Binele contra răului — o bătălie de veacuri
ÎN FILMELE de altădată, „eroii buni“ învingeau întotdeauna forţele răului. Dar realitatea nu a fost niciodată atît de simplă. De prea multe ori, se pare că în lumea reală răul cîştigă.
Prezentarea unor relatări înfricoşătoare despre fapte rele constituie un aspect obişnuit al emisiunilor de ştiri din fiecare seară. În nordul Statelor Unite, un bărbat din Milwaukee ucide 11 persoane şi strînge rămăşiţele corpurilor lor mutilate în congelatorul său. Departe, în sud, un străin se năpusteşte într-un bufet cu autoservire din Texas şi începe să tragă orbeşte cu un pistol semiautomat, timp de zece minute, provocînd moartea a 23 de persoane, printre care şi el. Un împotrivitor furios din Coreea dă foc unei Săli a Regatului a Martorilor lui Iehova, omorînd 14 închinători.
Pe lîngă aceste izbucniri sporadice ale răului, există un alt rău îngrozitor care afectează lumea — genocidul. S-a calculat că numai în acest secol au fost exterminaţi, în cadrul unor epurări rasiale şi politice, un milion de armeni, şase milioane de evrei şi peste un milion de cambodgieni. Aşa-numita purificare etnică a fost o lovitură pentru multe persoane din fosta Iugoslavie. Nimeni nu ştie cîte milioane de oameni nevinovaţi au fost torturaţi cu brutalitate pe întregul glob.
Asemenea tragedii ne obligă să abordăm tulburătoarea întrebare: De ce acţionează unii oameni în felul acesta? Nu putem trece cu vederea aceste atrocităţi calificîndu-le drept rezultat al cîtorva minţi bolnave. Însăşi amploarea răului comis în secolul nostru dezminte o astfel de explicaţie.
O faptă rea este definită ca fiind ceva greşit din punct de vedere moral. Este un act săvîrşit de cineva care poate alege între a face binele şi a face răul. Într-un fel sau altul, capacitatea sa de a judeca în mod drept se deformează şi răul triumfă. Dar de ce se întîmplă lucrul acesta, şi cum?
Explicaţiile religioase cu privire la existenţa răului sînt adeseori nesatisfăcătoare. Filozoful catolic Toma d’Aquino afirma că „multe lucruri bune nu ar fi existat dacă Dumnezeu nu ar fi permis să existe răul“. Mulţi filozofi protestanţi susţin puncte de vedere similare. De exemplu, aşa cum se menţionează în The Encyclopædia Britannica, Gottfried Leibniz considera răul ca fiind „o simplă compensaţie a binelui din lume, pe care [răul] îl măreşte prin contrast“. Altfel spus, el credea că avem nevoie de rău pentru ca să putem aprecia binele. Un astfel de raţionament echivalează cu a-i spune unui pacient care are cancer că boala lui este exact lucrul necesar pentru a determina pe altcineva să se simtă cu adevărat bine şi plin de viaţă.
Intenţiile rele trebuie să provină de undeva. Trebuie oare, în mod indirect, ca Dumnezeu să fie condamnat? Biblia răspunde: „Nimeni, cînd este ispitit, să nu zică: «sînt ispitit de Dumnezeu», căci Dumnezeu nu poate fi ispitit de rele şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni“. Dacă nu este răspunzător Dumnezeu, atunci cine este? Versetele care urmează ne dau răspunsul: „Ci fiecare este ispitit cînd este atras şi ademenit de pofta lui însuşi. Apoi pofta, cînd a conceput, dă naştere păcatului“ (Iacov 1:13–15). Deci, o faptă rea se naşte atunci cînd cineva cultivă o dorinţă rea, în loc să o respingă. Mai este însă implicat ceva.
Scripturile explică faptul că dorinţele rele apar deoarece omenirea are un defect fundamental — imperfecţiunea moştenită. Apostolul Pavel a scris: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit“ (Romani 5:12). Din cauza păcatului moştenit, este posibil ca în modul nostru de gîndire egoismul să anuleze bunăvoinţa, iar cruzimea să reducă la tăcere compasiunea.
Desigur, majoritatea oamenilor ştiu în mod instinctiv că un anumit comportament este greşit. Conştiinţa lor — sau ‘legea scrisă în inimile lor’, cum o numeşte Pavel — caută să-i convingă să nu comită o faptă rea (Romani 2:15). Cu toate acestea, un mediu în care abundă cruzimea poate suprima astfel de simţăminte, iar o conştiinţă se poate atrofia dacă este ignorată în mod repetat.a — Compară cu 1 Timotei 4:2.
Se poate oare explica răul organizat din timpul nostru numai prin prisma imperfecţiunii umane? Istoricul Jeffrey Burton Russell a făcut următoarea observaţie: „Este adevărat că răul există în fiecare dintre noi, dar chiar adunînd laolaltă răul dintr-un mare număr de indivizi, tot nu se explică un Auschwitz . . . Răul la această scară pare să fie diferit atît din punct de vedere calitativ, cît şi cantitativ“. Cel care a indicat această sursă a răului diferită din punct de vedere calitativ nu a fost altul decît Isus Cristos.
Cu puţin înaintea morţii sale, Isus a explicat faptul că oamenii care plănuiau să-l ucidă nu acţionau în totalitate conform propriei lor voinţe. O forţă nevăzută îi îndruma. Isus le-a spus: „Voi aveţi de Tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi n-a stat în adevăr“ (Ioan 8:44). Diavolul, pe care Isus l-a numit „Prinţul lumii acesteia“, are, evident, un rol proeminent în ce priveşte instigarea la rău. — Ioan 16:11; 1 Ioan 5:19.
Atît imperfecţiunea umană, cît şi influenţa satanică au avut drept rezultat multă suferinţă pe parcursul a mii de ani. Şi nu există nici un semn că stăpînirea exercitată de aceşti factori asupra omenirii slăbeşte. Va persista răul? Sau forţele binelui vor distruge în cele din urmă răul?
[Notă de subsol]
a Unii cercetători au constatat recent că există o legătură între violenţa făţişă prezentată la televizor şi delincvenţa juvenilă. Regiunile în care delincvenţa este preponderentă, căminele care sînt dezbinate constituie, de asemenea, factori ai unui comportament antisocial. În Germania nazistă, propaganda rasistă neîntreruptă i-a determinat pe unii să justifice — ba chiar să glorifice — atrocităţile comise împotriva evreilor şi slavilor.
[Provenienţa fotografiei de pe copertă]
Coperta: Foto U.S. Army
[Provenienţa fotografiei de la pagina 3]
Foto U.S. Army