IEFTA
[Să deschidă (Dumnezeu); (Dumnezeu) a deschis]
Judecător al Israelului, din tribul lui Manase. (Nu 26:29; Ju 11:1) Iefta a fost judecător în Galaad timp de șase ani, probabil în perioada în care Eli slujea ca mare preot, iar Samuel era copil. (Ju 12:7) Mențiunea pe care o face Iefta la cei „300 de ani” de stăpânire israelită la est de Iordan sugerează că el a început să judece Israelul în jurul anului 1173 î.e.n. (Ju 11:26)
Iefta, un fiu legitim. Deși mama lui Iefta a fost ‘o prostituată’, aceasta nu înseamnă că el a fost un copil nelegitim sau că s-a născut când ea practica prostituția. Mama lui fusese prostituată înainte de a se căsători cu Galaad și a-i deveni soție secundară, la fel cum Rahav fusese prostituată înainte de a se căsători cu Salmon. (Ju 11:1; Ios 2:1; Mt 1:5) Faptul că Iefta nu era un fiu nelegitim reiese din acțiunea fraților săi vitregi, fiii soției principale a lui Galaad, care l-au alungat pentru ca el să nu primească nicio moștenire. (Ju 11:2) Mai mult, Iefta a fost ales ulterior de bărbații din Galaad (frații săi vitregi fiind, probabil, cei mai importanți dintre ei) drept conducător al lor. (Ju 11:11) De asemenea, el i-a adus o jertfă lui Dumnezeu la tabernacol. (Ju 11:30, 31) Niciunul dintre aceste lucruri nu ar fi fost posibil dacă Iefta ar fi fost un fiu nelegitim, deoarece Legea spunea clar: „Niciun fiu nelegitim să nu facă parte din congregația lui Iehova. Niciunul dintre urmașii săi, nici chiar din a zecea generație, să nu facă parte din congregația lui Iehova”. (De 23:2)
După toate probabilitățile, Iefta era fiul întâi născut al lui Galaad. Prin urmare, ar fi trebuit să moștenească o parte dublă din averea tatălui său, Galaad (care era mort, din câte se pare, când Iefta a fost alungat de frații săi vitregi), și să devină capul familiei. Frații săi vitregi îl puteau priva pe Iefta de partea sa de moștenire legitimă doar alungându-l în mod ilegal, deoarece, chiar dacă întâiul născut era fiul unei soții secundare sau al unei soții mai puțin iubite, dreptul de întâi născut i se cuvenea incontestabil. (De 21:15-17)
„Niște oameni fără ocupație” i se alătură lui Iefta. După ce a fost alungat de frații săi vitregi, Iefta s-a stabilit în țara Tob, o regiune aflată la est de Galaad, probabil în afara granițelor Israelului. Această zonă de graniță era expusă atacurilor din partea dușmanilor Israelului, mai ales a amoniților. „Niște oameni fără ocupație”, adică niște bărbați care își pierduseră locul de muncă din cauza hărțuirilor amoniților și care se răsculaseră împotriva jugului acestora, au venit la Iefta și l-au numit conducător peste ei. (Ju 11:3) Locuitorii teritoriului de la est de Iordan (tribul lui Ruben, al lui Gad și jumătate din tribul lui Manase) erau, în principal, crescători de vite. Din cauza incursiunilor amoniților (care, uneori, chiar traversau Iordanul ca să jefuiască), se pare că mulți dintre locuitorii Galaadului au rămas fără bunuri și mijloace de trai. (Ju 10:6-10)
Amoniții amenință cu războiul. Timp de 18 ani, amoniții au continuat să-i asuprească pe israeliți. Dumnezeu a permis această situație deoarece israeliții deveniseră infideli și le slujeau dumnezeilor națiunilor din jur. Dar acum, israeliții își veniseră în fire: s-au căit de păcatul lor, i-au cerut ajutor lui Iehova, au îndepărtat idolii din mijlocul lor și au început să-i slujească din nou lui Dumnezeu. Atunci amoniții s-au adunat în Galaad ca să pornească la război împotriva israeliților. (Ju 10:7-17; 11:4) Aceasta arată că în spatele națiunilor păgâne care atacau Israelul stătea, de fapt, marele dușman invizibil al lui Dumnezeu, Satan Diavolul, și că, în realitate, problema era închinarea adusă adevăratului Dumnezeu. (Compară cu Re 12:9; Ps 96:5; 1Co 10:20.)
Israelul și-a adunat armata la Mițpa. Frații vitregi ai lui Iefta erau, după toate probabilitățile, oameni de vază printre bătrânii Galaadului. (Ju 10:17; 11:7) Ei au înțeles că aveau nevoie de un conducător capabil (Ju 10:18) și de îndrumarea unui bărbat desemnat de Dumnezeu ca să-i poată învinge pe amoniți. (Ju 11:5, 6, 10) Fără îndoială, Iefta și oamenii lui făcuseră fapte de vitejie în Tob, ceea ce sugera că el era alesul lui Dumnezeu. (Ju 11:1) Bărbații din Galaad au decis să meargă la Iefta, pe care îl disprețuiseră, ca să-i ceară să le fie conducător.
Iefta devine conducătorul Galaadului. Iefta a acceptat să-i conducă pe galaadiți în lupta împotriva Amonului cu o singură condiție: Dacă Iehova îi dădea victoria, el rămânea conducătorul lor și după întoarcerea din luptă. Cererea lui nu a fost dictată de egoism, întrucât Iefta dovedise că pentru el era foarte important să apere numele lui Dumnezeu și poporul Său. Înfrângerea amoniților ar fi demonstrat că Dumnezeu era cu el. Iefta voia să se asigure că israeliții nu vor respinge din nou conducerea lui Dumnezeu odată ce problemele lor se vor fi rezolvat. În plus, dacă era într-adevăr întâiul născut al lui Galaad, el nu făcea nimic altceva decât să-și revendice dreptul legal de cap al casei tatălui său. Astfel, bătrânii Galaadului și Iefta au încheiat un legământ înaintea lui Iehova la Mițpa. Prin aceasta, Iefta a arătat încă o dată că îl considera pe Iehova Dumnezeul și Regele israeliților și adevăratul lor Eliberator. (Ju 11:8-11)
Fiind un om de acțiune, Iefta a preluat fără întârziere conducerea și a trecut la fapte. El i-a trimis un mesaj regelui amonit în care sublinia că Amonul era agresorul pentru că invadase teritoriul Israelului. În replică, regele Amonului a spus că israeliții luaseră acest teritoriu disputat de la amoniți. (Ju 11:12, 13) Iefta a dovedit prin răspunsul său că nu era un om grosolan și ignorant, care știa doar să lupte, ci un bun cunoscător al istoriei, mai ales al relațiilor dintre Dumnezeu și poporul Său. El a respins argumentele amoniților, arătând că: 1) Israelul nu a hărțuit Amonul, Moabul sau Edomul (Ju 11:14-18; De 2:9, 19, 37; 2Cr 20:10, 11); 2) când israeliții au cucerit Țara Promisă, amoniții nu dețineau teritoriul disputat, întrucât acesta le aparținea amoriților, un popor canaanit, iar Dumnezeu l-a dat pe regele lor Sihon și ținutul lui în mâinile israeliților și 3) Amonul nu revendicase acest teritoriu în ultimii 300 de ani; prin urmare, de ce o făcea acum? (Ju 11:19-27)
Iefta a mers la miezul problemei, arătând că disputa gravita, de fapt, în jurul închinării. El a declarat că Iehova Dumnezeu le dăduse israeliților acel teritoriu și că, din acest motiv, nu aveau de gând să cedeze nici măcar o palmă de pământ închinătorilor la un dumnezeu fals. Iefta a spus despre Chemoș că era dumnezeul Amonului, dar unii consideră că această afirmație este greșită. E adevărat că amoniții se închinau la Milcom, iar moabiții, la Chemoș, însă aceste popoare înrudite venerau mulți dumnezei. Chiar și Solomon, influențat de soțiile sale străine, a introdus în Israel închinarea la Chemoș. (Ju 11:24; 1Re 11:1, 7, 8, 33; 2Re 23:13) Mai mult, potrivit unor erudiți, termenul „Chemoș” poate însemna „Învingător, Cuceritor”. (Vezi Hebräisches und chaldäisches Handwörterbuch über das Alte Testament, de W. Gesenius, Leipzig, 1857, ediția a 5-a, vol. 1, p. 414.) Este posibil ca Iefta să fi menționat acest zeu deoarece amoniții îi atribuiau puterea de ‘a învinge’ sau de ‘a cuceri’ alte națiuni și de a le da teritorii.
Promisiunea solemnă a lui Iefta. Iefta a înțeles că Dumnezeu voia ca el să lupte împotriva amoniților. Întărit de spiritul lui Iehova, el a pornit cu armata sa la luptă. La fel ca Iacob, care trăise cu circa 600 de ani înainte, Iefta a făcut o promisiune solemnă, arătând astfel că dorea sincer să fie îndrumat de Iehova și că îi atribuia lui orice succes obținut. (Ju 11:30, 31; Ge 28:20-22) Iehova a aprobat promisiunea făcută de Iefta, iar amoniții au fost învinși. (Ju 11:32, 33)
S-a gândit Iefta la o jertfă umană când a promis că va aduce drept ofrandă arsă prima persoană care va ieși să-l întâmpine?
Unii critici și erudiți l-au condamnat pe Iefta pentru promisiunea sa solemnă, considerând că a urmat obiceiul altor națiuni și că și-a adus fiica drept ofrandă arsă. Dar acest lucru nu este adevărat. Jertfirea propriu-zisă a unei ființe umane ar fi fost o insultă la adresa lui Iehova, un act detestabil, contrar legii sale. Dumnezeu le-a dat israeliților o poruncă clară: „Să nu încerci să imiți practicile detestabile ale acelor națiuni. Să nu se găsească la tine nimeni care își trece fiul sau fiica prin foc. . . . Fiindcă Iehova detestă pe oricine face aceste lucruri și din cauza acestor practici detestabile Iehova, Dumnezeul tău, alungă acele națiuni dinaintea ta”. (De 18:9-12) Iehova ar fi blestemat o astfel de persoană, nu ar fi binecuvântat-o. De fapt, amoniții, cei împotriva cărora lupta Iefta, aduceau jertfe umane pentru zeul lor Moloh. (Compară cu 2Re 17:17; 21:6; 23:10; Ier 7:31, 32; 19:5, 6.)
Când Iefta a spus: „Cel care va ieși pe ușa casei mele ca să mă întâmpine când mă voi întoarce, . . . acela va fi al lui Iehova”, el s-a referit la o persoană, nu la un animal, deoarece este puțin probabil ca israeliții să fi ținut animale pentru jertfă în casele lor și să le fi lăsat să circule liber. În plus, aducerea unui animal ca ofrandă arsă nu ar fi demonstrat neapărat o devoțiune extraordinară față de Dumnezeu. Iefta știa că era foarte posibil ca fiica lui să-i iasă în întâmpinare. Mai mult, trebuie avut în vedere că spiritul lui Iehova era asupra lui Iefta în acel moment, ceea ce l-ar fi împiedicat să facă în mod pripit o promisiune solemnă. Așadar, în ce sens persoana care ieșea să-l întâmpine pe Iefta și să-l felicite pentru victorie urma ‘să fie a lui Iehova’ și să fie oferită „ca ofrandă arsă”? (Ju 11:31)
Uneori, cineva îi putea fi dedicat lui Iehova pentru un serviciu exclusiv la tabernacol. Părinții aveau dreptul să facă acest lucru cu copiii lor. Într-o astfel de situație s-a aflat Samuel. Înainte ca el să se nască, mama sa, Ana, a făcut o promisiune solemnă că îl va dărui pentru serviciul la tabernacol. Soțul ei, Elcana, a fost de acord cu promisiunea ei. De îndată ce l-a înțărcat pe Samuel, Ana l-a dus la sanctuar. Cu această ocazie, ea a adus și un animal pentru jertfă. (1Sa 1:11, 22-28; 2:11) Un alt copil dedicat special ca să-i slujească lui Dumnezeu ca nazireu a fost Samson. (Ju 13:2-5, 11-14; compară cu Nu 30:3-5, 16 pentru a vedea autoritatea pe care o avea un tată asupra fiicei sale)
Când Iefta și-a dus fiica la sanctuar, care se afla pe atunci la Șilo, el a oferit, cu siguranță, și un animal ca ofrandă arsă. Potrivit Legii, animalul oferit ca ofrandă arsă trebuia înjunghiat, jupuit și tăiat în bucăți. Intestinele și picioarele acestuia erau spălate, după care toate bucățile ofrandei, inclusiv capul, se ardeau pe altar. (Le 1:3-9) Faptul că întregul animal era ars pe altar reprezenta o dedicare totală, fără rezerve și din toată inima la Iehova. Uneori, ofranda arsă era oferită împreună cu o altă ofrandă (de exemplu, ofranda pentru păcat din Ziua Ispășirii, care era adusă înaintea ofrandei arse); în acest caz, ea reprezenta o rugăminte ca Iehova să accepte cealaltă ofrandă. (Le 16:3, 5, 6, 11, 15, 24)
Împlinirea promisiunii făcute de Iefta a presupus un sacrificiu enorm atât din partea lui, cât și a fiicei sale, întrucât ea era singurul său copil. (Ju 11:34) Prin urmare, niciun descendent nu avea să-i ducă mai departe numele și moștenirea în Israel. Fiica lui era singura sa speranță în această privință. Ea a plâns pentru că urma să rămână fecioară, nu pentru că ar fi urmat să moară. (Ju 11:37, 38) Orice bărbat sau femeie din Israel își dorea copii ca să păstreze numele și moștenirea familiei, sterilitatea fiind considerată o mare nenorocire. Dar fiica lui Iefta „nu a avut niciodată relații intime cu vreun bărbat”. Dacă aceste cuvinte s-ar fi referit numai la perioada dinaintea îndeplinirii promisiunii făcute de Iefta, ele ar fi fost de prisos, deoarece se spune clar despre fată că era fecioară. Este demn de remarcat că aceste cuvinte urmează după afirmația „el și-a împlinit promisiunea pe care o făcuse cu privire la ea”, ceea ce sugerează că au legătură cu împlinirea promisiunii solemne. De fapt, relatarea biblică evidențiază că fiica lui Iefta a rămas fecioară și după împlinirea promisiunii făcute de tatăl său. (Ju 11:39; compară versiunile BVA; BS; BG; NW)
În plus, prietenele o vizitau pe fiica lui Iefta an de an ca „să-i aducă laude”. (Ju 11:40) În multe traduceri ale Bibliei în limba română, termenul ebraic tanáh, folosit aici, a fost redat prin „a jeli” sau „a plânge”. Însă același termen apare și în Judecătorii 5:11, unde a fost redat prin „a povesti” (BG), „a istorisi” (BC), „a repeta” (BF) sau „a grăi” (BVA). Într-un lexicon, termenul tanáh este definit ca „a repeta, a istorisi”. (A Hebrew and Chaldee Lexicon, editat de B. Davies, 1957, p. 693) Slujind la tabernacol, fără îndoială asemenea altor netinimi („cei dăruiți” pentru serviciul de la sanctuar), fiica lui Iefta a avut multe de făcut. Netinimii strângeau lemne, scoteau apă, făceau reparații și, cu siguranță, îndeplineau numeroase sarcini pentru a-i ajuta pe preoți și pe leviți. (Ios 9:21, 23, 27; Ezr 7:24; 8:20; Ne 3:26)
Efraimiții i se opun lui Iefta. Mânați de mândrie, efraimiții, care se considerau tribul principal din nordul Israelului (unde era și Galaadul), au refuzat să-l accepte pe Iefta drept conducător și au încercat să se justifice. Ei au inventat o acuzație falsă ca pretext pentru acțiunile lor ostile. Efraimiții adoptaseră aceeași atitudine cu ani în urmă, pe vremea judecătorului Ghedeon. (Ju 8:1) Ei au susținut că Iefta nu i-a chemat la luptă împotriva amoniților și l-au amenințat că îi vor da foc lui și casei sale. (Ju 12:1)
Iefta le-a spus că îi chemase la luptă, dar că ei refuzaseră să treacă la acțiune. El a zis: „Iehova i-a dat [pe amoniți] în mâna mea. Atunci, de ce ați venit astăzi să luptați împotriva mea?”. (Ju 12:2, 3) Efraimiții au făcut următoarea remarcă privitor la armata lui Iefta: „Voi, galaadiților din Efraim și din Manase, sunteți doar niște fugari din Efraim”. (Ju 12:4) Este posibil ca prin această remarcă ei să fi vrut să-l jignească pe Iefta, făcând aluzie la faptul că, odinioară, el fusese alungat de frații săi și că se asociase cu „niște oameni fără ocupație”, considerați „fugari”. (Ju 11:3)
În lupta care a urmat, efraimiții au fost învinși și au luat-o la fugă. Oamenii lui Iefta i-au oprit la vadurile Iordanului. Chiar dacă efraimiții au încercat să-și ascundă identitatea, pronunția i-a dat de gol. Când li s-a cerut să pronunțe cuvântul „șibolet”, ei au rostit defectuos sunetul „ș”, reușind să spună doar „sibolet”. Întrucât s-au răzvrătit împotriva celui pe care Iehova îl desemnase pentru a-i salva, 42 000 de efraimiți și-au pierdut viața. (Ju 12:5, 6)
Aprobat de Dumnezeu. În 1 Samuel 12:11 se spune că Iefta a fost trimis de Iehova ca să elibereze poporul, iar în Evrei 11:32, el este enumerat printre cei ce alcătuiesc ‘norul’ de martori loiali. (Ev 12:1)