STĂPÂNIRE DE SINE

Înfrânare, ținere sub control sau dominare a propriei persoane, a propriilor acțiuni, vorbe ori gânduri (Ge 43:31; Es 5:10; Ps 119:101; Pr 10:19; Ier 14:10; Fa 24:25). Termenii ebraici și grecești folosiți cu referire la stăpânirea de sine transmit ideea de a avea putere sau control asupra propriei persoane. Stăpânirea de sine face parte din „rodul spiritului” lui Dumnezeu (Ga 5:22, 23). Iehova, deși are puteri nelimitate, manifestă întotdeauna această calitate. El nu ia imediat măsuri împotriva răufăcătorilor, ci lasă să treacă un timp pentru ca ei să se întoarcă de la căile lor rele și astfel să câștige favoarea sa (Ier 18:7-10; 2Pe 3:9).

Cu toate acestea, când este clar că cei cărora li s-a acordat timp să se căiască nu apreciază îndurarea sa, Iehova nu se mai reține, ci trece pe bună dreptate la executarea judecății sale. Așa s-a întâmplat în cazul babilonienilor care au distrus Ierusalimul în 607 î.e.n. Ei nu au recunoscut că au cucerit Israelul doar pentru că le-a permis Iehova, care a vrut să-și disciplineze poporul pentru infidelitatea lui, și i-au tratat pe israeliți fără milă, făcând pedeapsa mult mai aspră decât o cerea judecata divină. (Compară cu Is 47:6, 7; Za 1:15.) Iehova prevăzuse toate acestea și, de aceea, prin profetul Isaia a arătat că urma să vină timpul când nu avea să se mai rețină să-i pedepsească pe babilonieni: „Am stat mult timp liniștit. Am păstrat tăcerea. Am avut stăpânire de sine. Voi geme ca o femeie care naște, voi gâfâi și voi sufla greu. Voi devasta munți și dealuri și voi usca toate plantele de pe ele” (Is 42:14, 15).

Și Isus Cristos a manifestat stăpânire de sine. Apostolul Petru, când a amintit că servitorii trebuie să le fie supuși stăpânilor lor, a scris: „De fapt, la această cale ați fost chemați, fiindcă și Cristos a suferit pentru voi, lăsându-vă un model, ca să călcați cât mai exact pe urmele lui. . . . Când era insultat, nu răspundea cu insulte. Când suferea, nu amenința, ci întotdeauna se lăsa în grija celui care judecă drept” (1Pe 2:21-23).

Biblia a prezis că, în „zilele din urmă”, lipsa stăpânirii de sine avea să fie una dintre caracteristicile celor ce nu practică adevăratul creștinism (2Ti 3:1-7). Însă adevărații creștini trebuie să fie imitatori ai lui Dumnezeu și ai Fiului său (1Co 11:1; Ef 5:1) și, de aceea, trebuie să se străduiască să manifeste stăpânire de sine în toate lucrurile (1Co 9:25). Apostolul Petru a spus: „Adăugați la credința voastră virtutea, la virtute, cunoștința, la cunoștință, stăpânirea de sine, la stăpânirea de sine, perseverența, la perseverență, devoțiunea sfântă, la devoțiunea sfântă, afecțiunea frățească, la afecțiunea frățească, iubirea. Pentru că, dacă aceste lucruri vor fi în voi și vor abunda, ele nu vă vor lăsa să fiți leneși sau neroditori în ce privește cunoașterea exactă a Domnului nostru Isus Cristos” (2Pe 1:5-8).

Stăpânirea de sine trebuie manifestată mai ales de cei ce slujesc ca supraveghetori în congregația creștină (Tit 1:8). Pentru a rezolva în mod eficace problemele ce apar în congregație, aceștia trebuie să manifeste stăpânire de sine în vorbire și în fapte. Apostolul Pavel l-a sfătuit pe Timotei: „Respinge discuțiile prostești și fără sens, știind că ele provoacă certuri. Dar sclavul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toți, capabil să predea, stăpânindu-se în situații rele, învățându-i cu blândețe pe cei ce se împotrivesc” (2Ti 2:23-25).

Lipsa stăpânirii de sine într-o anumită situație îi poate păta buna reputație chiar și celui care slujește de mult timp cu fidelitate și îi poate crea probleme de tot felul. Un exemplu în acest sens este ceea ce i s-a întâmplat regelui David. Chiar dacă a fost loial închinării adevărate și a iubit principiile drepte din legea lui Dumnezeu (compară cu Ps 101), David a comis adulter cu Bat-Șeba, după care l-a trimis pe Urie, soțul Bat-Șebei, într-un loc al luptei unde era aproape sigur că va muri. Drept consecință, în anii care au urmat, David s-a confruntat cu probleme grave în familie (2Sa 12:8-12). Cele întâmplate cu David arată totodată cât este de înțelept să evităm situațiile în care ne-am putea pierde stăpânirea de sine. David ar fi putut pleca de pe acoperișul palatului său, dar se pare că el a continuat să o privească pe Bat-Șeba în timp ce ea se îmbăia și a ajuns s-o dorească cu pasiune (2Sa 11:2-4).

Nu ar fi înțelept ca o persoană căreia îi lipsește stăpânirea de sine să rămână necăsătorită dacă poate să încheie o căsătorie onorabilă și astfel să evite să comită imoralitate. Apostolul Pavel a scris: „Dacă n-au stăpânire de sine, să se căsătorească, fiindcă este mai bine să se căsătorească decât să ardă de pasiune” (1Co 7:9, 32-38).