Întrebări de la cititori

● A intenţionat Dumnezeu de la bun început ca femeia să fie supusă bărbatului ei? Sau a fost aceasta cazul numai după ce Adam şi Eva păcătuiseră şi Dumnezeu îi zisese femeii: „El [bărbatul tău] va stăpîni peste tine“ (Gen. 3:16)?

După cum lasă să se recunoască raportul biblic, Dumnezeu a intenţionat de la început ca omul să fie capul familiei şi femeia supusă bărbatului ei.

Înainte de crearea Evei, Iehova declarase: „Nu este bine pentru om să fie şi pe mai departe singur. Îi voi face o ajutoare drept completare a lui“ (Gen. 2:18). Prin urmare, bărbatul trebuia să poarte răspunderea principală în familie, iar femeia să stea de partea lui. Apostolul Pavel arată în 1 Timotei 2:11–14, că Adam a fost creat mai întîi şi indică ca femeile să fie supuse în adunare bărbaţilor ca supraveghetori şi să nu ‘exercite autoritate asupra vreunui bărbat’. El numeşte şi motivul: „Căci Adam a fost format mai întîi şi apoi Eva. De asemenea, nu Adam a fost înşelat, ci femeia a fost înşelată temeinic şi ajuns la infracţiune“.

Eva ar fi trebuit să dea atenţie în mod conştiincios sfatului soţului ei, dacă era vorba de o hotărîre importantă. Ea ar fi trebuit să facă aceasta cu precădere atunci cînd a fost ispitită să mănînce din fructul interzis, căci cuvintele înşelătoare ale şarpelui aveau scopul să o ademenească chiar la neascultare faţă de porunca lui Dumnezeu, care-i fusese dată, nu demult de Adam, bărbatul ei, adică de a nu mînca din fructul oprit. Recunoaşterea ca şi cap a bărbatului ei s-ar fi putut dovedi în acest fel ca o ocrotire pentru ea. Cu siguranţa i-ar fi căzut mai uşor să asculte de Dumnezeu şi să-i servească într-un mod just, dacă s-ar fi subordonat bărbatului în calitate de cap al ei, l-ar fi întrebat şi ar fi procedat după părerea lui.

Cînd Iehova a condamnat-o pe Eva, a zis: „Voi mări foarte mult chinul sarcinii tale. Cu dureri îţi vei naşte copii, iar dorinţele tale adînci vor fi după bărbatul tău şi el va stăpîni peste tine“ (Gen. 3:16). Nu se creează impresia că Iehova ar cauza în mod direct aceste condiţii ca o pedeapsă pentru Eva — şi prin ereditate pentru toţi urmaşii ei feminini. El a atras atenţia mai degrabă la urmările şi la dificultăţile care aveau să rezulte din faptul că atît femeia cît şi bărbatul au pierdut favoarea lui Dumnezeu. Naşterea de copii avea să fie foarte grea în condiţii imperfecte. Iehova ştia dinainte că, datorită imperfecţiunii, în căsătorie vor exista amăgiri, necaz şi nemulţumire. O femeie ar avea o dorinţă naturală după un bărbat, nu numai în vederea satisfacerii sexuale, ci fiindcă ea îşi doreşte un cămin, copii, siguranţă şi tovărăşie cu cineva. Această dorinţă ar fi întipărită foarte puternic la o femeie, deşi realizarea acesteia însemna să fie stăpînită de un bărbat imperfect.

Această domnie a bărbatului asupra femeii n-ar fi numai exercitarea funcţiei de cap. Ea ar fi explicată uneori prin faptul că femeia încearcă uneori să acapareze poziţia de cap a bărbatului — încercare la care bărbatul se împotriveşte. Iar bărbatul înclină des să abuzeze de poziţia lui de cap.

Apostolul Pavel atrage atenţia în mod prevenitor că nici creştinii nu sînt scutiţi eneori în căsătorie „de a avea necaz în carnea lor“ (1 Cor. 7:21). Insă chiar şi în condiţii imperfecte, o căsătorie creştină poate fi fericită în linii mari. Dacă într-o căsătorie predomină dragostea, şi dacă bărbatul şi femeia îşi recunosc şi îşi îndeplinesc rolul lor, cu greu se va putea îmtîmpla ca femeia să caute să domnească sau ca bărbatul să abuzeze de poziţia lui de cap. Soţia creştină îşi dă seamna că este înţelept să se supună cu un respect adînc soţului ei în calitate de cap, iar soţul creştin îşi dă silinţa în mod conştiincios să-şi iubească femeia ca pe trupul propriu (Efes. 5:21–23).

O femeie creştină nu trebuie să se simtă desconsiderată sau umilită atunci cînd se subordonează în mod drept bărbatului ei. Tot aşa, membrii adunării creştine se subordonează bătrînilor din adunare care preiau conducerea (Evr. 13:17). Bătrînii au, ce-i drept, o responsabilitate mai mare decît fraţii lor cărora le servesc, însă nu stau peste ei. În acelaşi fel, bărbatul este capul familiei, nesituîndu-se însă prin aceasta deasupra femeii lui. Ei sînt amîndoi moştenitori ai vieţii. (1 Pet. 3:7).

● Geneza 3:22 lasă să se înţeleagă că în cer mai posedă şi alţii, în afară de Iehova, acea capacitate deosebită de cunoaştere a binelui şi a răului. Aşa este?

Se pare că nu numai Iehova, ci şi unicul său Fiu poseda cunoştinţa binelui şi a răului în înţelesul care este descoperit în Geneza.

După ce Adam şi Eva au păcătuit, Iehova şi-a rostit sentinţa asupra lor. După aceea Dumnezeu a spus: „Iată că omul a devenit ca unul din noi în cunoaşterea binelui şi a răului şi acum, ca nu cumva să-şi întindă mîna şi să ia efectiv şi din fructul pomului vieţii, să mănînce din el şi să trăiască timp nelimitat.“ — Gen. 3:22

Prima pereche umană nu a fost privată de cunoaşterea binelui şi a răului. Dumnezeu le-a spus că este incorect şi rău să mănînce din fructul pomului indicat; în contrast cu aceasta a fi supus lui Dumnezeu este un lucru bun (Gen. 2:16, 17). Deci „cunoştinţa“ specifică indicată prin „pomul cunoştinţei binelui şi a răului“ însemna facultatea de a decide singur ce este bine şi ce este rău. În legătură cu aceasta profesorul T. J. Conant a scris următoarele: „Desconsiderînd voinţa divină şi hotărînd să acţioneze pe cont propriu, omul a ales ca el însuşi să stabilească ce este bine şi ce este rău“. Da, Adam şi Eva au respins punctul de vedere al lui Dumnezeu cu privire la ceea ce este bine şi rău, preferînd să stabilească propriile lor norme.

Dar ce putem spune despre declaraţia lui Dumnezeu: „Omul a devenit ca unul din noi în cunoaşterea binelui şi a răului“?

Unii sînt de părere că aici Dumnezeu a folosit pluralul majestăţii ca atunci cînd un rege uman ar spune: „Nouă nu ne place“ şi se referă pur şi simplu la el însuşi. Există însă şi o altă posibilitate, care are o bază scripturală foarte solidă.

În Geneza 1:26 Iehova a vorbit astfel: „Să facem om după chipul nostru“. Sfintele Scripturi scot în evidenţă concluzia că aici Dumnezeu a vorbit unicului său Fiu care mai tîrziu a venit pe pămînt ca Isus. Acest Fiu a fost Cuvîntul, unealta principală a lui Iehova prin care a creat toate celelalte lucruri (Ioan 1:1, 3; Col. 1:15, 16; Prov. 8:22–31). Similitudinea de expresie din Geneza 3:22 sugerează că Iehova îi vorbea din nou celui mai apropiat de el, singurului său Fiu.

Dacă aşa stau lucrurile, atunci aceasta înseamnă că deja poseda şi Cuvîntul „cunoştinţa binelui şi a răului“. Indelungata şi intima trăire alături de Tatăl său i-a dat Fiului posibilitatea de a-şi însuşi modul de a gîndi, principiile şi normele Tatălui său. Convins că le cunoaşte bine şi că este loial faţă de ele, Iehova i-a dat probabil mînă liberă pînă la o anumită limită şi a făcut posibil ca anumite probleme să fie rezolvate de către Fiul singur, fără să se consulte în absolut toate cazurile în mod direct cu Tatăl său. Fiul a fost deci autorizat pînă la această limită şi capabil de a decide ce este bine şi ce este rău. Nu a putut însă stabili asemenea norme morale care să fie în opoziţie cu cele ale lui Iehova.

În cazul lui Adam şi al Evei cunoaşterea binelui şi răului a însemnat încălcarea poruncii lui Iehova şi respingerea normelor sale de conduită. De aceea ei au fost condamnaţi la moartea pe care au şi meritat-o.

În New World Translation, precum şi în alte cîteva traduceri, versetul din Geneza 3:22 se termină cu puncte de suspensie. Aceasta indică spre faptul că Dumnezeu nu a enunţat în darea de seamă ce trebuie făcut. În loc de aceasta, cuvintele sale se întrerup în acest loc şi versetul următor descrie însăşi acţiunea; i-a izgonit pe Adam şi pe Eva din grădină. Deci normele lor independente privitoare la cunoaşterea binelui şi răului nu coincideau cu ale lui Iehova şi ale Fiului său. Dimpotrivă, ele i-au dus la nenorocire. — Ier. 10:23.