Merită să-ţi calci în picioare mîndria

EXÎSTĂ destul de multe motive de a-ţi călca în picioare mîndria. Aceasta nu înseamnă însă că un creştin trebuie condamnat în mod categoric, în toate situaţiile, pentru că manifestă mîndrie. Căci deşi mîndria provine frecvent din aroganţă şi din lipsă de umilinţă, ea este adeseori legată de respectul faţă de sine, de realizarea în mod demn de laudă a unei sarcini sau de relaţia noastră cu Dumnezeu.

Apostolul Pavel de exemplu îi adresează următoarele cuvinte adunării din Tesalonic, pe care a avut privilegiul să o întemeieze: „Sîntem obligaţi să-i aducem întotdeauna mulţumiri lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor, cum se cuvine, — pentru că credinţa voastră face progrese extraordinare iar iubirea voastră, a fiecăruia din voi unul faţă de altul, este în creştere. Ca urmare, noi ne mîndrim cu voi printre adunările lui Dumnezeu din cauza răbdării şi credinţei voastre în toate persecuţiile şi în toate necazurile pe care le suportaţi.” Credinţa şi iubirea acestor fraţi îi dădeau lui Pavel un legitim drept de a se mîndri. — II Tes. 1:3, 4.

Apostolul Pavel a vorbit şi despre persoane care se mîndreau cu Dumnezeu (Rom. 2:17). Şi nu rareori citim în Biblie despre faptul că servii lui Dumnezeu se laudă cu Iehova Dumnezeu şi cu Isus Cristos sau cu alte cuvinte sînt mîndri că le servesc lor. — Ps. 34:2; I Cor. 1:31; Filip. 3:3.

S-ar putea spune fără nici o îndoială că există ocazii cînd într-o familie anumiţi membri ai ei se pot mîndri în mod legitim cu calităţile, cu virtuţile sau cu acţiunile celorlalţi membri ai ei, aşa cum un soţ este mîndru de calităţile de gospodină ale soţiei sale. Şi părinţii se pot mîndri cu faptul că copiii pe care i-au educat ei îşi aleg să-l servească pe Dumnezeu cu tot timpul lor.

Ai putea rămîne însă surprins aflînd că în Cuvîntul lui Dumnezeu mîndria este condamnată de douazeci de ori mai mult decît este aprobată. Din ce motiv? De ce este nevoie să fim în permanenţă în gardă împotriva mîndriei? Pentru că în mod obişnuit ea este o formă a egoismului înrădăcinat în noi şi care ne poate împinge cu uşurinţă în necazuri dacă nu sîntem puşi întotdeauna în gardă împotriva ei. Da, „înclinaţia inimii omului este rea din tinereţea lui”. — Gen. 8:21.

Intr-adevăr, aşa cum se spune în limbaj familiar, trebuie să fim cu ochii în patru ca să respingem cu orice preţ tot ce ţine de vanitate sau de mîndrie. Cîţi oameni nu au devenit ridiculi din cauza mîndriei lor! Şi ceea ce este şi mai rău, cîţi nu şi-au pierdut viaţa din cauza mîndriei lor! Foarte bine observa un eseist englez: „În general mîndria stă la rădăcina tuturor erorilor grave.” Un notoriu exemplu modern în acest sens este acela al lui Adolf Hitler.

Cel mai serios argument împotriva mîndriei este acela că ea ne poate face duşmani ai lui Iehova Dumnezeu, căci citim în acest sens: „Dumnezeu se opune celor aroganţi dar le dă favoare nemeritată celor umili” (I Petr. 5:5). Da, în acest sens „cine are inima orgolioasă este ceva detestabil pentru Iehova”. (Prov. 16:5) Nu este de mirare că citim în continuare: „Mîndria merge înaintea prăbuşirii iar spiritul trufaş merge înaintea poticnirii”. — Prov. 16:18.

Numeroase exemple biblice arată că dăm dovadă de înţelepciune dacă ne călcăm în picioare mîndria atunci cînd ni se dă un sfăt. Acesta a fost cazul lui Naaman, şeful armatei sirene. El era lepros. El şi-a simţit rănită mîndria pentru că servitorul lui Elisei i-a spus să se scufunde de şapte ori în apele Iordanului ca să se vindece. Naaman a lăudat rîurile Damascului care, după părerea lui, valorau mai mult decît Iordanul. Însă el şi-a călcat în picioare mîndria şi s-a lăsat convins de servitorii săi să acţioneze potrivit sfatului lui Elisei. Procedînd astfel. Naaman a fost vindecat de lepra sa. Categoric că a meritat osteneala de a–şi călca în picioare mîndria. (II Regi 5:11–14). Aşa stau lucrurile şi în cazul nostru. Cînd ni se dau sfaturi înţelepte îndreptate împotriva înclinaţiilor noastre, procedăm bine dacă ne călcăm în picioare mîndria.

În aceeaşi ordine de idei citim: „Mustră-l pe cel înţelept şi el te va iubi”. „Urechea care ascultă mustrarea (salvatoare) de viaţă locuieşte în mijlocul înţelepţilor” (Prov. 9:8; 15:31). Cain a fost unul dintre bărbaţii din antichitate care a refuzat să accepte mustrarea. Iehova Dumnezeu I-a avertizat pe Cain: „Păcatul este pitit la intrare şi dorinţa lui arzătoare este (îndreptată) spre tine; dar vei stăpîni tu oare asupra lui?” Din cauza mîndriei lui, Cain a refuzat să asculte şi astfel a devenit ucigaş, fapt pentru care a fost ostracizata (Gen. 4:7). Un alt exemplu a fost cel al regelui Ozia. Succesele sale militare i s-au suit la cap într-o asemenea măsură încît a încercat să uzurpe funcţia preoţească. Atunci cînd a fost dojenit el a refuzat cu încăpăţînare să-şi calca în picioare mîndria şi, drept rezultat, a murit de lepră. — 2 Cron. 26:16–21.

Uneori s-ar putea să fim trataţi cu dispreţ sau să fim insultaţi într-un mod oarecare. Ce vom face atunci? Vom plăţi cu aceeaşi monedă? Vom răspunde pe acelaşi ton? Nu, căci nu trebuie să întoarcem rău pentru rău (Rom. 12:17–21). În asemenea împrejurări sînt aplicabile următoarele cuvinte ale lui Isus: „Celui care te pălmuieşte pe obrazul drept întoarce-i-l şi pe celălalt” (Mat. 5:39). Un bărbat care a refuzat să suporte o jignire şi să-şi calce în picioare mîndria a fost Haman Agaghitul. Regele Ahaşveroş poruncise ca toată lumea să se aplece în faţa lui Haman, însă iudeul Mardoheu a refuzat din motive temeinice să facă lucrul acesta. Faptul acesta a rănit în aşa măsură mîndria şi vanitatea lui Haman încît acesta s-a decis să provoace nu numai uciderea lui Mardoheu ci a tuturor iudeilor. Pîna la urmă Haman a suferit o adîncă umilire după care, la foarte scurt timp, a murit pe stîlpul pe care-l pregătise pentru Mardoheu. Dacă Haman şi-ar fi călcat în picioare mîndria şi ar fi trecut cu vederea jignirea adusă de Mardoheu, el n-ar fi ajuns la un sfîrşit atît de prematur şi de umilitor (Estera cap. 3–9). Foarte bine spune Biblia: „Nebunul îşi arată îndată proasta dspoziţie; omul inteligent îşi ascunde sentimentele cînd este jignit”. — Prov. 12:16, The New English Bible

Merită de asemenea să ne călcăm în picioare mîndria şi să ne cerem scuze atunci cînd am greşit cu vorba sau cu fapta faţă de altcineva. Sîntem obligaţi faţă de noi înşine precum şi faţă de noi înşine precum şi faţă de alţii să facem îmbunătăţiri. Acesta este sfatul pe care l-a dat Isus atunci cînd în Predica sa de pe munte a declarat: „Aşadar dacă îţi aduci darul la altar şi îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo în faţa altarului şi întoarce-te; fă mai întîi pace cu fratele tău iar apoi, cînd te vei întoarce, oferă-ţi darul.” — Mat. 5:23, 24.

Mai există şi o altă ocazie în care este nevoie să ne călcăm în picioare mîndria şi anume atunci cînd trebuie să ne recunoaştem o greşeală. Nimeni nu ştie totul; nimeni nu este perfect. Astfel, atunci cînd constatăm că nu ştim într-adevăr despre ce vorbim sau facem o anumită greşeală în judecată şi astfel acţionăm în mod neînţelept, noi vom urma calea înţelepciunii recunoscînd în faţa altora, pe care poate i-am lezat prin greşeala noastră, că am procedat greşit. Lucrul acesta este deosebit de important din partea acelora care exercită răspunderea supraveghetorii, fie ei părinţi, supraveghetori sau bătrîni numiţi în adunare. — Vezi Iac. 3:1, 2.

Merită, de asemenea, să ne călcăm în picioare mîndria aşteptînd întotdeauna să primim mai puţin decît am putea avea dreptul. Astfel Isus a spus că atunci cînd sîntem invitaţi la o petrecere ar trebui să ocupăm un loc mai umil, chiar dacă avem sentimentul că am avea dreptul la un loc mai onorabil. Este de preferat să ni se ceară să venim să ocupăm un loc mai bun decît să ni se spună să trecem pe unul mai puţin onorabi. — Luca 14:7–11.

Prin urmare nu credeţi oare că există suficiente motive de a ne călca în picioare mîndria? Merită într-adevăr să facem lucrul acesta.

[Notă de subsol]