PERFECȚIUNE

Ideea de perfecțiune este exprimată în ebraică prin termeni derivați din unele verbe, precum kalál (a desăvârși [compară cu Eze 27:4]), şalám (a lua sfârșit [compară cu Is 60:20]) și tamám (a se sfârși, a trece [compară cu Ps 102:27; Is 18:5]). În Scripturile grecești creștine, cuvintele téleios (adjectiv), teleiótēs (substantiv) și teleióō (verb) sunt folosite cu sens asemănător și transmit ideea de desăvârșire (Lu 8:14; 2 Co 12:9; Iac 1:4), de maturitate (1 Co 14:20; Ev 5:14), de împlinire a unui scop sau obiectiv. (Ioa 19:28; Flp 3:12)

Importanța unei înțelegeri corecte. Pentru a înțelege cum este folosit termenul „perfecțiune” în Biblie, trebuie să evităm greșeala comună de a crede că tot ceea ce este numit perfect este perfect în sens absolut, fără limite. Doar Creatorul, Iehova Dumnezeu, este perfect în acest sens absolut. De aceea, Isus a putut spune despre Tatăl său: „Nimeni nu este bun, în afară de unul singur: Dumnezeu”. (Mr 10:18) Măreția, puterea și calitățile sale extraordinare îl fac pe Iehova demn de laudă, astfel încât „numai numele său este nespus de înalt”. (Ps 148:1-13; Iov 36:3, 4, 26; 37:16, 23, 24; Ps 145:2-10, 21) Moise a lăudat perfecțiunea lui Dumnezeu spunând: „Căci voi proclama numele lui Iehova. Vorbiți despre măreția Dumnezeului nostru! Stânca – lucrările sale sunt perfecte, căci toate căile sale sunt drepte. Un Dumnezeu al fidelității, care niciodată nu este nedrept; el este drept și corect”. (De 32:3, 4) Toate căile, cuvintele și legile lui Dumnezeu sunt perfecte, pure și fără defect. (Ps 18:30; 19:7; Iac 1:17, 25) Nu a existat și nici nu va exista vreodată o obiecție, o critică sau o acuzație justificată la adresa Lui sau a activității Sale; dimpotrivă, Dumnezeu este mereu demn de laudă. (Iov 36:22-24)

Orice altă perfecțiune este relativă. Perfecțiunea unei alte persoane sau a unui alt lucru este, așadar, relativă, nu absolută. (Compară cu Ps 119:96.) Aceasta înseamnă că un lucru este „perfect” în raport cu scopul pentru care a fost proiectat sau în raport cu modul în care este utilizat. Însuși sensul termenului „perfecțiune” presupune ca cineva să decidă când a fost ea atinsă, care sunt standardele și cerințele ce trebuie îndeplinite pentru a ajunge la desăvârșire și ce detalii implică acest lucru. În cele din urmă, judecata perfecțiunii îi revine lui Dumnezeu, care, în calitate de Creator, stabilește standardele în armonie cu propriile sale scopuri și interese. (Ro 12:2; vezi IEHOVA [Un Dumnezeu cu norme morale].)

De exemplu, planeta Pământ este una dintre lucrările de creație ale lui Dumnezeu. La sfârșitul celor șase zile de creare, Iehova a declarat că „totul era foarte bun”. (Ge 1:31) Întrucât Pământul îndeplinea standardele sale de excelență, se putea spune că era perfect. Cu toate acestea, Iehova i-a dat ulterior omului porunca de ‘a supune’ pământul, ceea ce însemna să îl cultive și să transforme întreaga planetă, nu doar Edenul, într-o grădină a lui Dumnezeu. (Ge 1:28; 2:8)

Tabernacolul, sau cortul, construit în pustiu la porunca lui Dumnezeu și conform instrucțiunilor sale detaliate, a fost un model profetic al unui cort „mai mare și mai perfect”. În Sfânta Sfintelor a acestui cort, în care locuiește însuși Iehova, a intrat Isus ca Mare Preot. (Ev 9:11-14, 23, 24) Cortul pământesc era perfect în sensul că îndeplinea toate cerințele lui Dumnezeu și și-a atins scopul stabilit. Cu toate acestea, când scopul lui Dumnezeu privitor la tabernacol s-a împlinit, el nu a mai fost folosit și a încetat să mai existe. Perfecțiunea a ceea ce reprezenta tabernacolul era de un grad mult mai înalt.

Despre orașul Ierusalim cu muntele Sion s-a spus că erau ‘perfecte în frumusețe’. (Pln 2:15; Ps 50:2) Aceasta nu însemna că înfățișarea orașului, până în cel mai mic detaliu, era deosebit de atrăgătoare, ci, mai degrabă, expresia se referă la modul în care Dumnezeu l-a folosit. Frumusețea orașului provenea din splendoarea pe care i-a conferit-o Dumnezeu, făcându-l capitala regilor săi unși și locul templului său. (Eze 16:14) Bogatul oraș comercial Tir este reprezentat ca o corabie, iar constructorii săi, cei care lucrau pentru interesele materiale ale orașului, l-au „desăvârșit în frumusețe”, umplându-l cu bunuri de lux din multe țări. (Eze 27:3-25)

Prin urmare, în fiecare caz, trebuie analizat contextul pentru a stabili sensul cu care a fost folosit termenul de perfecțiune.

Perfecțiunea Legii mozaice. Legea dată Israelului prin Moise prevedea printre altele instituirea unei preoții și aducerea de jertfe de animale. Deși proveneau de la Dumnezeu, fiind în acest sens perfecte, nici Legea, nici preoția și nici jertfele nu le-au adus perfecțiunea celor aflați sub Lege, așa cum arată apostolul sub inspirație. (Ev 7:11, 19; 10:1) În loc să aducă eliberare din păcat și moarte, ea a evidențiat și mai mult păcatul. (Ro 3:20; 7:7-13) Toate aceste măsuri divine au îndeplinit însă scopul pe care Dumnezeu l-a avut în vedere pentru ele; Legea a acționat ca un „tutore” pentru a-i conduce pe oameni la Cristos, constituind în mod perfect „o umbră a lucrurilor bune viitoare”. (Ga 3:19-25; Ev 10:1) Drept urmare, când Pavel spune că „Legea nu avea putere, fiind slabă din cauza cărnii” (Ro 8:3), el se referă în mod evident la incapacitatea marelui preot iudeu (care, potrivit Legii, avea responsabilitatea de a se ocupa de dispozițiile referitoare la jertfe și care intra în Sfânta Sfintelor în Ziua Ispășirii cu sângele de jertfă) de ‘a-i salva în mod complet’ pe cei în folosul cărora slujea, așa cum se explică în Evrei 7:11, 18-28. Aducând jertfe prin intermediul preoției aaronice, poporul putea să se bucure de aprobarea lui Dumnezeu; însă aceste jertfe nu le curățau israeliților în mod complet (sau în mod perfect) conștiința de vinovăția datorată păcatului. La acest lucru se referă apostolul când spune că jertfele de ispășire nu puteau „să-i facă perfecți pe cei care se apropie de Dumnezeu”, cu alte cuvinte perfecți în ce privește conștiința. (Ev 10:1-4; compară cu Ev 9:9.) Marele preot nu putea oferi prețul de răscumpărare necesar în vederea unei răscumpărări complete din păcat. Doar serviciul preoțesc de durată al lui Cristos și jertfa sa puteau realiza acest lucru. (Ev 9:14; 10:12-22)

Legea era „sfântă” și „bună” (Ro 7:12, 16), iar oricine ar fi reușit să respecte în mod deplin această Lege s-ar fi dovedit a fi un om perfect, care merita să trăiască. (Le 18:5; Ro 10:5; Ga 3:12) Tocmai din acest motiv, Legea aducea mai degrabă condamnare decât viață, nu pentru că Legea nu era bună, ci din cauza naturii imperfecte și păcătoase a celor care se aflau sub ea. (Ro 7:13-16; Ga 3:10-12, 19-22) Perfecțiunea Legii a făcut ca imperfecțiunea și păcatele lor să fie mai evidente. (Ro 3:19, 20; Ga 3:19, 22) Astfel, Legea a ajutat și la identificarea lui Isus drept Mesia, întrucât numai el a fost capabil să respecte Legea întru totul, dovedindu-se un om perfect. (Ioa 8:46; 2Co 5:21; Ev 7:26)

Perfecțiunea Bibliei. Sfintele Scripturi sunt un mesaj perfect de la Dumnezeu, pur și adevărat. (Ps 12:6; 119:140, 160; Pr 30:5; Ioa 17:17) Deși textul original a suferit unele modificări pe parcursul miilor de ani în care a fost copiat, aceste variații sunt considerate minore. Așadar, chiar dacă în prezent copiile și traducerile nu sunt absolut perfecte, mesajul divin pe care îl transmit este.

Unii ar putea considera Biblia o carte dificil de citit, întrucât necesită mai multe eforturi și concentrare decât multe alte cărți, iar unele pasaje sunt greu de înțeles. Unele persoane cu o atitudine critică ar putea argumenta că, pentru a fi perfectă, Biblia ar trebui să fie complet lipsită de orice discrepanțe minore sau de ceea ce, conform standardelor lor, par a fi contradicții. Totuși, nimic din toate acestea nu știrbește perfecțiunea Sfintelor Scripturi. Adevărata măsură a perfecțiunii lor este dată de faptul că se ridică la înălțimea standardelor de excelență stabilite de Iehova Dumnezeu, împlinesc scopul fixat de el în calitate de Autor și nu conțin neadevăruri, fiind Cuvântul revelat al Dumnezeului adevărului. Apostolul Pavel a îndreptat atenția asupra perfecțiunii ‘scrierilor sfinte’ când a scris: „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte lucrurile, să disciplineze în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie pe deplin competent, complet pregătit pentru orice lucrare bună.” (2Ti 3:15-17) Ceea ce au făcut Scripturile ebraice pentru israeliți atunci când aceștia le-au respectat, ce au făcut Scripturile complete pentru creștinii din primul secol și ce poate face Biblia pentru oameni în prezent sunt dovezi convingătoare că Biblia este un instrument perfect al lui Dumnezeu pentru a-și îndeplini scopurile. (Compară cu 1Co 1:18.)

Scripturile în ansamblu, inclusiv învățăturile Fiului lui Dumnezeu, arată că înțelegerea scopurilor lui Dumnezeu, îndeplinirea voinței sale și obținerea salvării, și astfel a vieții, depind în primul rând de starea inimii unei persoane. (1Sa 16:7; 1Cr 28:9; Pr 4:23; 21:2; Mt 15:8; Lu 8:5-15; Ro 10:10) Biblia este unică prin faptul că „poate să discearnă gândurile și intențiile inimii”, dezvăluind astfel ce este o persoană cu adevărat. (Ev 4:12, 13) Scripturile arată clar că, pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu, sunt necesare eforturi. (Compară cu Pr 2:1-14; 8:32-36; Is 55:6-11; Mt 7:7, 8.) De asemenea, este evident că Dumnezeu a ales să-și dezvăluie scopurile celor umili și să le ascundă de cei mândri, ‘pentru că așa a găsit de cuviință să fie’. (Mt 11:25-27; 13:10-15; 1Co 2:6-16; Iac 4:6) Așadar, faptul că persoanele ale căror inimi nu sunt receptive la mesajul divin pot găsi în Biblie lucruri care, în opinia lor, justifică respingerea mesajului, corectării și disciplinării sale, nu este în niciun caz o dovadă a imperfecțiunii Bibliei. Dimpotrivă, este o confirmare a argumentelor biblice expuse mai sus și, prin urmare, demonstrează perfecțiunea Bibliei în ochii Autorului ei, al cărui punct de vedere este singurul valid. (Is 29:13, 14; Ioa 9:39; Fa 28:23-27; Ro 1:28) Timpul și încercările au demonstrat că acele lucruri găsite în Cuvântul lui Dumnezeu pe care înțelepții acestei lumi le consideră ‘nebune’ și ‘slabe’ sunt, în realitate, mai înțelepte și mai puternice decât teoriile, filozofiile și raționamentele oamenilor care le critică. (1Co 1:22-25; 1Pe 1:24, 25)

Credința este o cerință esențială pentru a înțelege și a aprecia Cuvântul perfect al lui Dumnezeu. Unii ar putea considera că Biblia ar trebui să conțină anumite detalii și explicații care să dezvăluie de ce, în anumite cazuri, Dumnezeu și-a exprimat aprobarea sau dezaprobarea sau de ce a acționat într-un anumit fel; alții ar putea simți că unele detalii consemnate în Biblie sunt inutile. Totuși, dacă Biblia s-ar conforma standardelor sau criteriilor umane, ea nu ar mai fi perfectă din punct de vedere divin. Iehova arată cât de eronată este această concepție punând în evidență superioritatea gândurilor și căilor sale în comparație cu cele ale oamenilor și garantând că Cuvântul său „va reuși” și îi va îndeplini scopul. (Is 55:8-11; Ps 119:89) Aceasta este semnificația perfecțiunii, așa cum arată definiția de la începutul articolului.

Perfecțiunea și liberul arbitru. Ideile de mai sus ne ajută să înțelegem cum au devenit neascultătoare creaturile perfecte ale lui Dumnezeu. A considera acest lucru incompatibil cu perfecțiunea înseamnă a ignora sensul real al termenului și a-l înlocui cu o definiție personală. Dumnezeu și-a înzestrat creaturile inteligente cu liber arbitru, dându-le privilegiul și responsabilitatea de a decide singure ce cale să urmeze. (De 30:19, 20; Ios 24:15) Acesta a fost cazul primei perechi umane, astfel încât devoțiunea lor față de Dumnezeu să poată fi testată. (Ge 2:15-17; 3:2, 3) În calitate de Creator, Iehova știa ce aștepta de la ei. Scripturile arată clar că el nu dorea o ascultare mecanică, ci o închinare și un serviciu care să izvorască dintr-o inimă și o minte motivate de iubire autentică. (Compară cu De 30:15, 16; 1Cr 28:9; 29:17; Ioa 4:23, 24.) Dacă lui Adam și soției sale le-ar fi lipsit capacitatea de a alege în această privință, ei nu ar fi îndeplinit cerințele lui Dumnezeu; ei nu ar fi fost compleți, perfecți conform standardelor sale.

Trebuie să ținem cont că perfecțiunea umană este relativă, limitată de natura umană. Deși a fost creat perfect, Adam nu ar fi putut depăși limitele stabilite pentru el de către Creator. Nu ar fi putut mânca pământ, pietriș sau lemn fără să-i facă rău, iar, dacă ar fi încercat să respire apă în loc de aer, s-ar fi înecat. În mod asemănător, hrănirea minții și a inimii cu gânduri greșite a dus la dorințe greșite și, în cele din urmă, la păcat și moarte. (Iac 1:14, 15; Compară cu Ge 1:29; Mt 4:4.)

Este evident că voința și alegerea individului sunt decisive. Dacă susținem că un om perfect nu ar putea lua o decizie greșită într-o chestiune morală, nu ar fi logic să susținem și că un om imperfect nu ar putea lua o decizie corectă într-o astfel de chestiune? Cu toate acestea, unele creaturi imperfecte iau decizii corecte în chestiuni morale care implică ascultarea de Dumnezeu, chiar alegând persecuția în locul compromisului, în timp ce altele aleg în mod deliberat să facă ceea ce știu că este greșit. Însă nu orice acțiune greșită poate fi pusă pe seama imperfecțiunii umane; voința și alegerea individului sunt factori determinanți. În mod similar, nu numai perfecțiunea umană garanta că Adam avea să acționeze în mod corect, ci și faptul că el își folosea liberul arbitru motivat de iubirea pentru Dumnezeul său și pentru ce era drept. (Pr 4:23)

Primul păcătos și regele Tirului. Chiar înainte ca oamenii să păcătuiască și să devină imperfecți, păcatul și imperfecțiunea apăruseră în domeniul spiritual, așa cum reiese din cuvintele lui Isus din Ioan 8:44 și din relatarea consemnată în Geneza, capitolul 3. Deși cântecul de jale din Ezechiel 28:12-19 se adresează „regelui Tirului”, un rege uman, se poate face o paralelă clară cu primul fiu spiritual al lui Dumnezeu care a păcătuit. Mândria regelui Tirului, faptul că s-a făcut pe el însuși un dumnezeu și a fost numit heruvim, precum și menționarea Edenului, „grădina lui Dumnezeu”, corespund cu acuratețe cu ceea ce spune Biblia despre Satan Diavolul, care s-a umflat de mândrie, este asociat cu șarpele din Eden și este numit „dumnezeul acestui sistem”. (1Ti 3:6; Ge 3:1-5, 14, 15; Re 12:9; 2Co 4:4)

Regele nenumit al Tirului, care trăia în orașul ce se pretindea a fi „desăvârșit în frumusețe”, era el însuși „plin de înțelepciune și desăvârșit [kalál, adjectiv provenit din ebr.] în frumusețe” și ‘ireproșabil [ebr. tamím] în căile sale din ziua în care a fost creat până s-a găsit nedreptate în el’. (Eze 27:3; 28:12, 15) Cântecul de jale din cartea lui Ezechiel s-ar fi putut referi mai degrabă la întreaga dinastie a regilor Tirului, nu la un singur conducător. (Compară cu profeția îndreptată împotriva „regelui Babilonului”, căruia nu i se dă numele, din Is 14:4-20.) În acest caz, textul face probabil referire la atitudinea prietenoasă și cooperantă a regilor Tirului față de regatul Israelului în timpul regilor David și Solomon, când Tirul chiar a contribuit la construirea templului lui Iehova de pe muntele Moria. Așadar, la început, atitudinea Tirului față de Israel, poporul lui Dumnezeu, a fost una ireproșabilă. (1Re 5:1-18; 9:10, 11, 14; 2Cr 2:3-16) Regii de mai târziu, însă, s-au îndepărtat de la această cale ireproșabilă, astfel că Tirul a ajuns să fie condamnat de profeții lui Dumnezeu, Ioel, Amos și Ezechiel. (Ioe 3:4-8; Am 1:9, 10) Pe lângă faptul că evidențiază asemănarea dintre acțiunile „regelui Tirului” și cele ale principalului Adversar al lui Dumnezeu, profeția este încă un exemplu al modului în care termenii „perfect” și „ireproșabil” pot fi folosiți cu sens limitat.

Cum ar putea slujitorii imperfecți ai lui Dumnezeu să fie numiți „ireproșabili”?

Dreptul Noe s-a dovedit „ireproșabil printre oamenii din vremea sa”. (Ge 6:9) Iov a fost „drept și integru”. (Iov 1:8) Expresii similare sunt folosite și cu referire la alți slujitori ai lui Dumnezeu. Întrucât cu toții erau descendenți ai păcătosului Adam și, prin urmare, imperfecți, este clar că acești oameni puteau fi „ireproșabili” și „integri” în sensul că îndeplineau toate cerințele pe care Dumnezeu le-a stabilit, cerințe care țineau cont de imperfecțiunile lor. (Compară cu Mi 6:8.) Așa cum un olar nu se așteaptă să obțină același rezultat de la un vas pe care-l modelează din lut obișnuit ca de la un vas făcut din lut de calitate superioară, tot la fel, și cerințele lui Iehova iau în considerare slăbiciunile oamenilor imperfecți. (Ps 103:10-14; Is 64:8) Deși acești oameni fideli au comis și greșeli din cauza cărnii imperfecte, inima lor a fost „întreagă [ebr., şalém] pentru Iehova”. (1Re 11:4; 15:14; 2Re 20:3; 2Cr 16:9) Prin urmare, devotamentul lor pentru Iehova a fost complet, îndeplinind cerințele lui Dumnezeu în limitele capacităților lor. Întrucât, în calitate de Judecător, Dumnezeu era mulțumit de închinarea lor, nicio creatură umană sau spirituală nu ar fi putut să le aducă pe bună dreptate vreun reproș legat de serviciul adus lui. (Compară cu Lu 1:6; Ev 11:4-16; Ro 14:4; vezi IEHOVA [De ce poate el să trateze cu oameni imperfecți].)

Scripturile grecești creștine admit imperfecțiunea moștenită a descendenților lui Adam. În Iacov 3:2 se arată că, dacă cineva și-ar putea ține în frâu limba și nu s-ar poticni în cuvânt, ar fi „un om perfect, capabil să-și țină în frâu tot corpul”, dar în această privință „toți ne poticnim de multe ori”. (Compară cu Iac 3:8.) Totuși, este posibil ca oamenii păcătoși să atingă perfecțiunea într-o anumită măsură. Isus le-a spus continuatorilor săi: „Voi deci să fiți perfecți, așa cum Tatăl vostru ceresc este perfect”. (Mt 5:48) El s-a referit aici la iubire și generozitate. Isus a arătat că iubirea lor era incompletă dacă îi iubeau numai pe cei care îi iubeau. Continuatorii săi trebuiau să-și perfecționeze iubirea, sau să și-o desăvârșească, iubindu-și dușmanii, urmând astfel exemplul lui Dumnezeu. (Mt 5:43-47) De asemenea, tânărului care l-a întrebat cum putea obține viață veșnică, Isus i-a spus că, deși respecta deja poruncile Legii, închinarea lui era incompletă. Dacă voia ‘să fie perfect’, trebuia să i se închine pe deplin lui Iehova (compară cu Lu 8:14; Is 18:5) și să facă tot ce îi lipsea. (Mt 19:21; compară cu Ro 12:2.)

Apostolul Ioan arată că iubirea lui Dumnezeu este „făcută perfectă” în creștinii care rămân în unitate cu El, respectă cuvântul Fiului său și se iubesc unii pe alții. (1Io 2:5; 4:11-18) O astfel de iubire perfectă îndepărtează teama și ne permite ‘să vorbim liber’. Contextul arată că „putem să-i vorbim liber lui Dumnezeu” în rugăciune. (1Io 3:19-22; compară cu Ev 4:16; 10:19-22.) Cel în care iubirea lui Dumnezeu este făcută perfectă se poate apropia cu încredere de Tatăl său ceresc, fără să se simtă condamnat în inima lui ca fiind ipocrit sau dezaprobat. El știe că respectă poruncile lui Dumnezeu și face ce îi este plăcut Tatălui său; prin urmare, se simte liber să se exprime și să-și prezinte cererile în fața lui Iehova. Nu simte că Dumnezeu i-a impus anumite restricții cu privire la ceea ce are voie să spună sau să ceară în rugăciune. (Compară cu Nu 12:10-15; Iov 40:1-5; Pln 3:40-44; 1Pe 3:7.) Nu este paralizat de frică; „ziua judecății” nu îl găsește cu o conștiință vinovată sau cu dorința de a ascunde anumite lucruri. (Compară cu Ev 10:27, 31.) Așa cum un copil nu se teme să le ceară părinților săi iubitori ceva, un creștin în care iubirea este făcută perfectă este convins că „indiferent ce am cere în armonie cu voința sa, El ne ascultă. Și, dacă știm că ne ascultă cu privire la orice lucru pe care îl cerem, știm că vom avea lucrurile cerute, fiindcă i le-am cerut lui”. (1Io 5:14, 15)

Totuși, această iubire „făcută perfectă” nu alungă orice tip de teamă. Nu înlătură teama reverențioasă față de Dumnezeu, care izvorăște din respectul profund pentru poziția, puterea și dreptatea sa. (Ps 111:9, 10; Ev 11:7) Nu înlătură nici frica normală care o îndeamnă pe o persoană, dacă e posibil, să evite pericolul și să-și protejeze viața, nici frica provocată de amenințări neașteptate. (Compară cu 1Sa 21:10-15; 2Co 11:32, 33; Iov 37:1-5; Hab 3:16, 18.)

Mai mult, iubirea este „o legătură perfectă a unității”, astfel încât adevărații creștini sunt „făcuți perfecți în unitate”. (Col 3:14; Ioa 17:23) Evident, perfecțiunea acestei unități este și ea relativă. Aceasta nu înseamnă eliminarea diferențelor de personalitate, cum ar fi abilitățile individuale, obiceiurile sau conștiința. Dar, când această perfecțiune este atinsă, rezultatul este unitatea în acțiune, credință și învățături. (Ro 15:5, 6; 1Co 1:10; Ef 4:3; Flp 1:27)

Perfecțiunea lui Cristos Isus. Isus s-a născut ca om perfect, sfânt și fără păcat. (Lu 1:30-35; Ev 7:26) Bineînțeles, perfecțiunea sa fizică nu era absolută, ci se încadra în limitele naturii umane; el a obosit, a fost însetat, flămând și putea muri. (Mr 4:36-39; Ioa 4:6, 7; Mt 4:2; Mr 15:37, 44, 45) Scopul lui Iehova Dumnezeu era să-l folosească pe Fiul său ca Mare Preot în folosul omenirii. Deși era un om perfect, Isus a trebuit să fie ‘făcut perfect’ (gr. teleióō) pentru această poziție, îndeplinind pe deplin cerințele stabilite de Tatăl său și atingând astfel obiectivul dorit. Aceste cerințe pretindeau ca el „să devină asemenea «fraților» săi în toate privințele”, să îndure suferința, să învețe ascultarea în încercări, la fel cum trebuiau să facă și ‘frații’ sau continuatorii săi. Astfel, el putea ‘să ne înțeleagă slăbiciunile, ca cineva care în toate privințele a fost pus la încercare ca noi, dar fără să păcătuiască’. (Ev 2:10-18; 4:15, 16; 5:7-10) În plus, după moartea sa ca jertfă perfectă și după învierea sa, el a primit viață nemuritoare în cer, fiind „făcut perfect pentru totdeauna” pentru rolul său de Mare Preot. (Ev 7:15–8:4; 9:11-14, 24) În mod asemănător, toți cei care vor sluji ca preoți împreună cu Cristos vor fi ‘făcuți perfecți’, adică vor atinge scopul divin spre care aspiră și la care au fost chemați. (Flp 3:8-14; Ev 12:22, 23; Re 20:6)

‘Cel ce duce credința la perfecțiune.’ Isus Cristos este numit „Instrumentul Principal al credinței noastre și Cel ce o duce la perfecțiune”. (Ev 12:2) E adevărat, cu mult timp înainte de venirea lui Isus, credința lui Avraam „a fost făcută perfectă” prin faptele și ascultarea lui, astfel că el a câștigat aprobarea lui Dumnezeu. În plus, Iehova a încheiat cu Avraam un legământ confirmat prin jurământ. (Iac 2:21-23; Ge 22:15-18) Însă credința tuturor acelora care au trăit înainte de serviciul pământesc al lui Isus a fost incompletă, sau imperfectă, în sensul că ei nu au înțeles profețiile despre Isus în calitate de Mesia, profeții care nu se împliniseră încă. (1Pe 1:10-12) Prin nașterea, serviciul, moartea și învierea sa la viață cerească, aceste profeții s-au împlinit, iar credința în Cristos a primit o temelie solidă, confirmată de fapte istorice. Astfel, credința în acest sens desăvârșit „a venit” prin Cristos Isus (Ga 3:24, 25), care s-a dovedit a fi „conducătorul” (AT), „pionierul” (Mo) sau Instrumentul Principal al credinței noastre. Din poziția sa cerească, el a continuat să fie Cel care duce la perfecțiune credința continuatorilor săi, turnând spirit sfânt peste ei la Penticostă și transmițându-le revelații care le-au întărit treptat credința. (Fa 2:32, 33; Ev 2:4; Re 1:1, 2; 22:16; Ro 10:17)

„Să nu fie făcuți perfecți fără noi.” După ce menționează o serie de oameni fideli din timpurile precreștine, începând cu Abel, apostolul Pavel spune că niciunul dintre aceștia nu a „primit împlinirea promisiunii, deoarece Dumnezeu avusese în vedere ceva mai bun pentru noi, astfel încât ei să nu fie făcuți perfecți fără noi”. (Ev 11:39, 40) În acest context, „noi” se referă, în mod evident, la creștinii unși (Ev 1:2; 2:1-4), ‘care au parte de chemarea cerească’ (Ev 3:1), și pentru care Cristos ‘a deschis un drum nou și viu’ în locul sfânt al prezenței cerești a lui Dumnezeu. (Ev 10:19, 20) Această chemare cerească include serviciul lor ca preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Cristos în cer, în timpul Domniei de O Mie de Ani, precum și ‘autoritatea de a judeca’. (Re 20:4-6) Așadar, viața cerească și privilegiile pe care cei chemați le primesc constituie acel „ceva mai bun” prevăzut de Dumnezeu pentru acești creștini unși. (Ev 11:40) Totuși, revelarea lor, în timp ce i se alătură lui Cristos în distrugerea sistemului rău, va aduce eliberarea din sclavia degradării pentru creația care tânjește după „glorioasa libertate a copiilor lui Dumnezeu”. (Ro 8:19-22) Evrei 11:35 arată că cei fideli din timpurile precreștine și-au păstrat integritatea în persecuții „ca să primească o înviere mai bună”, evident, una mai bună decât a ‘morților’ menționați la începutul versetului, care au fost înviați, dar au murit din nou. (Compară cu 1Re 17:17-23; 2Re 4:17-20, 32-37.) Prin urmare, pentru a fi „făcuți perfecți”, oamenii fideli din timpurile precreștine trebuie să fie readuși la viață, sau înviați, iar apoi ‘eliberați din sclavia degradării’ prin intermediul serviciului preoțesc al lui Cristos Isus și al celor ce vor sluji alături de el în timpul Domniei de O Mie de Ani.

Readucerea omenirii la perfecțiune pe pământ. În armonie cu rugăciunea „Să se facă voința ta, precum în cer, așa și pe pământ”, planeta noastră va resimți împlinirea completă a scopurilor lui Dumnezeu. (Mt 6:10) Sistemul rău al lui Satan va fi distrus. Toți supraviețuitorii care vor continua să dea dovadă de credință și ascultare vor fi făcuți perfecți, întrunind astfel standardele de excelență, completitudine și perfecțiune ale lui Dumnezeu. Revelația 5:9, 10 indică în mod clar că aceasta implică perfecțiunea locuitorilor pământului și a condițiilor de viață de pe el. Aici se spune că oamenii ‘cumpărați pentru Dumnezeu’ (compară cu Re 14:1, 3) devin „un regat și preoți pentru Dumnezeul nostru; și ei vor domni ca regi peste pământ”. Sub legământul Legii, preoții trebuiau să reprezinte poporul înaintea lui Dumnezeu oferind jertfe, dar trebuiau și să protejeze sănătatea fizică a națiunii, slujind în vederea purificării celor necurați și judecând dacă o persoană se vindecase de lepră. (Le 13-15) Mai mult decât atât, preoții contribuiau la îmbunătățirea și păstrarea sănătății spirituale și mintale a poporului. (De 17:8-13; Mal 2:7) Întrucât Legea a fost „o umbră a lucrurilor bune viitoare”, ne putem aștepta ca preoții care vor sluji în ceruri împreună cu Cristos Isus în timpul Domniei de O Mie de Ani (Re 20:4-6) să acționeze în mod asemănător. (Ev 10:1)

Imaginea profetică din Revelația 21:1-5 oferă asigurarea că omenirea răscumpărată va fi eliberată de lacrimi, jale, strigăt, dureri și moarte. Păcatul și, prin urmare, suferința și moartea care s-au răspândit la toți oamenii prin Adam (Ro 5:12) se numără printre „lucrurile de odinioară” care urmează să fie înlăturate. Moartea este „plata păcatului” și „ultimul dușman care va fi redus la nimic” în timpul domniei lui Cristos. (Ro 6:23; 1Co 15:25, 26, 56) Pentru omenirea ascultătoare, aceasta va însemna readucerea la starea de perfecțiune de care s-au bucurat primii oameni, la începutul istoriei umane în Eden. Astfel, oamenii vor atinge nu doar perfecțiunea în credință și în iubire, ci și o stare de absență totală a păcatului, îndeplinind în mod desăvârșit și ireproșabil standardele drepte ale lui Dumnezeu pentru omenire. Profeția din Revelația 21:1-5 are legătură și cu Domnia de O Mie de Ani a lui Cristos, întrucât „Noul Ierusalim” care „cobora din cer” este asociat cu sfârșitul suferinței umane și este considerat ‘mireasa’ lui Cristos sau congregația glorificată, adică cei care alcătuiesc preoția regală în timpul Domniei de O Mie de Ani. (Re 21:9, 10; Ef 5:25-32; 1Pe 2:9; Re 20:4-6)

Perfecțiunea pe care o vor atinge oamenii va fi relativă, limitată de natura umană. Totuși, ea le va permite oamenilor să se bucure din plin de viață pe pământ. ‘În prezența lui Iehova este belșug de bucurie’, iar „cortul lui Dumnezeu este cu oamenii”, ceea ce arată că Dumnezeu privește cu aprobare spre oamenii ascultători. (Ps 16:11; Re 21:3; compară cu Ps 15:1-3; 27:4, 5; 61:4; Is 66:23.) Perfecțiunea nu exclude diversitatea, așa cum cred unii. Regnul animal, una dintre ‘lucrările perfecte ale lui Iehova’ (Ge 1:20-24; De 32:4), este caracterizat de o diversitate remarcabilă. În mod asemănător, perfecțiunea planetei Pământ nu exclude varietatea, schimbarea sau contrastul; ea cuprinde deopotrivă simplul și complexul, obișnuitul și sofisticatul, dulcele și săratul, asprimea și delicatețea, pajiștile și pădurile, munții și văile. În plus, perfecțiunea presupune atât prospețimea înviorătoare a primăverii timpurii și căldura verii cu cerul ei senin, cât și culorile fermecătoare ale toamnei și frumusețea pură a zăpezii proaspăt așternute. (Ge 8:22) Prin urmare, oamenii perfecți nu vor avea personalități, talente și aptitudini identice. Așa cum reiese din definițiile date la începutul articolului, nu acesta este neapărat sensul cuvântului „perfecțiune”.