OSPITALITATE

Primirea și tratarea cu căldură și generozitate a musafirilor sau străinilor. „Ospitalitate” este traducerea termenului grecesc philoxenía, care înseamnă literalmente „iubire (afecțiune sau bunătate) față de străini”.

În timpurile antice. Pe vremea patriarhilor, semiții erau cei mai cunoscuți pentru ospitalitate, deși și egiptenii sau alte popoare manifestau această calitate. Grija arătată călătorilor era considerată o parte integrantă a vieții, vizitatorii fiind tratați cu multă politețe, indiferent dacă erau străini, prieteni, rude sau invitați.

Din relatările biblice reiese că se obișnuia ca un călător să fie tratat cu ospitalitate. El era întâmpinat cu un sărut, mai ales dacă era o rudă. (Ge 29:13, 14) Picioarele îi erau spălate de către cineva din casa gazdei, de obicei, un servitor (Ge 18:4), iar animalele sale erau hrănite și îngrijite. (Ge 24:15-25, 29-33) Deseori vizitatorul era invitat să rămână peste noapte sau pentru mai multe zile (Ge 24:54; 19:2, 3), el aflându-se sub protecția stăpânului casei pe perioada șederii sale. (Ge 19:6-8; Ju 19:22-24) La plecare, putea fi condus o parte din drum. (Ge 18:16)

Importanța acordată ospitalității se observă din cuvintele lui Reuel. Când fiicele lui i-au povestit că un călător „egiptean” (Moise) le-a ajutat să adape turma, el a spus: „Dar unde este omul acela? De ce l-ați lăsat acolo? Chemați-l să mănânce cu noi”. (Ex 2:16-20)

În orașe. Din relatările biblice reiese că neisraeliții nu erau întotdeauna ospitalieri cu israeliții, mai ales în orașe. (Ju 19:11, 12) Probabil că în orașe ospitalitatea nu era manifestată la fel de prompt ca în zonele izolate. Totuși, un levit cu slujitorul și concubina lui s-au așezat în piața publică din orașul Ghibea după apusul soarelui, așteptând, se pare, să li se ofere un adăpost pentru noapte. (Ju 19:15) În acest caz, levitul avea hrană pentru el, pentru tovarășii lui de călătorie și pentru animale. (Ju 19:19) El avea nevoie doar de adăpost. Dar atitudinea ostilă a locuitorilor beniaminiți făcea neospitalier acel oraș, lucru confirmat de cele întâmplate mai târziu. (Ju 19:26-28)

Față de slujitorii lui Dumnezeu. Deși în timpurile biblice ospitalitatea era o calitate des întâlnită, cei pe care relatările din Scripturi îi descriu ca fiind ospitalieri erau de obicei slujitori ai lui Iehova. Profeților și slujitorilor speciali ai lui Dumnezeu li se arăta o ospitalitate și un respect aparte. De exemplu, Avraam a rămas în picioare lângă cei trei îngeri care mâncau ce le pregătise. Aceasta era, probabil, o formă de respect față de acești bărbați, pe care Avraam i-a recunoscut ca fiind reprezentanții îngerești ai lui Iehova. (Ge 18:3, 7, 8) Așa cum Avraam „a alergat” să facă pregătirile pentru oaspeții săi, și Manoah a fost dornic să pregătească mâncare pentru bărbatul despre care credea că e omul lui Dumnezeu și care era, de fapt, un înger. (Ju 13:15-18, 21) O femeie importantă din Sunem a manifestat ospitalitate față de Elisei spunând: „Știu că omul care trece mereu pe la noi este un om sfânt al lui Dumnezeu”. (2Re 4:8-11)

Lipsa de ospitalitate este condamnată. Amoniții și moabiții au refuzat să manifeste ospitalitate față de israeliți când aceștia călătoreau spre Țara Promisă, iar moabiții chiar l-au angajat pe Balaam ca să-i blesteme. Prin urmare, Iehova a hotărât ca niciun amonit sau moabit să nu facă parte din congregația lui Israel. (De 23:3, 4) În aceste cazuri, problema principală nu a fost lipsa ospitalității, ci ura intensă față de Dumnezeu și poporul său, care i-a determinat pe amoniți și moabiți să fie neospitalieri și ostili.

Prin profetul Isaia, Iehova i-a condamnat pe israeliți pentru lipsa lor de ospitalitate și le-a spus că nu le era de folos să postească și să se închine înaintea lui, în timp ce le permiteau fraților lor să sufere din cauza lipsei de hrană, îmbrăcăminte și adăpost. (Is 58:3-7)

În secolul întâi e.n. Ospitalitatea a continuat să fie o caracteristică a societăților din secolul I e.n., deși condițiile sociale, care s-au degradat, au influențat în mod negativ manifestarea ospitalității. Samaritenii și evreii nu se aflau în relații bune, drept urmare, nu manifestau ospitalitate unii față de alții. (Ioa 4:7-9; 8:48) În plus, dominația exercitată de națiunile străine accentuase dușmăniile, iar pe drumurile publice erau frecvent tâlhari. Chiar și unele hanuri erau conduse de oameni necinstiți și neospitalieri.

Cu toate acestea, ospitalitatea pe care evreii o manifestau față de musafiri a rămas neschimbată. Aceștia erau întâmpinați cu un sărut, li se turna ulei pe cap și le erau spălate picioarele. La ospețe, musafirii erau așezați la masă în funcție de rangul lor sau de onoarea care se dorea a le fi arătată. (Lu 7:44-46; 14:7-11)

Față de discipolii lui Isus. Când i-a trimis pe cei 12 apostoli, iar mai târziu pe cei 70 de discipoli, să predice în Israel, Isus le-a spus că aveau să se bucure de ospitalitate în casele celor care acceptau vestea bună. (Mt 10:5, 6, 11-13; Lu 10:1, 5-9) Isus însuși nu a avut „unde să-și pună capul”, însă a fost primit cu ospitalitate de cei care și-au dat seama că este trimisul lui Dumnezeu. (Mt 8:20; Lu 10:38)

Pavel a luat de la sine înțeles că fratele său creștin, Filimon, îi va arăta ospitalitate, găzduindu-l după eliberarea sa din închisoare. Pavel nu abuza de ospitalitatea lui Filimon, ci știa din ocaziile precedente că Filimon era nerăbdător să facă tot ce putea pentru a ajuta. (Flm 21, 22) În a treia sa scrisoare redactată în jurul anului 98 e.n., apostolul Ioan le-a spus creștinilor că aveau obligația să-i sprijine pe frații care călătoreau în interesul veștii bune, ‘ca să devină colaboratori în adevăr’. Ioan l-a lăudat pe Gaius pentru ospitalitatea pe care a arătat-o chiar și ‘necunoscuților’. Gaius nu i-a cunoscut personal pe acești frați, dar i-a tratat cu căldură datorită serviciului pe care îl făceau în folosul congregației. (3Io 5-8)

Un semn al adevăraților creștini. Ospitalitatea autentică, care vine din inimă, este un semn al adevăraților creștini. După turnarea spiritului sfânt la Penticosta din 33 e.n., mulți dintre cei care au acceptat atunci adevărul au rămas pentru un timp în Ierusalim ca să afle mai multe despre vestea bună a Regatului înainte să se întoarcă la casele lor. Creștinii din Ierusalim au fost ospitalieri față de acești frați noi, primindu-i în casele lor, vânzându-și unele bunuri pentru a le satisface necesitățile și având toate lucrurile la comun. (Fa 2:42-46) Mai târziu, apostolii au organizat ca văduvelor aflate în nevoie din congregații să le fie distribuite alimente. (Fa 6:1-6)

Ospitalitatea este o cerință pentru creștini. Deși mulți suferiseră persecuții și unora le fuseseră jefuite bunurile, Pavel le-a poruncit: „Nu uitați ospitalitatea”. (Ev 13:2; 10:34) Petru a arătat că ospitalitatea trebuia manifestată de bunăvoie, spunând: „Fiți ospitalieri unii cu alții, fără să vă plângeți”. (1Pe 4:9; compară cu 2Co 9:7.) Subliniind obligația creștinilor față de frații de credință, Pavel a scris: „să facem ce este bine față de toți, dar mai ales față de cei înrudiți cu noi în credință”. (Ga 6:10)

Ospitalitatea era una dintre calitățile necesare pentru a fi numit supraveghetor în congregația creștină. (1Ti 3:2; Tit 1:7, 8) De asemenea, Pavel i-a cerut lui Timotei, care era supraveghetor în Efes, să pună pe lista celor care primesc ajutor din partea congregației doar văduvele care au „manifestat ospitalitate”. (1Ti 5:9, 10) Se pare că aceste femei și-au pus casele la dispoziția slujitorilor și misionarilor creștini care vizitau sau ajutau congregația, chiar dacă aceștia erau „necunoscuți” pentru ele. Printre aceste femei era și Lidia, care era foarte ospitalieră și despre care Luca a scris: „A insistat să acceptăm”. (Fa 16:14, 15)

Dovadă de credință. Discipolul Iacov a scos în evidență că ospitalitatea este o dovadă de credință. El a spus: „Dacă unii frați sau surori nu au cu ce să se îmbrace și nu au hrana zilnică necesară, iar unul dintre voi le spune: «Mergeți în pace, încălziți-vă și săturați-vă», dar nu le dați cele necesare corpului lor, la ce folosește? Tot așa, și credința, fără fapte, este moartă”. (Iac 2:14-17)

Binecuvântări. Scripturile ne îndeamnă să manifestăm ospitalitate și arată că cei ospitalieri au parte de mari binecuvântări spirituale. Pavel a spus: „Nu uitați ospitalitatea, căci, datorită ei, unii, fără să știe, au găzduit îngeri”. (Ev 13:2; Ge 19:1-3, 6, 7; Ju 6:11-14, 22; 13:2, 3, 8, 11, 15-18, 20-22) Și Isus a enunțat principiul: „Este mai multă fericire în a da decât în a primi”. (Fa 20:35)

Matei Levi a dat un mare ospăț pentru a-și arăta aprecierea față de serviciul lui Isus și, în schimb, a fost binecuvântat să audă răspunsurile lui Isus la întrebările critice ale fariseilor, precum și una dintre ilustrările sale deosebite. Datorită ospitalității manifestate de Matei, mai mulți încasatori de impozite și alți cunoscuți de-ai săi au avut posibilitatea să li se depună mărturie. (Lu 5:27-39)

Întrucât a avut credință și a manifestat ospitalitate față de Isus, Zacheu a fost binecuvântat din plin auzindu-l pe Isus spunând: „Astăzi a venit salvarea în casa aceasta”. (Lu 19:5-10)

Într-o profeție referitoare la timpul întoarcerii sale în glorie regală, Isus a spus că îi va separa pe oameni unii de alții, așa cum un păstor desparte oile de capre. Această separare se va face în funcție de modul în care oamenii i-au tratat pe „frații” lui Isus, chiar dacă nu l-au văzut literalmente pe el. Cei ce le arată ospitalitate și bunătate „fraților” lui Cristos fac acest lucru pentru că îi recunosc drept frați ai lui Cristos și fii ai lui Dumnezeu. (Mt 25:31-46) Cu altă ocazie, Isus a arătat că Dumnezeu nu va acorda o răsplată de durată celor care au arătat ospitalitate motivați doar de milă, ci celor care au arătat ospitalitate profeților săi pentru că i-au recunoscut ca reprezentanți ai săi și ucenici ai lui Cristos. (Mt 10:40-42; Mr 9:41, 42)

Când nu trebuie manifestată. Potrivit Bibliei, creștinii nu trebuie să manifeste ospitalitate față de unele persoane. „Cine o ia înainte și nu rămâne în învățătura lui Cristos nu îl are pe Dumnezeu. Dacă vine cineva la voi și nu aduce învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă și nici să nu-l salutați. Pentru că acela care îl salută este părtaș la faptele lui rele”. (2Io 9-11) A invita acasă o astfel de persoană sau a petrece timp cu ea ar periclita spiritualitatea cuiva și ar fi un semn că îi tolerează comportamentul greșit. De asemenea, le-ar da altora o impresie greșită și ar aduce dezonoare asupra congregației. Acest principiu apare și în Romani 16:17, 18; Matei 7:15; 1 Corinteni 5:11-13.

Hanuri și alte locuri de cazare. În Antichitate, hanurile erau niște adăposturi rudimentare pentru călători și animalele lor, fiind asemenea așa-numitelor „caravanseraiuri”. E posibil ca într-un astfel de loc frații vitregi ai lui Iosif să fi stat în drumul lor de întoarcere dinspre Egipt către Canaan (Ge 42:27; 43:21) și tot într-un asemenea loc, un înger să i se fi arătat soției lui Moise, Sefora. (Ex 4:24)

Se pare că unele locuri de popas erau conduse de prostituate. Rahav, o prostituată din Ierihon, i-a adăpostit pe cei doi spioni trimiși de Iosua și le-a arătat bunătate și ospitalitate ascunzându-i de urmăritori. (Ios 2:1-13) Samson a intrat în casa unei prostituate din Gaza și a așteptat acolo până la miezul nopții, când i-a umilit pe filisteni smulgând porțile orașului. (Ju 16:1-3)

Unele hanuri din Palestina secolului I e.n. erau mai dezvoltate, oferind, probabil, nu numai adăpost, ci și hrană și alte servicii, contra cost. Bunul samaritean din parabola lui Isus a plătit din banii lui ca bărbatul rănit să primească îngrijiri la un asemenea han. (Lu 10:30-35)

Musafirul. În timpurile antice, musafirul era tratat cu onoare deosebită și curtoazie, iar el, în schimb, trebuia să respecte anumite reguli de bune maniere. De exemplu, unul dintre cele mai condamnabile gesturi era faptul de a trăda sau a-i face rău cuiva cu care ai luat masa. (Ps 41:9; Ioa 13:18) Un oaspete nu trebuia să-și ia, în fața gazdei sau a celorlalți oaspeți, libertatea de a ocupa locul de onoare, sau locul cel mai de seamă, ci să lase gazda să facă această alegere. (Lu 14:7-11) Nici nu trebuia să profite de ospitalitatea gazdei stând prea mult sau venind prea des. (Pr 25:17) Este demn de remarcat că Isus le-a oferit mereu daruri spirituale celor ce l-au găzduit. (Lu 5:27-39; 19:1-8) El dorea ca și discipolii săi să facă același lucru, tocmai de aceea, când ajungeau într-un oraș, ei trebuiau să rămână în casa unde li se arăta ospitalitate și ‘să nu se mute dintr-o casă în alta’. Astfel, ei nu trebuiau să fie în căutarea unei gazde care să le ofere mai mult confort sau lucruri materiale. (Lu 10:1-7; Mr 6:7-11)

Apostolul Pavel, care a călătorit mult și a fost primit cu ospitalitate de mulți dintre frații săi creștini, a avut grijă să nu devină o povară financiară pentru ei. Mult timp, el a avut o muncă laică și a stabilit regula: „Dacă cineva nu vrea să muncească, nici să nu mănânce”. (2Te 3:7-12; 1Te 2:6) Prin urmare, Pavel a putut să le răspundă așa-zișilor superapostoli din Corint, când l-au acuzat că profită de creștinii din congregația de acolo. (2Co 11:5, 7-10) El se putea lăuda că le-a anunțat vestea bună fără niciun cost și că nici măcar nu s-a folosit de dreptul pe care îl avea în calitate de apostol și slujitor al lui Dumnezeu. (1Co 9:11-18)

Evitați ospitalitatea ipocrită. În Proverbele 23:6-8 suntem avertizați să nu acceptăm ospitalitatea ipocrită: „Nu mânca hrana celui zgârcit [sau „celui cu ochi rău”] și nu pofti delicatesele lui. Căci el este ca omul care ține socoteala. «Mănâncă și bea», îți zice el, dar nu este sincer. Vei vomita ce ai mâncat și complimentele pe care le-ai făcut vor fi zadarnice.” O persoană care nu dăruiește din toată inima, ci așteaptă ceva în schimb, face invitații călduroase, dar cu motivații ascunse. Cine mănâncă la masa unei astfel de persoane și revine pentru mâncarea ei gustoasă, ar putea ajunge să-i fie dator. Astfel, invitatului i-ar fi greu să-i refuze gazdei unele cereri și ar putea fi pus în situații dificile. Atunci va fi dezgustat de gândul că au mâncat vreodată împreună și va realiza că vorbele rostite pentru a le întări spiritualitatea și prietenia au fost, de fapt, irosite. (Compară cu Ps 141:4.)