţii se satură. După aceea, un somn bun în întunericul şi răcoarea minei pare să le ajute la digestie.
În mod interesant, deşi colţii de fildeş ai elefanţilor continuă să crească în tot timpul vieţii lor, ei tind să se uzeze transformîndu-se în cioturi — acesta fiind preţul plătit pentru dozele de sare.
După ce elefanţii zăbovesc cîteva săptămîni înăuntrul şi împrejurul peşterilor, dorinţa lor de a hoinări se face iar simţită. Probabil, ei se deplasează spre pădurile de bambus pentru a ciuguli din mlădiţele fragede ale acestora sau pentru a ronţăi scoarţa copacilor. Elefanţii petrec circa 18 ore pe zi mîncînd şi consumă în jur de 200 kg de frunziş. După un timp, peşterile din Elgon îi cheamă din nou datorită nevoii lor stringente de sare.
Avînd în vedere tendinţele lor nomade şi numărul mic de exemplare (o sută este o estimare generoasă), nu este de mirare că nu am reuşit să-i vedem pe aceşti emigranţi cu colţi.
În sfîrşit, elefanţii!
Părăsind tabăra în dimineaţa următoare, am condus încet prin pădurea plină de rouă şi mişunînd de maimuţe şi păsări cîntătoare. Deodată, s-a auzit un zgomot puternic urmat de o zguduire bruscă a tufişurilor din apropiere! Ne-am deplasat pînă la cîţiva metri de locul zarvei.
Aşteptînd în tăcere, am auzit zgomotul surd al unor corpuri ce se deplasau în spatele unui gard înalt de tufişuri care se întindea în paralel cu drumul nostru. În cele din urmă, unul dintre aceste animale timide, un elefant tînăr, s-a plictisit de jocul nostru de-a v-aţi ascunselea şi a făcut un salt la o distanţă de 3 m de maşina noastră. Era graţios şi robust şi pigmentaţia sa de un roşu-ocru scînteia în soarele strălucitor de dimineaţă. În pofida staturii mici, privirea sa ameninţătoare impunea respect.
Mi-am aranjat aparatul de fotografiat pentru ceea ce voiam să fie o excelentă fotografie. Dar obturatorul nu a declanşat; nu aveam film înăuntru! Apoi, un elefant femelă a păşit în faţă şi l-a escortat pe micuţul ei, trecînd prin faţa maşinii noastre. Pînă cînd mi-am încărcat aparatul de fotografiat, elefanţii erau prea departe pentru o imagine spectaculară, dar am făcut o poză care să dovedească cel puţin că i-am văzut pe aceşti uriaşi intangibili.
Ce creaturi uimitoare! Ele sînt capabile să fie la fel de tăcute ca şoarecii, însă mai grele decît o maşină. Sînt mai mari decît unele camioane, însă rareori văzute. Dar nu renunţaţi pînă nu le faceţi o vizită locuitorilor unici ai acestei peşteri din Kenya.