Întrebări de la cititori
Soţul meu necredincios mi-a mărturisit că are o altă femeie. Este recunoaşterea acestui lucru un motiv suficient pentru un divorţ scriptural?
În unele cazuri, dacă partenerul necredincios al unui creştin recunoaşte că a comis imoralitate, acest fapt poate constitui un motiv scriptural de divorţ care, la rândul lui, îi dă creştinului nevinovat libertatea de a se recăsători dacă doreşte.
Legea dată de Iehova Dumnezeu vechii naţiuni Israel prevedea divorţul din diverse motive (Deuteronomul 24:1, 2) Adulterul, homosexualitatea şi bestialitatea erau motive pentru ruperea unei căsnicii; vinovatul trebuia executat (Deuteronomul 22:22–24; Leviticul 18:22, 23). Însă legea conţinea această cerinţă importantă: „Cel vrednic de moarte să fie omorât pe mărturia a doi sau trei martori; să nu fie omorât pe mărturia unui singur martor“ (Deuteronomul 17:6; 19:15; Numeri 35:30). Întrucât Iehova „iubeşte dreptatea şi judecata“, el a pretins ca astfel de chestiuni să fie stabilite pe bază de dovezi, de martori, nu doar pe bănuieli (Psalmul 33:5). Bineînţeles, acest lucru viza aplicarea pedepsei capitale, nu procedura de divorţ.
O altă situaţie reglementată de Lege arată importanţa dovezilor. Ce trebuia să facă un bărbat dacă îşi bănuia soţia de adulter, dar ea nega acest lucru şi nu exista nici un martor în acest sens? Legea lui Dumnezeu prevedea o măsură care putea fi luată, dar aceasta era o măsură drastică şi putea să aibă urmări de durată pentru soţie, dacă era găsită vinovată, sau pentru soţ, dacă soţia era nevinovată. Ea putea fi dusă înaintea preotului şi pusă să bea o apă specială, în cadrul unui ritual anume. Dacă era vinovată, ea urma să fie pedepsită de Dumnezeu prin ‘uscarea coapsei’, ceea ce însemna, după cât se pare, că organele sexuale aveau să i se atrofieze şi că urma să-şi piardă capacitatea de reproducere (Numeri 5:12–31). Evident, în astfel de cazuri, soţia adulteră — care primea această pedeapsă grea din partea lui Dumnezeu pentru că nu-şi recunoscuse vinovăţia şi nu existau doi martori care să o confirme — nu era executată.
Însă cum stau lucrurile astăzi în congregaţia creştină? Este posibil să se obţină dovezi substanţiale ca bază pentru un divorţ scriptural?
Isus însuşi a declarat că singurul motiv de divorţ pentru continuatorii săi, motiv care i-ar putea da unei persoane libertatea de a se recăsători, este porneia, imoralitate sexuală gravă (Matei 19:9). Ar fi oare un motiv suficient pentru divorţ dacă o soţie creştină doar îşi suspectează soţul că ar fi vinovat de adulter? Nu, deoarece şi în Scripturile greceşti creştine este consemnat principiul potrivit căruia o chestiune trebuie confirmată de doi sau trei martori, după cum cere un simţ echilibrat al dreptăţii (Ioan 8:17, 18; 1 Timotei 5:19; Evrei 10:28). Deci, dacă o soţie doar îşi suspectează soţul de adulter, dar el nu recunoaşte şi nu există martori care să confirme acest lucru, ea nu are suficiente motive să declare în congregaţia creştină că a avut dreptul să divorţeze de el şi că este, astfel, liberă să se recăsătorească.
În unele cazuri însă, soţul necredincios recunoaşte că este imoral. De exemplu, un soţ ar putea chiar să se mândrească cu acest lucru în faţa soţiei lui, încercând să o rănească. S-ar putea ca ea să prefere să treacă cu vederea înclinaţiile lui depravate. Dar dacă simte că nu poate sau că nu trebuie s-o facă? Este mărturisirea soţului o dovadă suficientă?
Această situaţie nu se poate compara cu cea în care el îşi declară nevinovăţia sau neagă cu hotărâre adulterul. Dimpotrivă, el recunoaşte în faţa ei că a comis adulter, chiar dacă, de dragul reputaţiei lui, nu ar fi dispus să recunoască deschis acest lucru la un tribunal sau înaintea altor persoane. Ce poate face soţia?
Întrucât face parte din congregaţia creştină curată, ea trebuie să înţeleagă importanţa soluţionării problemei aşa cum trebuie, pentru ca, după ce divorţează de el şi, probabil, se recăsătoreşte mai târziu, să nu se pună la îndoială faptul că ‘patul conjugal a fost neîntinat’ (Evrei 13:4). În acest scop, ea le-ar putea scrie bătrânilor care reprezintă congregaţia o scrisoare în care să explice situaţia, menţionând că soţul ei necredincios i-a mărturisit că a comis imoralitate. Ea ar putea menţiona şi că, în armonie cu Matei 19:9, doreşte să se despartă de el şi să obţină un divorţ legal, punând astfel capăt căsătoriei atât în mod scriptural, cât şi legal.
Bătrânii vor analiza dacă există vreun alt motiv pentru a trage o concluzie diferită de aceea că partenerul necredincios a comis imoralitate. Dacă nu există, ei pot accepta declaraţia semnată de ea.
„Dar, ar putea spune cineva, nu este posibil ca ea să facă o declaraţie falsă, spunând că soţul ei a mărturisit că a comis imoralitate, când, de fapt, el nu a mărturisit aşa ceva?“ În realitate, dacă cineva ar încerca să procedeze astfel, s-ar înşela amarnic. Odată, David s-a rugat astfel: „Dacă îmi vei cerceta inima, dacă o vei cerceta noaptea, dacă mă vei încerca, nu vei găsi nimic“ (Psalmul 17:3). Însă Iehova ştie bine când cineva încearcă să înşele, şi el va face în aşa fel încât persoana să nu reuşească. Aşadar, dacă o creştină declară în public că soţul ei a recunoscut că a comis imoralitate, Iehova ştie cum stau într-adevăr lucrurile, după cum spune Biblia: „Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face“. — Evrei 4:13; Proverbele 5:21; Ieremia 16:17.
În concluzie, dacă nu există motive pentru a pune la îndoială declaraţia soţiei, bătrânii de congregaţie pot lăsa problema între ea şi Iehova. În acest caz, ea va da socoteală înaintea lui Dumnezeu dacă nu a spus adevărul cu privire la conduita imorală a soţului ei, ceea ce ar constitui baza scripturală pentru desfacerea căsătoriei, chiar dacă divorţul legal s-ar obţine din alte motive.