V-aţi întrebat?

Cine erau „cei din casa Cezarului“ care le-au trimis filipenilor salutări creştine prin apostolul Pavel?

▪ Aflându-se la Roma, apostolul Pavel a trimis o scrisoare congregaţiei din Filipi în jurul anilor 60–61 e.n. Cezarul menţionat în ea era împăratul Nero. Dar cine din casa lui Nero ar fi putut trimite salutări creştinilor din Filipi? (Filipeni 4:22)

Ar fi greşit să presupunem că expresia „casa Cezarului“ se referea neapărat la rudele apropiate ale împăratului. Ea putea să-i cuprindă pe toţi cei aflaţi în serviciul împăratului, inclusiv sclavi şi oameni liberi din Roma şi din provincii. Această expresie ar fi putut deci include mii de oameni — fie ei în funcţii de conducere, fie în slujbe umile — din palatul împăratului, de pe domeniile sau de pe proprietăţile sale. Unii dintre ei ar fi putut avea funcţii administrative.

Câţiva supuşi ai împăratului care locuiau în Roma deveniseră creştini. Nu ştim dacă acest lucru s-a datorat predicării lui Pavel. Ştim însă că ei manifestaseră un interes special faţă de congregaţia din Filipi. Întrucât Filipi era o colonie romană populată de mulţi soldaţi ieşiţi la pensie şi de funcţionari guvernamentali, este posibil ca unii creştini de aici să fi fost prieteni cu creştinii care le trimiseseră salutări prin intermediul lui Pavel.

Ce era leviratul menţionat în Legea mozaică?

▪ Dacă un bărbat din Israelul antic murea fără să aibă fii, fratele lui trebuia să o ia în căsătorie pe cumnata sa văduvă pentru a-i ridica urmaşi (Geneza 38:8). Această măsură, introdusă mai târziu în Legea mozaică, era numită levirat, sau căsătoria între cumnaţi (Deuteronomul 25:5, 6). Acţiunile întreprinse de Boaz, prezentate în cartea Rut, demonstrează că această obligaţie se extindea şi asupra altor rude de sex bărbătesc din familia defunctului, în cazul în care acesta nu avea fraţi supravieţuitori (Rut 1:3, 4; 2:19, 20; 4:1–6).

Căsătoria între cumnaţi se practica şi pe timpul lui Isus, aşa cum reiese din discuţia pe care Isus a avut-o cu nişte saduchei (Marcu 12:20–22). Istoricul evreu Flavius Josephus, care a trăit în secolul întâi, spunea că această practică perpetua numele familiei, păstra proprietatea în familie şi asigura bunăstarea văduvei. Pe atunci soţia nu avea dreptul să moştenească averea soţului, dar copilul născut dintr-o căsătorie între cumnaţi avea drept de moştenire asupra bunurilor celui decedat.

Cu toate că Legea le permitea rudelor de sex bărbătesc să refuze căsătoria cu o cumnată, era ruşinos pentru ei să refuze ‘să zidească casa fratelui lor’ (Deuteronomul 25:7–10; Rut 4:7, 8).