Întrebări de la cititori

În Biblie este scris că, pentru a stabili veridicitatea unei afirmații, sunt necesari cel puțin doi martori. (Num. 35:30; Deut. 17:6; 19:15; Mat. 18:16; 1 Tim. 5:19) Însă Legea mozaică stipula că un bărbat care viola „pe câmp” o fată logodită – care țipa după ajutor – se făcea vinovat de adulter, în timp ce fata era nevinovată. Având în vedere că nu existau martori, de ce era bărbatul considerat vinovat, iar fata, nevinovată?

Relatarea din Deuteronomul 22:25-27 nu se concentrează asupra stabilirii vinovăției bărbatului, întrucât aceasta fusese deja stabilită. Pasajul se concentrează asupra stabilirii nevinovăției femeii. Să observăm contextul.

Versetele anterioare fac referire la un bărbat care s-a culcat „în oraș” cu o fecioară logodită. El era vinovat de adulter, întrucât fecioara logodită era considerată ca fiind căsătorită. Însă despre ea se spune că „nu a țipat în oraș”. Dacă ar fi strigat, cu siguranță că ar fi fost auzită și cineva i-ar fi sărit în ajutor. Întrucât nu țipase, însemna că luase parte de bunăvoie la adulter. De aceea, amândoi erau considerați vinovați. (Deut. 22:23, 24)

În Lege este prezentată apoi o altă situație: „Însă dacă omul a întâlnit-o pe câmp pe fata logodită, a prins-o și s-a culcat cu ea, atunci numai omul care s-a culcat cu ea să moară, iar fetei să nu-i faci nimic. Fata nu a comis un păcat care să merite moartea, fiindcă este ca și atunci când un om se ridică împotriva semenului său și-l ucide, da, ucide un suflet. Căci a întâlnit-o pe câmp. Fata logodită a țipat, dar n-a fost nimeni ca s-o scape”. (Deut. 22:25-27)

În acest caz, femeii i se acorda prezumția de nevinovăție. Judecătorii considerau că „fata logodită a țipat, dar n-a fost nimeni ca s-o scape”. Așadar, ea nu comitea adulter. Însă bărbatul era vinovat de viol și adulter din cauză că ‘a prins o fată logodită și s-a culcat cu ea’.

Legea se concentra asupra nevinovăției femeii, spunând doar că bărbatul era vinovat de viol și adulter. Putem fi siguri că judecătorii ‘cercetau lucrurile în mod amănunțit’, iar verdictele pe care le dădeau erau în armonie cu normele enunțate de Dumnezeu în mod clar și de repetate ori. (Deut. 13:14; 17:4; Ex. 20:14)