În ce fel dăruieşti — „bine“, „mai bine“ sau „foarte bine“?
NU ŢI se pare că mulţumirea contribuie la liniştea sufletească şi la relaţii paşnice cu alţii? Cu privire la aceasta apostolul Pavel a scris: „Într-adevăr acest respect profund faţă de Dumnezeu, însoţit de mulţumire, constituie un mijloc de mare cîştig. Căci noi n-am adus nimic în lume şi nici nu putem lua nimic cu noi. Deci dacă avem [hrană] şi [îmbrăcăminte], vom fi mulţumiţi cu aceste lucruri.“ De fapt, el a mers mai departe, îndemnîndu-i pe alţii să fie mulţumiţi cu condiţia lor de viaţă, fie sclavi, fie oameni liberi, fie căsătoriţi, fie necăsătoriţi. — 1 Tim. 6:6–8; 1 Cor. 7:12–27.
Însă cînd e vorba de a da expresie virtuţilor creştine, de exemplu generozităţii, ar trebui să ne întrebăm dacă înclinăm să fim mulţumiţi cu atitudinea noastră. Sîntem, oare, mulţumiţi dacă facem doar ceea ce poate fi numit „bun,“ atunci cînd am putea face mai bine sau foarte bine?
De exemplu, ce gîndiţi cu privire la faptul de a dărui în folosul unei cauze care este cu adevărat demnă de lucrul acesta, sau la faptul de-a ajuta pe cineva care se află în nevoie şi care merită să fie ajutat? A contribui cu o sumă modestă ar putea fi catalogat drept ceva bun, prin faptul că, oricum, este mai bine decît a nu da nimic; şi, indiferent de sumă, va aduce o oarecare îmbunătăţire. În această privinţă, unii se fălesc cu contribuţia sau zeciuiala pe care o dau din venitul lor. Acesta ar putea fi numit, desigur, un lucru bun, deşi nu există nici o specificare în Cuvîntul lui Dumnezeu cu privire la obligaţia creştinului de a da zeciuiala. Totuşi, este dovedit că pentru cei foarte săraci sau aproape lipsiţi de mijloace de trai, zeciuiala constituie o adevărată pacoste, în timp ce pentru cei înstăriţi nu constituie cîtuşi de puţin un sacrificiu.
Dacă toate aceste exemplu de dărnicie ar putea fi considerate „bune“ atunci care dovadă de dărnicie poate fi numită „mai bună“? Aceasta poate fi dărnicia în raport cu mijloacele de existenţă personale. Tocmai acest lucru l-a cerut Iehova israeliţilor cu privire la sărbătorile lor anuale. El le-a poruncit: „De trei ori pe an, fiecare bărbat să se prezinte înaintea lui Iehova, Dumnezeul vostru, la locul pe care-l va alege el: la sărbătoarea turtelor nedospite [în legătură cu Paştele], la sărbătoarea săptămînilor [în timpul sărbătorii Zilei a cincizecea] şi la sărbătoarea corturilor — sau colibelor — [la sfîrşitul perioadei de seceriş] şi nimeni să nu se prezinte înaintea lui Iehova cu mîinile goale. Darul pe care-l va aduce fiecare să fie în raport cu binecuvîntarea pe care ţi-a dat-o Iehova, Dumnezeul tău.“ — Deut. 16:16, 17.
Bineînţeles că aceasta este o poruncă dreaptă şi a fost recunoscută ca atare de apostolul Pavel. Astfel, cînd i-a îndemnat pe creştinii înstăriţi din Corint să trimită ajutoare fraţilor nevoiaşi din Ierusalim, el a scris: „Pentru că dacă există în primul rînd bunăvoinţă, darul este cu deosebire primit în funcţie de ce are cineva, nu în funcţie de ce nu are. Nu vreau să spun prin aceasta să le fie altora uşor, iar vouă să vă fie greu; ci că prin egalizarea surplusului pe care-l aveţi voi, s-ar putea echilibra lipsurile lor, astfel încît surplusul lor ar putea, de asemenea, să echilibreze lipsurile voastre, şi astfel să aibă loc o egalizare. Întocmai după cum este scris: ,Cel care avea mult n-avea de prisos, iar cel care avea puţin nu ducea lipsă.“ — 2 Cor. 8:12–15.
S-ar putea spune că această problemă, de a da în funcţie de cît are cineva, este un principiu care pe de o parte ne aduce mîngîiere iar pe de altă parte ne ajută să examinăm propriile sentimente. Cineva ar putea întreba: Cum adică? El este un principiu care îi aduce mulţumire sufletească creştinului care are posibilităţi modeste în ce priveşte dărnicia. Dar, atît timp cît dă în funcţie de cît are, el se poate declara mulţumit. Pe de altă parte, este un principiu de examinare a propriilor sentimente pentru creştinul care are multe bunuri, care este bogat, deoarece el ar face bine să se întrebe dacă contribuţia sa, chiar dacă este mai mare decît a celorlalţi, este în raport cu veniturile sale.
Dacă a da în funcţie de cît are cineva se poate numi dărnicie „mai bună“, atunci cînd este vorba de „generozitate,“ cărui aspect i se potriveşte expresia „foarte bun“? Aceasta se aplică atunci cînd cineva dă cu preţul unui mare sacrificiu personal. În această privinţă, Creatorul, Iehova Dumnezeu, ne dă cel mai înălţător exemplu, după cum aflăm la Ioan 3:16: „Dumnezeu a iubit lumea atît de mult, încît l-a dat pe unicul său Fiu născut,“ comoara şi bunul său cel mai de preţ, „pentru ca oricine exercită credinţă în el să nu fie nimicit, ci să aibă viaţă veşnică.“ Iar Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos a dăruit în acelaşi fel, căci, după cum a spus el: „Nimeni nu poate avea o dragoste mai mare ca aceasta ca cineva să-şi dea sufletul în folosul prietenilor săi.“ — Ioan 15:13.
Prin această dovadă Isus ne dă un exemplu: acela de a păşi pe urmele sale, aşa după cum el însuşi a afirmat: „Vă dau o poruncă nouă; să vă iubiţi unii pe alţii; aşa cum eu v-am iubit, tot aşa să vă iubiţi unii pe alţii. Prin aceasta vor şti toţi că sînteţi discipolii mei, dacă între voi va fi iubire.“ — Ioan 13:34; 1 Petr. 2:21.
Creştinii din Filipi au dat expresie acestui fel de iubire. La 2 Cor. 8:1–4 citim: „Acum vă înştiinţăm, fraţilor, cu privire la bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu care a fost acordată adunărilor din Macedonia, că în timpul marii încercări prin necazuri, bucuria lor nespus de mare şi sărăcia lor cumplită au făcut să sporească bogăţiile generozităţii lor. Căci aceasta s-a făcut după posibilităţile lor reale, ba vă mărturisesc că a fost chiar peste posibilităţile lor reale, atunci cînd ne-au rugat stăruitor şi ne-au implorat pentru favoarea de a da cu bucurie şi de a fi părtaşi la slujirea destinată celor sfinţi,“ adică pentru creştinii nevoiaşi din Ierusalim. De aceea, avînd motive bine întemeiate, Pavel i-a sfătuit pe acei creştini înstăriţi din Corint: „Fie ca să creşteţi abundent în acest fel de dărnicie.“ — 2 Cor. 8:7.
Atunci, de ce nu trebuie să ne declarăm mulţumiţi doar cu un fel de a dărui doar cu numele, doar simbolic atunci cînd putem dărui mai bine sau foarte bine? Deoarece aceasta este obligaţia ce le revine creştinilor prin Cuvîntul lui Dumnezeu, atît teoretic cît şi practic, după cum am văzut. În plus, există o anumită satisfacţie cînd ştii că cineva a învins instinctul egoist de a strînge, şi că a dăruit cu generozitate. Şi, mai mult decît aceasta, există acel principiu scriptural care guvernează în aceste probleme şi al cărui efect nu îl putem evita, adică: „Cel ce seamănă cu zgîrcenie va secera puţin; iar cel ce seamănă din abundenţă va secera abundent.“ — Ce va secera? Nu răsplăţi materiale, ci spirituale, conform cu cuvintele lui Isus: „E mai multă fericire cînd dai decît cînd primeşti.“ — 2 Cor. 9:6; Fapte 20:35.