MARMURĂ

Rocă cristalină de calcar (carbonat de calciu), cu granulație fină, de diverse culori, texturi și structuri cristaline, care poate fi bine lustruită. Culorile ei variază de la alb ca zăpada la numeroase nuanțe de gri, maro, galben, roșu, verde și negru. Nervurile marmurei se datorează impurităților de carbonați și de oxizi de metale.

Din câte se pare, în Palestina nu exista marmură. Libanul producea mai multe tipuri de marmură, dar cele mai frumoase se găseau în insula Paros, din Marea Egee, și în Arabia. Descriindu-l pe păstorul ei iubit doamnelor de la curtea regelui Solomon, tânăra Sulamita a spus: „Picioarele lui sunt ca niște stâlpi de marmură pe socluri de aur purificat“ (Cân 5:15). În zilele reginei Estera, palatul persan din Susa avea coloane de marmură, iar o parte din pavaj era făcut din marmură neagră (Es 1:6). De asemenea, marmura este menționată printre mărfurile de preț ale ‘negustorilor voiajori ai pământului’ care deplâng distrugerea Babilonului cel Mare (Re 18:11, 12).

Nu se știe sigur dacă Solomon a folosit marmura la construcțiile sale. Flavius Josephus spune că „edificiul [templul] era făurit din marmură albă“ (Antichități iudaice, VIII, III, 2). Totuși, termenul ebraic din 1 Cronici 29:2, tradus de obicei prin „marmură“, se referă probabil la „alabastru“, și așa este redat în unele traduceri (JB, NW). Această redare este în concordanță cu lucrările A Hebrew and English Lexicon of the Old Testament, de Brown, Driver și Briggs (1980, p. 1010), și Lexicon in Veteris Testamenti Libros, de Koehler și Baumgartner (Leiden, 1958, p. 966).