Întrebări de la cititori
În aceste timpuri grele din punct de vedere economic, tot mai multe prsoane fizice şi societăţi recurg la declaraţia de faliment. Este corect din punct de vedere scriptural ca un creştin să declare faliment?
Răspunsul la această întrebare furnizează o frumoasă ilustrare a modului în care Cuvântul lui Dumnezeu ne oferă îndrumări practice asupra unor chestiuni care sunt, evident, actuale. Multe ţări au legi care reglementează falimentul. Legile diferă de la o ţară la alta şi nu este de competenţa congregaţiei creştine să dea consultaţii juridice în privinţa aceasta. Dar să aruncăm o privire asupra prevederilor legale în această privinţă.
Un motiv pentru care guvernele permit persoanelor fizice şi firmelor să declare faliment este acela de a le oferi celor care acordă împrumuturi sau credite o măsură de protecţie împotriva persoanelor fizice sau firmelor care iau împrumuturi sau contractează datorii (devin debitori), dar nu plătesc ceea ce datorează. Se pare că, pentru creditori, singura soluţie este să facă apel la o instanţă care să-l declare pe debitor falit, astfel încât bunurile debitorului să poată fi apoi împărţite pentru plata parţială a datoriei.
Un alt efect al declarării falimentului este acela de protejare a debitorilor care, într-adevăr, nu pot plăti creditorilor. Debitorului i se poate permite să declare faliment, iar în urma acestui lucru creditorii săi pot lua o parte din bunurile sale. Totuşi, legea îi poate permite să-şi păstreze locuinţa sau anumite bunuri strict necesare, astfel încât să-şi poată continua viaţa fără a fi în permanenţă ameninţat cu pierderea sau confiscarea bunurilor de către foştii săi creditori.
Este clar deci că aceste legi au drept scop asigurarea unei anumite protecţii pentru ambele părţi în cadrul tranzacţiilor financiare sau comerciale. Să vedem totuşi sfaturile utile pe care ni le dă Biblia.
Pentru cineva care citeşte Biblia din scoarţă în scoarţă nu este greu să sesizeze că ea nu încurajează contractarea unor datorii. Găsim avertismente în acest sens, cum este cel din Proverbele 22:7: „Bogatul stăpâneşte peste cei săraci şi cel ce ia cu împrumut este servitorul celui ce-i dă cu împrumut“.
Amintiţi-vă, de asemenea, de ilustrarea lui Isus din Matei 18:23–34, ilustrare în care este vorba de un sclav cu o datorie foarte mare. „Stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe soţia lui, pe copiii lui şi tot ce avea“, dar, apoi, stăpânul, care era rege, s-a înduioşat, manifestând îndurare. Când sclavul respectiv s-a dovedit mai târziu a fi neîndurător, regele a poruncit ‘să fie dat pe mâna chinuitorilor până va plăti tot ce datora’. Evident, lucrul cel mai bun şi cel mai recomandabil este să evităm a lua bani cu împrumut.
Slujitorii lui Dumnezeu din Israelul antic încheiau tranzacţii comerciale, iar, uneori, se dădea sau se lua un împrumut. Ce i-a instruit Iehova să facă? Dacă o persoană voia să ia bani cu împrumut pentru a intra într-o afacere sau pentru a o extinde, era ceva legal şi normal ca un evreu să ceară dobândă. Însă Dumnezeu i-a îndemnat pe membrii poporului său să nu fie egoişti când împrumutau unui israelit nevoiaş; ei nu trebuiau să profite de o situaţie grea pentru a pretinde dobândă (Exodul 22:25). În Deuteronomul 15:7, 8 se spune: „Dacă va fi la tine vreun sărac dintre fraţii tăi . . . să-ţi deschizi de bunăvoie mâna şi să-l împrumuţi cu ce-i trebuie, ca să facă faţă nevoilor lui“.
O amabilitate sau consideraţie asemănătoare se reflecta în regulamentele potrivit cărora creditorii nu puteau confisca unui debitor bunurile care formau strictul necesar, de exemplu o piatră de măcinat sau un veşmânt care ţinea de cald noaptea. — Deuteronomul 24:6, 10–13; Ezechiel 18:5–9.
Bineînţeles, nu toţi evreii acceptau şi acţionau în spiritul acestor legi din care transpare iubirea şi pe care le primiseră de la marele lor Judecător şi Legislator (Isaia 33:22). Unii evrei lacomi îşi tratau fraţii într-un mod foarte aspru. Şi azi, unii creditori ar putea fi aspri şi nerezonabili în pretenţiile lor chiar şi faţă de un creştin sincer care, la un moment dat, nu a putut plăti deoarece s-a confruntat cu un eveniment neprevăzut (Eclesiastul 9:11). Exercitând presiuni, ridicând pretenţii şi fiind inflexibili, creditorii lumeşti l-ar putea obliga pe un asemenea debitor să ajungă într-o situaţie în care trebuie să se protejeze. În ce fel? În unele cazuri, singurul lucru pe care îl recunosc creditorii este dispoziţia legală prin care debitorul este declarat falit. Deci un creştin, care nu a fost lacom sau neglijent în privinţa datoriilor sale, ar putea recurge la declaraţia de faliment.
Trebuie să recunoaştem însă şi cealaltă faţă a lucrurilor. Un creştin ar putea ajunge dator pentru simplul fapt că nu a exercitat stăpânire de sine cu privire la ce sau cât să cheltuiască ori pentru că nu a luat decizii raţionale în afaceri. În cazul acesta, ar trebui el să fie nepăsător cu privire la datoria lui şi să caute repede ajutor, declarând faliment şi păgubindu-i astfel pe alţii din cauza unui mod de gândire defectuos? Biblia nu aprobă o persoană căreia îi lipseşte simţul responsabilităţii pe plan fiscal. Ea îi îndeamnă pe slujitorii lui Dumnezeu să îşi respecte cuvântul (Matei 5:37). Amintiţi-vă, de asemenea, de cuvintele lui Isus despre calcularea costului unui turn înainte de a se începe construirea lui (Luca 14:28–30). În armonie cu aceasta, un creştin trebuie să reflecteze cu seriozitate la eventualele consecinţe nedorite înainte de a contracta o datorie financiară. Odată ce a contractat însă o datorie, el trebuie să manifeste simţul răspunderii şi să restituie persoanelor fizice sau societăţilor cărora le este dator sumele respective. Dacă multe alte persoane ar observa că un creştin nu are simţul răspunderii sau nu este demn de încredere, acesta şi-ar putea păta buna reputaţie pe care s-a străduit să şi-o facă şi, astfel, să nu mai aibă o bună mărturie din partea celor din afară. — 1 Timotei 3:2, 7.
Amintiţi-vă ce spune Psalmul 15:4 despre felul de persoană care îi place lui Iehova. Iată ce citim acolo: „El [cel pe care îl aprobă Dumnezeu] nu-şi ia cuvântul înapoi, dacă face un jurământ spre paguba lui“. Da, Dumnezeu pretinde creştinilor să-şi trateze creditorii aşa cum ei înşişi ar vrea să fie trataţi. — Matei 7:12.
În concluzie deci, Biblia nu exclude posibilitatea ca, într-o situaţie extremă, un creştin să se folosească de protecţia oferită de legile Cezarului privitoare la declararea falimentului. Totuşi, creştinii trebuie să fie desăvârşiţi în ce priveşte onestitatea şi credibilitatea. Astfel, ei trebuie să fie exemplari în dorinţa lor sinceră de a-şi achita obligaţiile financiare.