Tutunul şi clerul

CU PESTE 115 ani în urmă, medicul John Cowan a scris o carte intitulată The Use of Tobacco vs. Purity, Chastity and Sound Health (Folosirea tutunului faţă în faţă cu puritatea, castitatea şi buna sănătate). Avînd în vedere ceea ce s-a constatat în ultimii ani cu privire la efectele dăunătoare ale tutunului, observaţiile sale referitoare la folosirea acestuia de către clerici erau pline de perspicacitate şi sînt relevante pentru oricine caută să-i slujească astăzi lui Dumnezeu. În capitolul 4, care tratează efectele de ordin moral ale folosirii tutunului, dr. Cowan a remarcat:

„Dacă folosirea tutunului este ceva greşit din punct de vedere fizic — aşa cum s-a arătat cu claritate — trebuie să fie, în mod obligatoriu, greşit din punct de vedere moral; deoarece este o lege fiziologică că «orice corupe sau irită corpul, corupe drept urmare sistemul nervos, iar prin acesta creierul şi în consecinţă mintea». Mintea omului — gîndurile, exprimările şi faptele sale sînt influenţate de modul în care îşi utilizează natura sa fizică sau de modul în care abuzează de ea. Tutunul este murdar chiar prin numele şi prin ceea ce îi este asociat şi — chiar dacă nu am lua în consideraţie daunele pe care le produce — cum ar putea să apară sau să se dezvolte în mintea persoanei respective nişte sentimente şi acţiuni curate, pure, juste, morale? Este ca şi cum cineva şi-ar imagina — dacă s-ar putea imagina un astfel de lucru — că Cristos, în timp ce îşi ducea viaţa Sa exemplară pe pămînt — predicînd şi învăţîndu-i pe alţii puritatea, castitatea, iubirea şi caritatea — ar fi fumat, ar fi prizat sau ar fi mestecat tutun. Nu vi se pare un sacrilegiu chiar şi numai gîndul acesta? Şi totuşi unii miniştri religioşi — continuatori, predicatori şi expozanţi ai legilor şi doctrinelor Sale — îşi murdăresc corpurile şi îşi pătează sufletul cu murdarul şi otrăvitorul tutun. Pot astfel de oameni, sau continuatorii lor, să ducă o viaţă asemenea lui Cristos — o viaţă morală, de înalt nivel? Eu cred că nu.

Încercaţi, dacă puteţi, să vă gîndiţi la cineva care mănîncă cu lăcomie, la cineva dedat vinului sau la cineva care foloseşte tutun, şi asociaţi aceasta cu sfinţenia inimii. Este ceva nenatural, revoltător şi respingător în asocierea acestor idei. Întocmai cum sînt corupte dorinţele trupeşti şi simţurile exterioare, la fel omul se abrutizează înăuntrul lui, în natura sa morală. Spiritul pur nu va locui, nu poate locui într-un locaş murdar. Există o corespondenţă naturală între lucrurile materiale şi cele spirituale, astfel încît caracterul unora dezvăluie caracterul celorlalte. Un profesor de religie şi sclav al tutunului . . . ar putea recunoaşte, cu toată candoarea şi sinceritatea, că folosirea tutunului este un obicei dăunător, greşit din punct de vedere moral; totuşi, el ar putea simţi un impuls interior, o lege a mădularelor sale, apărută în mod nefiresc, care-l împinge cu o dorinţă de nestăpînit să continue practica respectivă, iar această lege nefirească poate fi mai puternică decît raţiunea şi conştiinţa sa naturală, luate la un loc. Nu este oare folosirea tutunului o violare evidentă a uneia dintre legile implantate de Dumnezeu în organismul nostru? Iar o infracţiune împotriva uneia dintre legile lui Dumnezeu, oricare ar fi ea, nu este o transgresiune şi un păcat? Şi dacă un om, în mod obişnuit, trăieşte violînd una dintre legile lui Dumnezeu, nu va fi uşor şi natural să treacă la violarea altor legi? Iar în ultimă instanţă, cum ar putea fi considerat învăţător moral un om care, prin propria sa conduită, le recomandă semenilor săi o viaţă caracterizată printr-o încălcare continuă a legilor fiinţei sale?“