ZEI ȘI ZEIȚE

Zeitățile la care s-au închinat și se închină încă națiunile sunt creații omenești, lucrarea unor oameni imperfecți, cu ʻraționamente . . . absurde’, care „au schimbat gloria Dumnezeului nepieritor în chipuri făcute după asemănarea omului pieritor, a păsărilor, a patrupedelor și a reptilelor”. (Ro 1:21-23) De aceea, nu ne surprinde că aceste zeități reflectă trăsăturile de caracter și slăbiciunile închinătorilor lor imperfecți. Unul dintre termenii ebraici folosiți cu referire la idoli sau la dumnezei falși înseamnă literalmente „lucru fără valoare” sau „lucru inutil”. (Le 19:4; Is 2:20)

Biblia îl numește pe Satan Diavolul „dumnezeul acestui sistem”. (2Co 4:4) Știm că acest ʻdumnezeu’ este Satan întrucât versetul arată în continuare că el ʻa orbit mintea celor necredincioși’. În Revelația 12:9 se spune că Satan „induce în eroare întregul pământ locuit”. Faptul că el deține controlul asupra prezentului sistem, inclusiv asupra guvernelor, a fost evident când i-a oferit lui Isus „toate regatele lumii” în schimbul unui act de închinare. (Mt 4:8, 9)

Închinarea pe care oamenii le-o aduc dumnezeilor lor falși este, în realitate, adusă „demonilor, nu lui Dumnezeu”. (1Co 10:20; Ps 106:36, 37) Iehova Dumnezeu pretinde devoțiune exclusivă. (Is 42:8) Cei care se închină la dumnezei falși îl reneagă pe adevăratul Dumnezeu, slujind astfel intereselor lui Satan, Adversarul principal al lui Iehova, și intereselor demonilor.

Biblia face referire la o serie de zei și zeițe din Antichitate. Totuși, aceștia nu pot fi identificați întotdeauna cu precizie.

Originea zeilor și a zeițelor. Asemănarea frapantă dintre zeii și zeițele popoarelor antice nu poate fi pur întâmplătoare. În acest sens, iată ce spune o lucrare: „Nu doar egiptenii, caldeenii, fenicienii, grecii și romanii, ci și hindușii, budiștii din China și din Tibet, goții, anglo-saxonii, druizii, mexicanii și peruvienii, aborigenii din Australia și chiar sălbaticii din insulele Pacificului – toți trebuie să-și fi luat ideile religioase dintr-o sursă comună. Pretutindeni descoperim coincidențe dintre cele mai uimitoare în ritualuri, în ceremonii, în obiceiuri, în tradiții și chiar în ce privește numele și relațiile dintre respectivii zei și zeițe”. (The Worship of the Dead, de J. Garnier, Londra, 1904, p. 3)

Potrivit Bibliei, ținutul Șinearului este leagănul concepțiilor religioase false postdiluviene. Aici a început construirea orașului Babel și a turnului său, probabil un zigurat pentru închinarea falsă. Fără îndoială, proiectul de construcție s-a desfășurat sub conducerea lui Nimrod, „un vânător puternic în opoziție cu Iehova”. Acest proiect nu avea menirea să-i aducă onoare lui Iehova Dumnezeu, ci să-i glorifice pe constructori, care doreau ʻsă își facă un nume’. Totodată, proiectul contravenea scopului lui Dumnezeu, potrivit căruia oamenii trebuiau să se răspândească pe toată suprafața pământului. Însă Cel Atotputernic le-a zădărnicit planurile încurcându-le limba. Întrucât nu au mai putut să se înțeleagă între ei, au abandonat treptat construcția și s-au răspândit pe tot pământul. (Ge 10:8-10; 11:2-9) Totuși, se pare că Nimrod a rămas la Babel și și-a extins dominația, punând bazele Primului Imperiu Babilonian. (Ge 10:11, 12)

Oamenii care s-au răspândit pe pământ au dus cu ei convingerile religioase false și au continuat să le practice în toate locurile unde s-au stabilit, combinându-le cu idei noi și folosind cuvintele noii lor limbi. Răspândirea oamenilor a avut loc în zilele lui Peleg, care s-a născut la circa 100 de ani de la Potop și a murit la vârsta de 239 de ani. Având în vedere că Noe și fiul său Sem au trăit mai mult decât Peleg, este clar că, atunci când oamenii s-au răspândit pe pământ, evenimentele anterioare, precum Potopul, erau bine cunoscute. (Ge 9:28; 10:25; 11:10-19) Aceste informații au rămas fără doar și poate sub o formă sau alta în memoria oamenilor. O dovadă în acest sens este faptul că diverse aspecte ale relatărilor biblice apar în mitologiile popoarelor antice, însă distorsionate și conținând elemente politeiste. De exemplu, unele legende vorbesc despre anumiți zei care ucid șerpi. De asemenea, multe popoare antice se închinau la un zeu binefăcător care moare de o moarte violentă pe pământ și apoi este readus la viață. Aceasta ar putea sugera că zeul respectiv era, de fapt, un om zeificat, considerat în mod greșit descendența promisă. (Compară cu Ge 3:15.) Miturile vorbesc despre relațiile amoroase dintre zei și femeile de pe pământ și despre faptele eroice ale progeniturilor lor hibride. (Compară cu Ge 6:1, 2, 4; Iuda 6.) Aproape fiecare națiune de pe pământ are o legendă despre un potop mondial, iar unele dintre acestea fac referire și la construirea turnului Babel.

Zeii Babilonului. Este logic să credem că, după moartea lui Nimrod, babilonienii s-au simțit îndemnați să-l onoreze ca întemeietor, constructor și cel dintâi rege al orașului lor, precum și ca fondator al Primului Imperiu Babilonian. Potrivit tradiției, Nimrod a suferit o moarte violentă. Întrucât zeul Marduk (Merodac) era considerat fondatorul Babilonului, unii au emis ipoteza că Marduk îl reprezintă pe Nimrod zeificat. Cu toate acestea, când este vorba despre identificarea zeilor cu anumiți oameni, erudiții au opinii împărțite.

Cu trecerea timpului, numărul zeilor la care se închinau babilonienii a crescut. Panteonul s-a îmbogățit cu triade de zei sau divinități. O astfel de triadă era alcătuită din Anu (zeul cerului), Enlil (zeul pământului, al aerului și al furtunii) și Ea (zeul care domnea peste ape). Altă triadă era formată din zeul-lună Sin, zeul-soare Șamaș și zeița fertilității Iștar, iubita sau consoarta lui Tamuz. (Pentru imaginea care prezintă această triadă, vezi articolul special „Dumnezeii națiunilor”.) Babilonienii aveau până și triade de demoni, precum triada Labartu, Labasu și Akhkhazu. Închinarea la corpurile cerești a căpătat un rol important (Is 47:13), iar mai multe planete au ajuns să fie asociate cu anumite zeități. Planeta Jupiter era identificată cu zeul principal al Babilonului, Marduk; Venus, cu Iștar, zeița iubirii și a fertilității; Saturn, cu Ninurta, zeul războiului și al vânătorii, precum și patronul agriculturii; Mercur, cu Nebo, zeul înțelepciunii și al agriculturii; Marte, cu Nergal, zeul războiului și al ciumei, precum și stăpânul tărâmului de dincolo.

Orașele Babiloniei antice au ajuns să aibă zeii lor protectori, un fel de „sfinți patroni”. În Ur era Sin; în Eridu, Ea; în Nippur, Enlil; în Cuta, Nergal; în Borsippa, Nebo, iar în orașul Babilon, Marduk (Merodac). După ce Hammurabi a făcut din Babilon capitala Babiloniei, Marduk, zeul protector al orașului, a căpătat o importanță deosebită. De-a lungul timpului, el a preluat atributele zeilor de dinaintea sa și le-a luat locul în miturile babiloniene. Mai târziu, numele său propriu, „Marduk”, a fost înlocuit cu titlul „Belu” („Proprietar”), iar în cele din urmă i s-a spus simplu Bel. Soția sa a fost numită Belit („Stăpână”). (Vezi BEL; NEBO nr. 4.)

Conform descrierii din textele babiloniene antice, zeii și zeițele nu sunt decât o reflectare a omului muritor, supus păcatului. Potrivit acestor relatări, zeii se nășteau, iubeau, aveau familii, luptau și chiar mureau, așa cum s-a întâmplat cu Tamuz. Se spune că, înfricoșați de Potop, ei ‘s-au ghemuit ca niște câini’. Totodată, zeii erau prezentați ca fiind lacomi, deseori mâncând până se îmbuibau și bând până se îmbătau. Erau firi violente, răzbunătoare și suspicioase. Între ei exista o ură înverșunată. De pildă, Tiamat, hotărâtă să îi distrugă pe ceilalți zei, a fost învinsă de Marduk, care a tăiat-o în două, dintr-o jumătate formând cerul, iar din cealaltă, pământul. Iar Ereș-Kigal, zeița tărâmului de dincolo, i-a poruncit lui Namtaru, zeul ciumei, să o întemnițeze pe sora sa Iștar și s-o lovească cu 60 de nenorociri. (Vezi NERGAL.)

Cele prezentate anterior ne ajută să ne facem o idee despre mediul din care a plecat fidelul Avraam când a ieșit din orașul caldeean Ur, cufundat în idolatria babiloniană. (Ge 11:31; 12:1; Ios 24:2, 14, 15) Secole mai târziu, mii de evrei captivi au fost exilați în Babilon, „o țară a chipurilor cioplite”, plină de ‘idoli dezgustători’. (Ier 50:1, 2, 38; 2Re 25)

Zeii Asiriei. În general, asirienii se închinau la aceiași zei și zeițe ca babilonienii. Totuși, Asur, zeul principal, pare să existe doar în panteonul asirian. Întrucât numele „Asiria” provine de la acest zeu, s-a emis ipoteza că acesta era, de fapt, Asur, fiul lui Sem, pe care închinătorii falși l-au zeificat. (Ge 10:21, 22)

Spre deosebire de Marduk al babilonienilor, care era venerat și în Asiria, dar al cărui centru de închinare a fost întotdeauna orașul Babilon, centrul închinării la Asur s-a schimbat ori de câte ori regii Asiriei și-au mutat reședința oficială în alte orașe. În plus, sanctuare închinate lui Asur au fost construite și în alte regiuni ale Asiriei. Principalul simbol al acestui zeu era un stindard militar, purtat în iureșul bătăliilor. Zeul Asur era reprezentat printr-un cerc, sau disc, înaripat, din care ieșea un bărbat cu barbă. Uneori, acesta ținea în mână un arc sau trăgea cu arcul. Într-o altă reprezentare, Asur făcea parte dintr-o triadă: pe lângă figura centrală din cerc, existau două capete de om deasupra aripilor, de-o parte și de alta a figurii centrale. (Pentru imaginea care îl prezintă pe acest zeu, vezi articolul special „Dumnezeii națiunilor”; vezi și ASIRIA; NISROC.)

Într-un astfel de mediu s-au aflat exilații din regatul de nord al celor zece triburi după căderea Samariei în 740 î.e.n. (2Re 17:1-6) Ulterior, profetul Naum a prezis distrugerea cetății Ninive (capitala Asiriei) și a zeilor ei. Profeția s-a împlinit în 632 î.e.n. (Na 1:1, 14)

Zeii Egiptului. Zeii și zeițele venerate de egipteni proveneau în mod evident din Babilon. Existau triade de zei și chiar triade triple, sau „eneade”. Una dintre triadele cunoscute era alcătuită din Osiris, Isis (consoarta lui) și Horus (fiul lor). (Pentru imaginea care prezintă această triadă, vezi articolul special „Dumnezeii națiunilor”.)

Osiris era cel mai cunoscut dintre zeii egipteni, fiind considerat fiul lui Geb, zeul pământului, și al lui Nut, zeița cerului. Se spune că Osiris a devenit soțul lui Isis și a domnit peste Egipt. Potrivit mitologiei, Osiris a fost ucis de fratele său Seth, dar a fost readus la viață, devenind judecătorul și regele celor morți. Relația dintre Osiris și Isis și trăsăturile lor de caracter corespund în mod izbitor cu relația dintre zeii babilonieni Tamuz și Iștar și cu trăsăturile de caracter ale acestora. Ca urmare, mulți erudiți consideră că este vorba despre aceiași zei.

De asemenea, închinarea la mamă și fiu era foarte răspândită în Egipt. Isis este deseori înfățișată ținându-l pe Horus, copilul ei, pe genunchi. Această reprezentare se aseamănă atât de mult cu cea a Fecioarei cu pruncul, încât unii membri ai creștinătății, fără să-și dea seama, s-au închinat uneori la această zeiță. (Pentru imaginea care o prezintă pe Isis cu pruncul, vezi articolul special „Dumnezeii națiunilor”.) Ideile egiptenilor despre zeul Horus reflectă o interpretare eronată a promisiunii din Eden referitoare la descendența care va zdrobi capul șarpelui. (Ge 3:15) Horus este uneori reprezentat călcând în picioare crocodili și prinzând șerpi și scorpioni. Potrivit unei relatări, când Horus a vrut să răzbune moartea tatălui său, Osiris, Seth, asasinul lui Osiris, s-a transformat într-un șarpe.

În sculpturile și picturile egiptene apare foarte des crucea cu ansă, sau cu mâner, considerată un simbol sacru. Acest presupus simbol al vieții seamănă cu litera „T” prevăzută cu un mâner oval în partea de sus și reprezintă, probabil, o combinație a organelor de reproducere masculin și feminin. Zeii egipteni erau deseori înfățișați ținând în mână crucea cu ansă. (Pentru imaginea care prezintă această cruce, vezi articolul special „Dumnezeii națiunilor”.)

Egiptenii venerau o mulțime de creaturi pe care le considerau sacre. Printre ele se numărau taurul, pisica, vaca, crocodilul, șoimul, broasca, hipopotamul, ibisul, șacalul, leul, berbecul, scarabeul, scorpionul, șarpele, vulturul și lupul. Însă unele animale erau socotite sacre în anumite zone ale Egiptului, dar nu și în altele, ceea ce a dus uneori la războaie civile. Pe lângă faptul că erau considerate animalele sacre ale anumitor zei, unele dintre ele erau privite drept încarnări ale zeilor sau zeițelor. De pildă, taurul Apis era considerat încarnarea zeului Osiris și a zeului Ptah.

Potrivit lui Herodot (Istorii, cartea a II-a, LXV-LXVII), dacă cineva ucidea intenționat un animal sacru, era omorât; dacă îl ucidea din greșeală, preoții îi impuneau plata unui prejudiciu. Totuși, cine ucidea un ibis sau un erete, intenționat sau neintenționat, plătea cu viața, de regulă fiind linșat de o gloată furioasă. Dacă murea o pisică, toți cei din casa respectivă își rădeau sprâncenele, iar dacă murea un câine, își rădeau tot corpul. Animalele sacre erau mumificate și aveau parte de ritualuri de înmormântare elaborate. Printre animalele mumificate găsite în Egipt se numără tauri, pisici, crocodili, șoimi și multe altele.

Relatările mitologice prezintă zeitățile egiptene cu slăbiciuni și imperfecțiuni umane. Ele au simțit neliniște și frică și s-au aflat deseori în primejdie. Zeul Osiris a fost ucis. În copilărie, Horus avea dureri de burtă și dureri de cap. A suferit de dizenterie și a murit înțepat de un scorpion, dar a fost readus la viață. Isis a avut un abces la sân. La bătrânețe, zeului-soare Ra i-au slăbit puterile și îi curgeau balele. A fost la un pas de moarte după ce a fost mușcat de un șarpe magic creat de Isis, dar și-a revenit ca urmare a descântecelor ei. Sekhmet, o zeiță ce întruchipa puterea distructivă a soarelui, era însetată de sânge. Ea găsea atâta plăcere în uciderea oamenilor, încât zeul Ra se temea pentru viitorul omenirii. Ca să salveze omenirea de la distrugere, Ra a dus pe câmpul de luptă 7 000 de urcioare cu bere amestecată cu rodie. Crezând că este sânge uman, Sekhmet a băut cu nesaț atât de mult, încât s-a îmbătat și n-a mai avut putere să ucidă. Nephthys l-a îmbătat pe Osiris, fratele său și soțul surorii sale Isis, și a avut relații sexuale cu el. Zeii-soare Atum și Horus sunt prezentați masturbându-se.

Este demn de remarcat că, atunci când faraonul l-a numit pe Iosif al doilea om din țara Egiptului, Iosif a ajuns mai presus de închinătorii la zeii egipteni. (Ge 41:37-44)

Cele zece plăgi. Prin plăgile aduse asupra egiptenilor, Iehova i-a umilit și i-a judecat pe zeii lor. (Ex 12:12; Nu 33:4; pentru imaginea care prezintă zeități egiptene umilite, vezi articolul special „Dumnezeii națiunilor”) Prima plagă, transformarea apei Nilului și a tuturor celorlalte ape ale Egiptului în sânge, l-a făcut de rușine pe Hapi, zeul Nilului. Moartea peștilor din Nil a fost și ea o lovitură grea pentru religia egipteană, deoarece unele specii de pești erau venerate și chiar mumificate. (Ex 7:19-21) Broasca, simbol al fertilității și al învierii – în accepțiunea egipteană a acestui concept –, era animalul sacru al lui Heqet, zeița-broască. Așadar, plaga broaștelor a discreditat această zeiță. (Ex 8:5-14) Odată cu cea de-a treia plagă, preoții-magicieni au fost nevoiți să-și recunoască înfrângerea, întrucât nu au putut să transforme țărâna în țânțari prin științele lor oculte. (Ex 8:16-19) Nici măcar Thot, zeul artelor magice sau oculte, nu i-a putut ajuta pe preoții-magicieni să imite cea de-a treia plagă.

Începând cu cea de-a patra plagă, deosebirea dintre egipteni și închinătorii adevăratului Dumnezeu a devenit și mai evidentă. În timp ce casele egiptenilor au fost invadate de roiuri de tăuni, israeliții din ținutul Gosen n-au fost afectați. (Ex 8:23, 24) Plaga următoare, ciuma care a lovit animalele, a umilit zeități precum zeița-vacă Hathor, zeul Apis și zeița cerului Nut, reprezentată printr-o vacă ce avea stele pe burtă. (Ex 9:1-6) Plaga furunculelor a discreditat zeii și zeițele cu pretinse puteri vindecătoare, precum Thot, Isis și Ptah. (Ex 9:8-11) Furtuna violentă de grindină a făcut de rușine zeii care controlau forțele naturii, de exemplu, pe Reshep, stăpânul fulgerului, și pe Thot, stăpânul ploii și al tunetului. (Ex 9:22-26) Plaga de lăcuste i-a înfrânt pe zeii despre care se credea că asigurau recolte bogate, cum ar fi Min, zeul fertilității și protectorul recoltelor. (Ex 10:12-15) Printre zeitățile umilite de plaga întunericului se numărau zei-soare, precum Ra și Horus, dar și Thot, zeul lunii, despre care se spunea că a pus soarele, luna și stelele pe traiectoriile lor. (Ex 10:21-23)

Moartea întâilor născuți a fost cea mai mare umilire pentru zeii și zeițele egiptene. (Ex 12:12) Faraonii se autointitulau zei, fiii lui Ra, sau Amon-Ra. Se credea că acest zeu avusese relații cu regina. Fiul care li s-a născut a fost deci considerat un zeu încarnat și i-a fost dedicat lui Ra, sau Amon-Ra, în templul acestuia. Așadar, moartea întâiului născut al faraonului a însemnat, de fapt, moartea unui zeu. (Ex 12:29) Aceasta a fost o lovitură grea pentru religia Egiptului. În plus, plaga a scos în evidență neputința tuturor zeilor de a-i salva de la moarte pe întâii născuți ai egiptenilor. (Vezi AMON nr. 5.)

Zeii Canaanului. Potrivit unor surse extrabiblice, zeului El îi erau atribuite titlurile de creator și suveran. Deși se pare că acest zeu nu se implica prea mult în treburile pământenilor, el este deseori reprezentat ca primind solicitări de la ceilalți zei. Zeul El este descris ca un fiu răzvrătit care și-a detronat și și-a castrat propriul tată și ca un tiran însetat de sânge, un ucigaș și un imoral. În textele de la Ras Shamra, este numit „tată-taur” și este înfățișat cu părul și barba cărunte. Așera, consoarta lui, era considerată mama zeilor, în timp ce El era numit tatăl zeilor.

Însă cel mai important dintre zeii canaaniți era Baal, zeul fertilității, al cerului, al ploii și al furtunii. (Ju 2:12, 13) În textele de la Ras Shamra, Baal este numit deseori fiul lui Dagon, deși și zeul El este prezentat ca tată al lui Baal. Sora lui Baal, Anat, îl numește pe El tatăl ei, iar El o numește fiică. Prin urmare, Baal era considerat, probabil, fiul lui El, cu toate că putea fi privit și ca nepot al lui El. Relatările mitologice îl prezintă pe Baal luptând și învingându-l pe Yam, zeul apei, care era, se pare, fiul favorit sau preaiubit al lui El. Dar Baal este ucis în lupta cu Mot, considerat fiu al lui El și zeu al morții și al secetei. Așadar, în panteonul canaanit, ca și în cel babilonian, exista un zeu care a avut parte de o moarte violentă și care a fost readus ulterior la viață. (Vezi BAAL nr. 4.)

Anat, Așera și Aștoret sunt principalele zeițe menționate în textele de la Ras Shamra. Totuși, se pare că rolurile lor s-au suprapus în mare măsură. În Siria, unde au fost descoperite aceste texte, Anat era, probabil, considerată soția lui Baal deoarece este prezentată ca având relații sexuale cu el, cu toate că este numită de repetate ori „fecioară”. Însă textul biblic îl asociază pe Baal doar cu Aștoret și cu stâlpul sacru, care o reprezenta pe Așera. Prin urmare, se pare că atât Așera, cât și Aștoret erau considerate soții ale lui Baal. (Ju 2:13; 3:7; 10:6; 1Sa 7:4; 12:10; 1Re 18:19; vezi AȘTORET; COLOANĂ SACRĂ; STÂLP SACRU)

Referirile la Anat din textele de la Ras Shamra arată cât de degradate erau zeitățile la care se închinau atât sirienii, cât și canaaniții. Anat este descrisă ca fiind cea mai frumoasă dintre surorile lui Baal, dar având un temperament extrem de violent. Ea și-a amenințat tatăl, pe El, că, dacă nu-i făcea pe plac, avea să-i sfărâme capul și să-i scalde în sânge părul și barba cărunte. Într-o ocazie, ea s-a distrat măcelărindu-i pe toți cei ce i-au ieșit în cale. Anat și-a atârnat pe spate capete tăiate și la centură mâini retezate și a intrat până la genunchi, apoi până la coapse în sângele vitejilor uciși. Plăcerea pe care a simțit-o vărsând acest sânge reiese din cuvintele: „Ficatul i se umflă de râs, iar inima i se umple de bucurie”. (Ancient Near Eastern Texts, editată de J. Pritchard, 1974, p. 136, 137, 142, 152)

Având în vedere cât de josnică și de degradantă era închinarea canaaniților, Dumnezeu a fost îndreptățit să pronunțe decretul de distrugere a locuitorilor Canaanului. (Le 18; De 9:3, 4) Totuși, întrucât israeliții nu au aplicat în totalitate acest decret divin, ei au ajuns să adopte practicile decăzute caracteristice închinării la zeii canaaniți. (Ps 106:34-43; vezi și CANAAN, CANAANIT nr. 2)

Zeii Medo-Persiei. Potrivit dovezilor, regii din Imperiul Medo-Persan erau adepți ai zoroastrismului. Nu există dovezi directe și concludente că Cirus cel Mare a aderat la învățăturile lui Zoroastru. Totuși, începând din epoca lui Darius I, inscripțiile monarhilor fac deseori referire la Ahura Mazda, principala zeitate zoroastriană. Darius I îl numește pe Ahura Mazda făuritorul cerului, al pământului și al omului și îl consideră zeul care i-a acordat înțelepciunea, îndemânarea și regatul.

O caracteristică a zoroastrismului este dualismul: credința în două zeități distincte, una bună și alta rea. Ahura Mazda era considerat creatorul tuturor lucrurilor bune, în timp ce Angra Mainyu crease tot ce e rău. Se credea că acesta putea să provoace cutremure, furtuni, boli și moarte, precum și tulburare și războaie. Acești doi zei își îndeplineau îndatoririle cu ajutorul unor spirite inferioare.

Simbolul zeului Ahura Mazda semăna foarte mult cu reprezentarea zeului asirian Asur: un cerc înaripat, din care ieșea un bărbat cu barbă și cu coadă de pasăre.

Ahura Mazda făcea parte, probabil, dintr-o triadă. Artaxerxes Mnemon a cerut să fie ocrotit de Ahura Mazda, de Anahita (zeița apei și a fertilității) și de Mithra (zeul luminii) și a atribuit bunăvoinței acestor trei zeități reconstrucția Sălii Coloanelor din Susa.

O serie de cercetători au asociat-o pe Anahita cu zeița babiloniană Iștar. În cartea sa, E. James afirmă: „Ea era venerată ca «Marea Zeiță numită Doamna», «atotputernică și neprihănită», care purifica «sămânța bărbaților, uterul și laptele femeilor». . . . Această zeiță iraniană corespundea, de fapt, zeiței siriene Anat, zeiței babiloniene Inanna-Iștar, zeiței hetite Comana și zeiței grecești Afrodita”. (The Cult of the Mother-Goddess, 1959, p. 94)

Potrivit istoricului grec Herodot, și perșii venerau elemente ale naturii și corpuri cerești. El scrie: „Perșii, după știința mea, au următoarele datini: nu numai că nu obișnuiesc să înalțe statui, temple și altare, ci, dimpotrivă, socot că cei ce le ridică sunt curat nebuni; și aceasta, cred eu, pentru că ei nu și-au închipuit niciodată pe zei ca fiind înzestrați cu fire omenească, așa cum o fac elenii. Ei obișnuiesc să aducă jertfe lui Zeus, suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte, înțelegând sub numele de Zeus toată roata [bolta] cerului. Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului, apei și vânturilor. Din timpuri străvechi, acestor singure zeități aduc ei jertfă, dar pe urmă au învățat de la asirieni și arabi să-i jertfească și Afroditei Urania [cerești]. Asirienii numesc această zeitate Mylitta, arabii Alilat, iar perșii Mithras”. (Istorii, cartea I, CXXXI, traducere de Adelina Piatkowski, Editura Științifică, 1961)

Scrierile sfinte zoroastriene, Avesta, conțin rugăciuni dedicate focului, apei, planetelor, precum și luminii soarelui, a lunii și a stelelor. Despre foc se spune chiar că este fiul lui Ahura Mazda.

Deși este posibil ca regele Cirus să fi fost zoroastrian, el este menționat în profeția biblică drept cel desemnat de Iehova să învingă Babilonul și să-i elibereze pe captivii evrei. (Is 44:26–45:7; compară cu Pr 21:1) După distrugerea Babilonului în 539 î.e.n., israeliții au ajuns sub stăpânirea medo-perșilor, care erau zoroastrieni.

Zeii Greciei. Dacă aruncăm o privire mai atentă asupra zeilor și a zeițelor din Grecia antică, putem observa urme ale influenței babiloniene. Profesorul George Rawlinson, de la Universitatea din Oxford, afirmă: „Asemănarea izbitoare dintre sistemul caldeean și mitologia clasică [greco-romană] merită o atenție deosebită. Această asemănare este mult prea extinsă și, în unele aspecte, mult prea specifică pentru a fi pur întâmplătoare. În panteonul grecesc și în cel roman, dar și în cel caldeean, există aceleași grupuri de zeități. Deseori se observă aceleași genealogii. Iar, în unele cazuri, chiar numele și titlurile familiare ale divinităților clasice își găsesc în mod surprinzător explicația în surse caldeene. Nu încape îndoială că, într-un fel sau altul, a existat un schimb de credințe – din cele mai vechi timpuri, ideile și conceptele mitologice și-au croit drum de pe țărmurile Golfului Persic în ținuturile scăldate de Mediterană”. (The Seven Great Monarchies of the Ancient Eastern World, 1885, vol. I, p. 71, 72)

În relatarea mitologică despre zeul Apolo care a ucis șarpele Python și în cea despre pruncul Hercule (fiul lui Zeus cu pământeana Alcmena) care a strangulat doi șerpi poate fi observată o distorsionare a promisiunii lui Dumnezeu privind descendența promisă. În plus, în mitologia greacă apare tema bine cunoscută a zeului care moare și apoi este readus la viață. În fiecare an, închinătorii lui Adonis comemorau moartea sa violentă și revenirea lui la viață; mai ales femeile îl jeleau și purtau, ca într-o procesiune funerară, imagini ale lui Adonis, pe care le aruncau apoi în mare sau în izvoare. Grecii celebrau și moartea violentă și învierea lui Dionysos, sau Bacchus; acesta, ca și Adonis, corespundea zeului babilonian Tamuz.

În relatările mitologice, zeii și zeițele din panteonul grecesc seamănă foarte mult cu pământenii. Ei erau reprezentați cu corpuri omenești, chiar dacă se credea că zeii le erau superiori oamenilor în ce privește statura, frumusețea și puterea. Întrucât prin venele zeilor curgea „ichor” (un lichid divin) în loc de sânge, corpurile lor erau considerate nepieritoare. Totuși, oamenii puteau, cu armele lor, să le provoace zeilor răni dureroase. Acestea însă se vindecau întotdeauna, iar zeii rămâneau veșnic tineri.

Cele mai multe zeități din panteonul grecesc sunt reprezentate ca fiind extrem de imorale și având slăbiciuni umane. Se certau între ele, se luptau unele cu altele și complotau unele împotriva altora. Despre Zeus, zeitatea supremă a grecilor, se spune că și-a detronat propriul tată, pe Cronos, care, la rândul lui, îl detronase mai înainte și chiar îl castrase pe tatăl său, Uranus. Atât Uranus, cât și Cronos sunt prezentați ca fiind tați cruzi. Uranus și-a ascuns imediat în pământ progeniturile născute de soția sa, Geea, nepermițându-le nici măcar să vadă lumina zilei. În mod asemănător, Cronos și-a înghițit copiii născuți de Rhea. Printre practicile detestabile ale anumitor zeități se numără adulterul, imoralitatea sexuală, incestul, violul, minciuna, hoția, beția și crima. Cei care cădeau în dizgrația zeilor sau a zeițelor sufereau pedepse dintre cele mai cumplite. De exemplu, satirul Marsyas, care l-a provocat pe zeul Apolo la o întrecere muzicală, a fost legat de un copac și jupuit de viu. Vânătorul Acteon a fost transformat de zeița Artemis în cerb și sfâșiat de câinii lui de vânătoare drept pedeapsă pentru că a văzut-o goală.

Desigur, unii au susținut că aceste legende nu erau decât rodul imaginației poeților. Dar iată ce a scris Augustin în secolul al V-lea e.n.: „Negreșit, dacă se afirmă în apărare că ceea ce se declară împotriva divinităților nu sunt adevărate, ci minciuni și plăsmuiri, însăși această atitudine constituie o mare nelegiuire, dacă luăm în considerație credința pe care se întemeiază o religie. În schimb, dacă ne gândim la răutatea demonilor, există pe lume o mai condamnabilă atitudine și o mai oribilă faptă decât aceea a folosirii înșelăciunii? De bună seamă, când se aruncă cu noroi și cu oprobriu împotriva unei căpetenii de prestigiu și utilă patriei, . . . oare această atitudine nu este cu atât mai nedemnă și mai dăunătoare cu cât este mai îndepărtată de adevăr și mai străină de viața lui?”. (Despre Cetatea lui Dumnezeu, cartea a II-a, cap. X, Editura Științifică, 1998, traducere din limba latină de Paul Găleșanu) Totuși, popularitatea acestor creații poetice, reprezentate pe scenele grecești, arată că majoritatea oamenilor nu le considerau calomniatoare, ci le aprobau. Imoralitatea zeilor era pe placul lor pentru că le justifica nelegiuirile. (Vezi GRECIA, GRECI [Religia grecilor].)

În activitatea sa de predicare, apostolul Pavel a intrat în contact cu închinători la Zeus și Hermes. (Fa 14:12, 13) Atenienii își exprimau teama de zeități construindu-le numeroase temple și altare. (Fa 17:22-29) Imoralitatea sexuală crasă, caracteristică închinării grecilor, a contaminat chiar și congregația creștină din Corint, iar apostolul Pavel a considerat necesar să mustre această congregație. (1Co 5)

Zeii Romei. Religia romanilor a fost puternic influențată de etrusci, un popor despre care se crede că provine din Asia Mică. Practica divinației arată clar că religia etruscilor își are rădăcinile în cea babiloniană. De exemplu, un obiect de bronz în formă de ficat găsit la Piacenza (regiunea Emilia-Romagna, Italia) seamănă cu obiectele de lut în formă de ficat descoperite în Mesopotamia, care erau folosite în divinație. Prin urmare, adoptând zeitățile etrusce, romanii au primit, în realitate, o moștenire babiloniană. (Vezi ASTROLOGI.) Triada romană formată din Jupiter (zeul suprem și zeul cerului și al luminii), Iunona (consoarta lui Jupiter și protectoarea femeilor) și Minerva (ocrotitoarea meșteșugurilor) corespunde triadei etrusce compuse din Tinia, Uni și Menerva.

Cu trecerea timpului, principalii zei ai grecilor au intrat în panteonul roman, dar sub alte nume. Romanii au adoptat și zeități ale altor popoare, cum ar fi zeul persan Mithra (a cărui zi de naștere era celebrată la 25 decembrie), Cibele, zeița frigiană a fertilității, și Isis, zeiță egipteană, ambelor zeițe corespunzându-le în panteonul babilonian zeița Iștar. În plus, împărații romani erau și ei divinizați.

Saturn era venerat întrucât ar fi dus Roma pe culmile prosperității. Saturnaliile, inițial o sărbătoare de o zi ținută în cinstea lui, au fost prelungite ulterior la șapte zile, fiind organizate în a doua jumătate a lunii decembrie. Evenimentul era marcat de petreceri fastuoase. Oamenii își făceau unii altora cadouri precum fructe de ceară și lumânări, iar copiii primeau păpuși de lut. În timpul acestei sărbători nu se aplica nicio pedeapsă. Școlile și tribunalele erau închise și chiar și operațiunile militare erau suspendate. Sclavii luau locul stăpânilor și puteau să se exprime liber, fără teama de a fi pedepsiți.

Primii creștini au refuzat să participe la serviciile religioase ale romanilor, în special la cele dedicate cultului împăratului, motiv pentru care au fost aspru persecutați. Ei au fost neclintiți în hotărârea lor ʻde a asculta mai degrabă de Dumnezeu ca stăpânitor decât de oameni’, refuzând să le dea împăraților romani închinarea care i se cuvine de drept lui Dumnezeu. (Fa 5:29; Mr 12:17; vezi ROMA [Religia])

Zeii națiunilor în contrast cu Iehova. În zilele noastre, despre multe dintre zeitățile menționate în Biblie abia dacă se mai știe ceva în afară de nume. Deși cei care li se închinau le-au adus uneori ca jertfă propriii copii, dumnezeii falși au fost incapabili să-i salveze în timp de necaz. (2Re 17:31) De exemplu, prin purtătorul său de cuvânt rabșache, regele Asiriei s-a lăudat cu succesele sale militare astfel: „Și-a scăpat vreunul dintre dumnezeii națiunilor țara din mâna regelui Asiriei? Unde sunt dumnezeii Hamatului și ai Arpadului? Unde sunt dumnezeii Sefarvaimului, ai Henei și ai Ivei? Au scăpat ei Samaria din mâna mea? Care dintre toți dumnezeii acestor țări și-a scăpat țara din mâna mea? Prin urmare, va scăpa Iehova Ierusalimul din mâna mea?”. (2Re 18:28, 31-35) Dar, spre deosebire de acei dumnezei falși, Iehova a venit în ajutorul poporului său. Într-o singură noapte, îngerul lui Iehova a ucis 185 000 de soldați asirieni. Umilit, mândrul monarh asirian Sanherib s-a întors la Ninive, unde, mai târziu, a fost asasinat de doi dintre fiii lui în templul dumnezeului său Nisroc. (2Re 19:17-19, 35-37) Într-adevăr, „toți dumnezeii popoarelor sunt dumnezei fără valoare, dar Iehova a făcut cerurile”. (Ps 96:5)

Este adevărat că dumnezeii falși au trăsăturile de caracter ale celor ce i-au făcut, dar și oamenii ajung să semene mult cu dumnezeii cărora li se închină. De exemplu, Manase, regele lui Iuda, le-a slujit dumnezeilor falși și chiar și-a trecut fiul prin foc. Zelul lui Manase pentru închinarea falsă nu a făcut din el un rege mai bun. Dimpotrivă, el s-a dovedit a fi la fel de crud ca zeitățile cărora le slujea, vărsând foarte mult sânge nevinovat. (2Re 21:1-6, 16) În schimb, închinătorii adevăratului Dumnezeu se străduiesc să-l imite pe Creatorul lor perfect, manifestând rodul spiritului: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoința, bunătatea, credința, blândețea și stăpânirea de sine. (Ef 5:1; Ga 5:22, 23)