SECTĂ

Termenul grecesc tradus prin „sectă”, haíresis (din care derivă cuvântul „erezie”), înseamnă „alegere”, „voință” (Le 22:18, LXX) sau „ceea ce este ales” și, prin urmare, se referă la „un grup de oameni care se separă de alții și își urmează propria doctrină [o sectă sau o grupare]”. (Greek-English Lexicon of the New Testament, de J. Thayer, 1889, p. 16) Acest termen este folosit cu privire la membrii a două ramuri principale ale iudaismului: fariseii și saducheii. (Fa 5:17; 15:5; 26:5) În plus, cei care nu erau creștini numeau creștinismul „sectă” sau ‘secta nazarinenilor’, considerându-l, probabil, o grupare desprinsă din religia iudaică. (Fa 24:5, 14; 28:22)

Isus Cristos, fondatorul creștinismului, s-a rugat ca în mijlocul continuatorilor săi să domnească unitatea (Ioa 17:21), iar apostolii au făcut tot posibilul ca să păstreze unitatea congregației creștine. (1Co 1:10; Iuda 17-19) Lipsa de unitate în materie de convingeri putea da naștere la dispute aprinse, disensiuni și chiar animozități. (Compară cu Fa 23:7-10.) Așadar, sectele trebuiau evitate, ele fiind menționate printre „lucrările cărnii”. (Ga 5:19-21) Creștinii au fost avertizați să nu promoveze secte și nici să nu se lase induși în eroare de învățători falși. (Fa 20:28; 2Ti 2:17, 18; 2Pe 2:1) În scrisoarea către Tit, apostolul Pavel a spus că, dacă un om era avertizat de două ori, dar continua să promoveze o sectă, congregația nu trebuia să mai aibă nimic de-a face cu el. Cu alte cuvinte, el trebuia să fie înlăturat din congregație. (Tit 3:10) Creștinii care refuzau să se alăture celor ce creau dezbinări în congregație sau să susțină anumite facțiuni se remarcau prin conduita lor fidelă și demonstrau că aveau aprobarea lui Dumnezeu. Se pare că la acest lucru s-a referit Pavel când le-a spus corintenilor: „În mod sigur, vor fi și secte între voi, ca să se vadă clar care dintre voi sunteți aprobați”. (1Co 11:19)