Obiceiurile legate de înmormântare — Cum le consideraţi?

¹ Omenirea a cunoscut moartea pe tot parcursul istoriei. Însă această cunoştinţă milenară nu a diminuat efectul dezolant pe care îl are moartea asupra celor ce rămân în viaţă. Faptul de a şti că o persoană care făcea parte din viaţa ta a dispărut te mâhneşte profund şi îţi generează un sentiment chinuitor de pierdere.

² Religia ar trebui să atenueze durerea cauzată de moarte, însă de cele mai multe ori ea procedează exact invers. În unele ţări, durerea cauzată de moarte se transformă în teroare atunci când celor rămaşi în viaţă li se spune că părinţii şi rudele care au murit sunt acum spirite răzbunătoare, care trebuie împăcate prin ceremonii de doliu corespunzătoare. În caz contrar, spiritele îi vor hărţui pe cei vii. În plus, când este îndurerată, o familie creştină poate că trebuie să ia anumite decizii referitoare la unele obiceiuri locale, cum ar fi purtarea unui anumit tip de îmbrăcăminte şi implicarea în anumite ritualuri, lucruri pe care alţii, probabil, le aşteaptă din partea familiei respective.

³ Iehova Dumnezeu a promis că într-o bună zi va elibera familia umană de dureroasa experienţă a morţii (Apoc. 21:4). Până atunci el ne-a dat Cuvântul său, Biblia, ca o ‘lumină pe cărarea noastră’ (Ps. 119:105). Ori de câte ori stăm la îndoială, neştiind cum este potrivit să procedăm, Biblia ne arată care este modul în care doreşte Dumnezeu să acţionăm (Is. 30:21). Să analizăm îndrumarea pe care ne-o oferă ea pentru cel mai trist moment din viaţă: moartea cuiva apropiat.

⁴ De ce un serviciu funerar?: De ce ar trebui să se oficieze un serviciu funerar pentru o persoană decedată? Există mai multe motive bine întemeiate. Mai întâi să luăm în considerare mângâierea celui întristat. Creştinilor li s-a poruncit să-i mângâie pe toţi cei ce sunt îndureraţi, inclusiv pe aceia dintre ei care s-ar putea să plângă (Is. 61:1, 2; 2 Cor. 1:3–5). De regulă, moartea cauzează jale. Este mângâietor să asculţi o discuţie referitoare la calităţile minunate ale lui Iehova, îndeosebi referitoare la marea sa iubire manifestată prin oferirea Fiului său ca răscumpărare, astfel încât omenirea să poată avea speranţa vieţii veşnice. În afară de exprimările personale de compasiune, cei din jur îi aduc mângâiere celui întristat prin însăşi prezenţa lor.

⁵ Un alt aspect este depunerea de mărturie despre adevărurile Bibliei. De obicei, la oficierea unui serviciu funerar asistă şi vecini, cunoştinţe, asociaţi de afaceri şi rude, care s-ar putea să nu fie credincioşi. Toţi aceştia ar putea să tragă foloase de pe urma unui serviciu funerar la care se ţine un discurs ce prezintă punctul de vedere al Bibliei referitor la starea morţilor, motivul pentru care mor oamenii şi speranţa învierii. Având în vedere aceste scopuri excelente, se pare că un ministru creştin ar putea considera că este potrivit să conducă un program de înmormântare pentru o rudă necredincioasă a unui Martor — sau chiar pentru o persoană care, într-o stare de extremă descurajare sau de dezechilibru mintal, şi-a luat viaţa. Iar prin faptul că asistă la acest program, fraţii creştini ar putea să-i ofere mângâiere Martorului întristat.

⁶ Un alt scop bun pe care un serviciu de înmormântare îl poate îndeplini este cel spre care îndreaptă atenţia Solomon. Să ne amintim că el a spus: „Mai bine să mergi într-o casă de jale, decât să mergi într-o casă de petrecere, deoarece acesta este sfârşitul tuturor oamenilor; şi cel care trăieşte ar trebui să pună aceasta la inimă“ (Ecl. 7:2). Realitatea morţii ne îndeamnă să reflectăm la caracterul efemer al vieţii. Totodată, aceasta ar trebui să ne ajute să apreciem o viaţă binecuvântată. În moarte nu este nici cunoştinţă, nici sentimente, nici comunicare, nici bucurie, nici realizare.

⁷ În plus, când se oficiază un serviciu funerar pentru un slujitor fidel al lui Iehova Dumnezeu, ocazia ar putea fi bine folosită pentru a menţiona că respectivul şi-a păstrat integritatea în pofida a tot felul de obstacole (2 Sam. 1:26). De fapt, iată ce a spus Marc Antoniu în celebrul său discurs funerar: „Am venit să-l înmormântăm pe Cezar, nu să-l lăudăm“. Astfel, scopul nostru nu este să elogiem sau să ridicăm în slăvi creaturi, ci să privim exemplul lor ca fiind demn de imitat. Apostolul Pavel ne-a îndemnat: „Să nu deveniţi leneşi, ci să fiţi imitatori ai acelora care prin credinţă şi răbdare moştenesc promisiunile“. — Evr. 6:12.

⁸ Obiceiuri de înmormântare: Având în vedere marea varietate de obiceiuri de înmormântare de pretutindeni, ce îndrumări ar putea folosi cineva pentru a stabili dacă poate sau nu să se conformeze unor obiceiuri de înmormântare locale?

⁹ O persoană care manifestă respect faţă de morţi, dar care, mai presus de toate, manifestă respect faţă de Dumnezeu, trebuie să analizeze dacă un obicei nu intră cumva în conflict cu învăţăturile Bibliei.

¹⁰ De exemplu, în unele ţări se consideră că cel care a murit trece într-o altă viaţă şi astfel se respectă obiceiul de a i se pune bani în gură sau în sicriu: aceasta pentru ca defunctul să aibă bani pe lumea cealaltă, de exemplu pentru a-i „plăti barcagiului pentru trecerea în eternitate“.

¹¹ Asemenea obiceiuri provin din convingerea că fiecare persoană are un suflet nemuritor care supravieţuieşte morţii trupului. Biblia însă ne învaţă că fiecare om este un suflet care, când moare, este complet mort şi inconştient şi a cărui speranţă de viitor se bazează pe capacitatea lui Dumnezeu de a-l învia (Gen. 2:7; Ecl. 9:5, 10; Ioan 5:28, 29; 11:24–26). În consecinţă, cum ar putea o persoană care cunoaşte adevărul biblic cu privire la starea morţilor să ia parte la obiceiuri de înmormântare legate de învăţătura nescripturală despre nemurirea sufletului? Cu siguranţă, nu am dovedi respect faţă de cei morţi dacă am stabili o legătură între cel decedat şi neadevăr.

¹² Un alt factor care trebuie analizat este modul în care se practică sau se înţelege un anumit obicei pe plan local. Să luăm ca exemplu obiceiul numit „priveghi“. În multe zone este cunoscut sub acest nume deoarece se obişnuieşte ca familia şi prietenii să rămână treji în preajma corpului timp de o noapte sau mai multe. Însă motivele care stau la baza acestui obicei sunt diferite. Unele persoane urmau acest obicei deoarece considerau că un demon ar încerca să fure corpul. Altele credeau că sufletul decedatului rămâne în prima noapte în casă şi că poate să o îmbolnăvească pe oricare persoană care adoarme. De asemenea, The Encyclopedia Americana afirmă: „Priveghiurile sunt uneori însoţite de scene de dezordine şi de beţie“ care denotă prea puţin „respect sincer faţă de persoana care a murit“.

¹³ Ce se poate spune despre cazul în care în localitatea voastră o parte a înmormântării se numeşte „priveghi“? Ar fi înţelept dacă v-aţi gândi bine la semnificaţia acestui obicei şi la atitudinea voastră faţă de el. Poate că acest termen se aplică numai la vizitarea în timpul zilei a familiei îndurerate acasă sau la capelă, pentru a oferi mângâiere şi a exprima condoleanţe. Simplul fapt că acest obicei poate fi numit „priveghi“ cu siguranţă nu înseamnă că este ceva greşit, întrucât ‘îi mângâiaţi pe cei întristaţi’ (Iov 29:25; Mat. 2:18; 2 Cor. 1:3, 4). Dar ar fi potrivit din punct de vedere scriptural să luaţi parte la un „priveghi“ dacă, în regiunea în care locuiţi, acesta este legat în prezent de o învăţătură falsă, de vreo tradiţie religioasă sau de vreo superstiţie lipsită, de altfel, de fundament? De asemenea, participarea la „scene de dezordine şi beţie“ ar fi oare o dovadă de respect faţă de cei morţi (Rom. 13:12–14; Ef. 5:18)? Ar fi o lipsă de iubire să încărcăm cu o povară financiară familia îndurerată a celui decedat, punându-o în situaţia de a procura o mare cantitate de hrană pentru vizitatori. Am putea dovedi empatie dacă evităm vizitele prea lungi, în cazul în care nu suntem prieteni apropiaţi sau rude cu familia îndoliată.

¹⁴ Alte obiceiuri sunt cele de la cimitir. În unele locuri se aşteaptă de la cei care ajută la purtarea sicriului sau de la membrii familiei să pună o floare pe coşciug sau să arunce o floare în groapă înainte de astuparea acesteia. Acest gest este considerat de multe persoane drept un ultim simbol al respectului sau un ultim omagiu adus persoanei decedate. Dar, desigur, creştinul ştie că decedatul nu este conştient de floare. Iar dacă decedatul era un creştin adevărat, şi el ar fi fost de acord cu sfatul din Romani 1:25, care este împotriva acordării de onoare sau de veneraţie necuvenită unei creaturi. Prin urmare, conştiinţa unor persoane le-a determinat pe acestea să nu se conformeze acestui obicei. Un alt obicei practicat la groapă constă în aruncarea unui pumn de ţărână în mormânt. De obicei, preotul sau persoana care oficiază înmormântarea poate face acest lucru în timp ce citează Geneza 3:19, unde i s-a spus lui Adam că din ţărână a venit şi că în ţărână se va întoarce. Însă această afirmaţie din Biblie a fost de fapt o declaraţie — acolo Dumnezeu prezicea ce i se va întâmpla lui Adam sute de ani mai târziu. Aceasta nu este o formulă rituală care trebuie să fie repetată la fiecare înmormântare.

¹⁵ Dacă întâlniţi şi alte practici la care se aşteaptă să luaţi parte din ‘respect faţă de morţi’, gândiţi-vă ce înţeleg prin aceasta persoanele din zona în care locuiţi.

¹⁶ De exemplu, poate exista obiceiul să se trimită sau să se aducă flori la înmormântare. Ce se înţelege în prezent prin aceasta? În unele locuri, în special în trecut, aceste flori erau considerate ca făcând parte dintr-o jertfă adusă zeilor. În mod asemănător, se aşteaptă ca persoanele care asistă la funeraliile budiste din Japonia de azi să ardă un dram de tămâie pentru zei. În mod clar, nu puteţi urma asemenea obiceiuri dacă credeţi că „Lui Iehova, Dumnezeului tău [trebuie] să i te închini şi numai lui să-i aduci un serviciu sacru“ (Mat. 4:10, NW). Cu toate acestea, în alte localităţi, florile nu mai sunt aduse în prezent ca un act de închinare, nici nu se mai consideră că semnifică acest lucru. Ele pot fi oferite pur şi simplu ca mod de exprimare a compasiunii sau pentru a îndulci puţin atmosfera apăsătoare de la înmormântare.

¹⁷ Obiceiuri legate de doliu: În unele culturi, văduvele şi văduvii trebuie să poarte o îmbrăcăminte specială şi să rămână în doliu timp de un an, impunându-li-se multe restricţii. Este acest obicei compatibil cu convingerile creştine?

¹⁸ În general, îmbrăcămintea neagră pentru anumite perioade de timp este folosită de persoanele din lume ca semn exterior al doliului. Deşi, după moartea lui Lazăr, Isus a plâns şi ‘s-a înfiorat în sine’, în Scripturi nu există nici un indiciu că el a folosit vreuna dintre modalităţile exterioare de exprimare a durerii care erau obişnuite la vremea aceea în rândul evreilor (Ioan 11:35, 38). Isus a prezis că continuatorii săi aveau să postească de durere din cauza morţii sale, însă el i-a învăţat că ei trebuie să postească în aşa fel, încât să fie văzuţi numai de Dumnezeu, nu şi de oameni (Mar. 2:20; Mat. 6:16–18). Astfel, Scripturile oferă argumente împotriva îmbrăcării în negru sau a folosirii altor simboluri exterioare care să exprime durerea cauzată de moarte. Deci adevăraţii continuatori ai lui Cristos vor arăta durere în ‘inimi, nu prin hainele lor’. — Ioel 2:12, 13.

¹⁹ Pe de altă parte, ei nu-i vor ofensa pe alţii purtând o îmbrăcăminte prea veselă sau prea comodă atunci când este ‘timpul pentru a plânge’ (Ecl. 3:1, 4, NW). Odată, rudele şi prietenii au venit la locuinţa unui tată decedat pentru a-şi exprima compasiunea; însă au fost şocaţi, iar unii s-au supărat, când au văzut-o pe fiica acestuia îmbrăcată într-o rochie veche de casă şi cu papuci, creându-le impresia că ignora acel deces.

²⁰ Aşadar, un creştin care a pierdut pe cineva drag ar putea să se îmbrace şi să acţioneze cu mai multă reţinere pentru un timp (vezi pentru comparaţie 2 Samuel 13:19; 2 Împ. 6:30). Însă acest lucru este diferit de purtarea, pe o perioadă lungă de timp, a unei îmbrăcăminţi pe care membrii comunităţii respective o consideră a fi legată de convingeri nebiblice referitoare la morţi.

²¹ În acelaşi fel, când moartea loveşte o familie, nu este momentul pentru amuzament sau pentru râs. Aşa cum a explicat înţeleptul rege Solomon, „mai mult face un nume bun decât untdelemnul parfumat şi ziua morţii decât ziua naşterii. Mai bine să te duci într-o casă de jale decât să te duci într-o casă de petrecere; căci acolo îţi aduci aminte de sfârşitul oricărui om şi cine trăieşte îşi pune la inimă lucrul acesta. Mai bună este întristarea decât râsul; căci prin întristarea feţei inima se face mai bună“. — Ecl. 7:1–3.

²² Totuşi, este important să păstrăm viu în minte faptul că prea multă tristeţe şi durere ne pot slăbi treptat spiritualitatea. Deşi ne va fi foarte dor de persoana dragă decedată, trebuie să evităm să ne autocompătimim în mod exagerat. Durerea simţită la aflarea veştii că Isus se afla în pragul morţii i-a făcut pe discipolii săi să doarmă în loc să se roage, aşa cum îi învăţase el în noaptea dinaintea morţii sale (Luca 22:45, 46). De aceea, când a fost arestat, toţi l-au abandonat. După ce le-a dovedit că Dumnezeu l-a înviat din morţi, arătându-li-se în câteva ocazii, ei şi-au redobândit bucuria şi zelul.

²³ Această minunată speranţă a învierii ne va împiedica să ne lăsăm copleşiţi de tristeţe. Apostolul Pavel îndeamnă: „Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei care au adormit [în moarte, NW], ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu El pe cei care au adormit în Isus“. Şi adaugă: „Mângâiaţi-vă, deci, unii pe alţii cu aceste cuvinte“. — 1 Tes. 4:13, 14, 18.

²⁴ Factori de analizat: Întrucât există o multitudine de obiceiuri de înmormântare care se practică pe întregul pământ, cine ar putea să le cunoască pe toate sau să ştie cum şi de ce au apărut? Însă, când va decide dacă se va conforma sau nu unui anumit obicei din zona în care locuieşte, creştinului va trebui să analizeze problema în ansamblu. Este bine cunoscut faptul că originea sau sensul pe care îl are în prezent intră în conflict cu învăţăturile din Cuvântul lui Dumnezeu? Este modul în care se practică un obicei în contradicţie cu speranţa adevărată pe care o au creştinii din Scripturi? Faptul de a respecta sau nu unele obiceiuri va constitui o jignire sau va cauza o poticnire inutilă? Ce a observat persoana la înmormântările simple ale altor creştini adevăraţi din zona în care locuieşte? Şi ce anume îi recomandă propriile sale sentimente şi conştiinţa?

²⁵ Când văduvele creştine au refuzat să urmeze unele obiceiuri, ele au fost uneori ameninţate de rude şi de vecini care pretindeau că „ghinionul“ se va abate asupra lor sau că „spiritul“ soţului defunct se va supăra şi va aduce nenorocirea asupra lor. Este posibil ca aceste persoane superstiţioase să se teamă şi că nu va mai ploua sau că recolta va fi compromisă. Când o văduvă nu a urmat obiceiurile, fiul ei a spus: „Spiritul tatălui meu nu se va odihni în pace“. Într-un alt loc, şeful de trib a ameninţat că-i va alunga pe toţi slujitorii lui Iehova din zonă! Unii localnici au fost atât de furioşi, încât au devastat locul de închinare creştin din localitate cu răngi şi cu topoare. Într-o altă regiune, o văduvă creştină a fost dezbrăcată şi bătută cu sălbăticie cu un sjambok (bici) de către poliţia tribului.

²⁶ De ce au refuzat aceste văduve creştine să facă ceea ce aşteptau vecinii din partea lor? Probabil că tu, personal, nu vezi nici un rău în faptul de a te conforma obiceiurilor locale de dragul „convenienţei“. Iar în cazul unora dintre obiceiuri poate că aşa şi este. Însă cum ar fi privit un creştin în cazul în care ar lua parte la ritualuri a căror menire este aceea de a câştiga bunăvoinţa ‘spiritelor strămoşilor’? Aminteşte-ţi că, în antichitate, celor care s-au angajat în asemenea practici nu li s-a mai permis să facă parte din comunitatea israelită sau din congregaţia creştină timpurie. — Deut. 13:12–15; 18:9–13; 2 Cor. 6:14–18; 2 Ioan 9, 10.

²⁷ Să analizăm câteva motive în acest sens. În primul rând, contribuind la aceste ritualuri indiferent în ce mod, o persoană ar susţine şi, de fapt, ar promova o religie necreştină. Persoana respectivă ar demonstra că în inima ei continuă să facă parte din religia falsă. — Apoc. 18:4.

²⁸ Pretutindeni pe glob, Martorii lui Iehova sunt bine cunoscuţi pentru faptul că predau adevărurile biblice. Unul dintre acestea este faptul că morţii sunt inconştienţi şi că ei nici nu sunt chinuiţi în iad, nici nu rătăcesc pe pământ pentru a le face rău descendenţilor lor. Biblia spune: „Cei morţi nu ştiu nimic“ (Ecl. 9:5). Această învăţătură a adus mângâiere pentru milioane de oameni. Astfel, în general, persoanele din majoritatea comunităţilor nu se aşteaptă ca aceşti creştini să ia parte la ritualurile menite să câştige bunăvoinţa celor morţi.

²⁹ Însă ce s-ar întâmpla dacă, din cauza presiunilor exercitate de rudele sau de vecinii lor, creştinii adevăraţi ar consimţi să se conformeze obiceiurilor de doliu necreştine? Nu vor conchide atunci ei că, probabil, creştinii nu cred cu adevărat în ceea ce predică? Sau că aceştia ar putea fi convinşi să facă compromis şi în alte domenii? Fără îndoială. Astfel s-ar putea distruge o mulţime de lucrări bune, iar unele persoane s-ar putea poticni. — Mat. 18:6; 2 Cor. 6:3.

³⁰ Aşadar, bătrânii şi alte persoane din congregaţiile Martorilor lui Iehova le acordă cât mai mult sprijin posibil celor care sunt îndureraţi de curând. Ei le acordă orice sprijin necesar pentru a-i ajuta să rămână fermi în faţa oricărei presiuni de a urma practici necreştine. — Vezi pentru comparaţie 2 Corinteni 1:3, 4.

³¹ Ce se întâmplă în cazul în care, în pofida unui asemenea ajutor, un creştin începe să se conformeze obiceiurilor de doliu necreştine? Bătrânii vor acţiona cu bunăvoinţă. Apostolul Pavel a sfătuit: „Fraţilor, chiar dacă un om face un pas greşit, înainte de a fi conştient de lucrul acesta, voi, care aveţi calităţile spirituale necesare, încercaţi să-l redresaţi pe un asemenea om, în spiritul blândeţii“ (Gal. 6:1, NW). În primul rând, bătrânii vor depune eforturi sârguincioase ca să-l restabilească pe cel ce a greşit. Fără îndoială, în majoritatea cazurilor se va descoperi că durerea profundă împreună cu teama de oameni l-au determinat pe cel îndoliat să facă un pas greşit.

³² Însă, dacă un creştin se conformează unor obiceiuri de doliu nescripturale şi, refuzând ajutorul fraţilor, continuă să umble pe această cale greşită, bătrânii vor trebui, în cele din urmă, să treacă la acţiune, pentru a se asigura că asemenea practici nu-i vor poticni pe martorii oculari şi că nu vor contamina congregaţia. Orice persoană care practică cultul strămoşilor încetează să mai fie un creştin adevărat, iar lucrul acesta trebuie adus la cunoştinţa congregaţiei. — 1 Cor. 5:13.

³³ Slujitorii lui Iehova sunt conştienţi că, dacă rămân pe calea indicată de El, în cele din urmă vor fi binecuvântaţi cu viaţă veşnică (Is. 30:21). Satan se foloseşte în permanenţă de mijloace abile şi viclene pentru a încerca să-i prindă în capcană şi pentru a-i face să se abată de la această cale (1 Pet. 5:8, 9). El este conştient de faptul că ei pot fi deosebit de vulnerabili când deplâng moartea unei persoane dragi. Cu toate acestea, creştinii sunt hotărâţi să-i fie fideli lui Iehova în toate lucrurile, în pofida oricăror presiuni exercitate asupra lor. Atât în această privinţă, cât şi în altele, ei ‘trebuie să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni’ (Fap. 5:29). Astfel, ei îşi demonstrează profunzimea devoţiunii faţă de Iehova Dumnezeu şi pot aştepta cu nerăbdare ca el să-i răsplătească cu viaţă în noul său sistem în care moartea şi doliul ‘nu vor mai exista’. — Apoc. 21:4.

(Pentru informaţii suplimentare vezi Cutia cu întrebări din Ministerul nostru pentru Regat din martie 1997, pagina 7.)