„Gaura neagră“ a evoluţiei

„Nu este nimic uimitor în faptul că şarpele creaţionismului fusese lovit cu bastonul just al ştiinţei“, scrie D. P. Doyle, directorul studiilor pedagogice de la American Enterprise Institute. El îşi continuă articolul în Los Angeles Times cu următoarea remarcă: „Într-adevăr (...) pretutindeni ştiinţa domneşte ca suverană. Prosperitatea noastră materială, instrumentele noastre de război, jocurile noastre electronice, undele care mişcă imaginile fantomă la televizor, atmosfera infectată şi apa poluată, toate acestea depun o mărturie mută despre rolul şi locul ştiinţei.“

Totuşi cu privire la temelia ştiinţifică a evoluţiei, Doyle pune următoarea întrebare: „Prin ce sînt copleşitoare dovezile ştiinţifice?“ „Bineînţeles“, răspunde el, „ştiinţa pune la pămînt creaţionismul cînd este vorba de descrierea dinozauzilor, meteoriţilor, fosilelor şi a avioanelor supersonice. Cu toate acestea, chiar în cetrul activităţii ştiinţifice planează o îndoială agasantă, un fel de gaură neagră spirituală.“

După părerea cercetătorului, dacă „gaura neagră spirituală“ există, aceasta se întîmplă deoarece „în faţa realităţii fizice orice persoană cu judecată trebuie să se întrebe dacă viaţa nu are un scop mai important.“ Cu toate că ştiinţa poate să explice mersul lumii, Doyle formulează acest avertisment: „Chestiunea capitală se referă la rolul omului în univers, la accepţia sa despre finalitate, la modul de a concepe ordinea morală, ba chiar la ceea ce este şi mai important, la însaşi posibilitatea unei ordini morale. Evoluţioniştii care-i iau în derîdere pe susţinătorii creaţionismului cu verva şi fineţea lui Goliath, se expun pericolului mortal de a nu sesiza acest fapt crucial.“