INSULTĂ

Cuvânt injurios la adresa cuiva, jignire, ofensă.

Israeliții care își insultau sau își blestemau părinții erau pedepsiți cu moartea. (Ex 21:17; Mt 15:4, n.s.; Mr 7:10, n.s.) Aceeași pedeapsă o primeau și cei care își maltratau fizic părinții, întrucât abuzul fizic, asemenea abuzului verbal, provenea dintr-o atitudine plină de răutate. (Ex 21:15) Având în vedere că părinții erau reprezentanții lui Iehova pentru copiii lor, un fiu care își insulta părinții îl insulta, de fapt, pe Dumnezeu. (Compară cu Ex 20:12.)

Și conducătorilor din Israel trebuia să li se arate respect. Din acest motiv apostolul Pavel – deși fusese tratrat în mod nedrept – și-a cerut iertare când, neștiind cu cine vorbea, i-a adresat marelui preot cuvinte considerate de unii jignitoare. (Ex 22:28; Fa 23:1-5)

Insulta deliberată era inacceptabilă pentru creștinii din secolul I. (1Co 6:9, 10; 1Pe 3:8, 9) Cel care obișnuia să-i denigreze pe alții în mod intenționat trebuia înlăturat din congregație. (1Co 5:11-13)

Întrucât păreau lipsiți de importanță și erau nepopulari din cauza activității și a mesajului lor, continuatorii lui Isus Cristos erau deseori insultați. (Compară cu Ioa 9:28, 29; 17:14; 1Co 1:18; 4:11-13.) Dar ei nu trebuiau să se răzbune răspunzând cu insultă la insultă. Isus le dăduse un bun exemplu în această privință. (1Pe 2:21, 23) Când a fost acuzat că era un băutor de vin, un mâncăcios, un instrument al Diavolului, un om care încălca sabatul sau un blasfemator al lui Dumnezeu, el nu a ripostat cu insulte. (Mt 11:19; 26:65; Lu 11:15; Ioa 9:16) Când i s-au adus acuzații false înaintea lui Pilat, a tăcut. (Mt 27:12-14) Dacă un creștin imită exemplul lui Isus, lucrul acesta ar putea avea un efect pozitiv asupra unora dintre împotrivitorii lui. Ei ar putea recunoaște că vorbele lor injurioase au fost nefondate și chiar ar putea ajunge să-l glorifice pe Dumnezeu. (Compară cu Ro 12:17-21; 1Pe 2:12.)

Creștinii trebuiau să fie atenți la conduita lor pentru a nu le da împotrivitorilor ocazii să-i critice și să-i insulte. Apostolul Pavel a subliniat această idee când s-a referit la văduvele mai tinere din congregație. Întrucât ele aveau tendința de a bârfi și de a se amesteca în treburile altora, el le-a sfătuit să se căsătorească și să se ocupe de copii și de casă. Fiind ocupate, ele nu aveau să le dea împotrivitorilor motive să-i insulte pe creștini și să-i acuze că sunt bârfitori și că se amestecă în treburile altora. (1Ti 5:13, 14)

Unii oameni nu l-au însoțit pe Isus în timpul serviciului său pământesc, dar prin acțiunile lor au arătat că ‘erau de partea lui’ și că nu aveau să li se alăture celor care îl insultau. Așa au stat lucrurile cu un bărbat care a scos demoni în numele lui Isus. Fără îndoială, el primise această putere de la Dumnezeu. Ioan și alții au considerat că bărbatul trebuia oprit pentru că nu îi însoțea. Dar Isus a spus: „Nu încercați să-l opriți, căci nimeni nu face o lucrare de putere în numele meu, iar imediat după aceea să spună lucruri rele despre mine [sau «să mă insulte»]”. (Mr 9:38-40) Când Isus a rostit aceste cuvinte, congregația evreiască se bucura de aprobarea divină, iar congregația creștină încă nu fusese formată. (Compară cu Mt 16:18; 18:15-17.) În plus, Isus nu le-a cerut tuturor celor care credeau în el să-l însoțească. (Mr 5:18-20) Așadar, înfăptuirea lucrărilor de putere de către un evreu, un membru al poporului de legământ al lui Dumnezeu, în numele lui Isus era o dovadă că el avea aprobarea divină. Însă, odată cu înființarea congregației creștine, cei care doreau să aibă aprobarea lui Dumnezeu trebuiau să se alăture congregației în calitate de continuatori ai lui Isus Cristos. (Compară cu Fa 2:40, 41.) Simplul fapt că cineva făcea lucrări de putere în numele lui Isus nu mai constituia o dovadă că el era de partea lui Isus și nici o garanție că nu avea să-l insulte pe Fiul lui Dumnezeu. (Mt 7:21-23; vezi VORBIRE JIGNITOARE; BLASFEMIE)