EXODUL

Eliberarea poporului Israel din sclavia egipteană. După ce i-a promis lui Avraam (înainte de 1933 î.e.n.) că descendenții săi vor moșteni țara Canaanului, Iehova i-a spus: „Să știi că descendenții tăi vor fi străini într-o țară care nu va fi a lor și că poporul acela îi va înrobi și îi va asupri 400 de ani. Însă eu voi judeca națiunea căreia îi vor sluji și, după aceea, ei vor ieși de acolo cu multe bunuri. . . . Ei se vor întoarce aici la a patra generație, căci nelegiuirea amoriților n-a ajuns încă la culme”. (Ge 15:13-16)

În mod evident, perioada de 400 de ani de asuprire avea să înceapă numai după ce Avraam urma să aibă descendenți. Când Avraam a fost în Egipt în timpul unei foamete din Canaan și a întâmpinat greutăți din cauza faraonului, el nu avea copii. (Ge 12:10-20) La scurt timp după ce Dumnezeu i-a spus lui Avraam despre cei 400 de ani de asuprire, sclava și concubina egipteană a lui Avraam i-a născut un fiu, pe Ismael. La acea vreme, Avraam avea 86 de ani (1932 î.e.n.). Însă abia după 14 ani (1918 î.e.n.), soția sa liberă, Sara, i-a născut un fiu, pe Isaac. Iehova a spus că prin acesta avea să vină descendența promisă. Totuși, încă nu sosise timpul ca Dumnezeu să le dea țara Canaanului lui Avraam și descendenților săi. Astfel, așa cum fusese prezis, ei au fost ‘străini într-o țară care nu era a lor’. (Ge 16:15, 16; 21:2-5; Ev 11:13)

Data exodului. Când a început perioada celor 400 de ani de asuprire și când s-a încheiat? Potrivit tradiției evreiești, ea a început la nașterea lui Isaac. Totuși, nu a existat niciun semn evident de asuprire înainte ca Isaac să fie înțărcat. Totul pare să indice că asuprirea a început în 1913 î.e.n., când Isaac avea în jur de 5 ani, iar Ismael, 19. Atunci Ismael, „cel născut în mod obișnuit [lit. potrivit cărnii] a început să-l persecute pe cel născut prin spirit”. (Ga 4:29) Mânat de ură și gelozie, Ismael, care era pe jumătate egiptean, a început ‘să-și bată joc’ de micuțul Isaac; acțiunea lui Ismael a fost mai mult decât o simplă tachinare. (Ge 21:9) Asuprirea descendenților lui Avraam a continuat pe tot parcursul vieții lui Isaac. Chiar dacă la vârsta adultă Isaac a fost binecuvântat de Iehova, el a fost persecutat de locuitorii Canaanului, care i-au provocat multe necazuri, obligându-l să se mute dintr-un loc în altul. (Ge 26:19-24, 27) În cele din urmă, în ultimii ani de viață ai lui Iacob, fiul lui Isaac, descendenții lui Avraam au mers să locuiască în Egipt, unde, mai târziu, au devenit sclavi.

Pe baza căror dovezi biblice se poate stabili data exodului israeliților din Egipt?

Perioada celor 400 de ani de asuprire a durat din 1913 î.e.n. până în 1513 î.e.n. În tot acest timp, Dumnezeu a arătat bunăvoință și răbdare față de locuitorii Canaanului, dintre care amoriții constituiau tribul principal. Până în 1513 î.e.n., nelegiuirea lor avea să ajungă la culme, ceea ce urma să indice în mod clar că meritau să fie expulzați definitiv din țară. Dar mai întâi, Dumnezeu trebuia să-și îndrepte atenția către poporul său aflat în Egipt, să-l elibereze din sclavie și să-i deschidă calea de întoarcere spre Țara Promisă. (Ge 15:13-16)

Perioada celor 430 de ani. Data ieșirii israeliților din Egipt poate fi calculată și pe baza afirmației din Exodul 12:40, 41: „Când au plecat din Egipt, israeliții locuiseră ca străini 430 de ani. La sfârșitul celor 430 de ani, chiar în ziua aceea, tot poporul lui Iehova a ieșit din țara Egiptului”. Potrivit unor texte antice, numărul de ani menționat nu se referă numai la timpul pe care israeliții l-au petrecut în Egipt, ci și la timpul petrecut în Canaan. De exemplu, Septuaginta (LXX^ro) redă acest verset astfel: „Iar șederea fiilor lui Israel, cât au locuit în Egipt și în Canaan, a fost de patru sute treizeci de ani”. De asemenea, în Pentateuhul samaritean apare mențiunea: „[...] în țara Canaanului și în țara Egiptului”. O redare asemănătoare apare și în unele traduceri în limba română, cum ar Biblia sinodală, 1988, și Biblia Bartolomeu Anania, 2009. Din toate aceste versiuni reiese că cei 430 de ani cuprind o perioadă de timp mai lungă decât șederea propriu-zisă a israeliților în Egipt.

Apostolul Pavel arată că perioada celor 430 de ani (din Ex 12:40) a început odată cu intrarea în vigoare a legământului avraamic și s-a încheiat odată cu exodul israeliților. Pavel afirmă: „Pe lângă aceasta, zic: Legea, care a apărut după 430 de ani [în anul exodului], nu desființează legământul [avraamic] făcut mai înainte de Dumnezeu, astfel încât să anuleze promisiunea. . . . Dumnezeu i-a dat-o [moștenirea] cu bunăvoință lui Avraam printr-o promisiune”. (Ga 3:16-18)

Cât timp a trecut de la validarea legământului avraamic până la stabilirea israeliților în Egipt? Din Geneza 12:4, 5 aflăm că Avraam avea 75 de ani când a părăsit Haranul și a traversat Eufratul în drum spre Canaan (în 1943 î.e.n.). Atunci a intrat în vigoare legământul avraamic, adică promisiunea pe care Iehova i-o făcuse anterior lui Avraam în orașul caldeean Ur. Din referințele genealogice consemnate în Geneza 12:4; 21:5; 25:26 și din afirmația lui Iacob din Geneza 47:9 se poate deduce că au trecut 215 ani de la validarea legământului încheiat cu Avraam până la mutarea în Egipt a lui Iacob și a familiei sale. Prin urmare, israeliții au locuit efectiv în Egipt 215 ani (1728-1513 î.e.n.). Această informație este în armonie cu alte date cronologice.

De la exod la construirea templului. Concluzia din paragraful anterior este în concordanță cu alte două referințe cronologice. În primul rând, Solomon a început construirea templului în al patrulea an de domnie (1034 î.e.n.), iar în 1 Regi 6:1 se spune că acest an era „al 480-lea an de la ieșirea israeliților din țara Egiptului” (1513 î.e.n.).

„Aproximativ 450 de ani.” În al doilea rând, Faptele 13:17-20 prezintă un discurs ținut de apostolul Pavel în fața unui auditoriu din Antiohia din Pisidia, în care face referire la o perioadă de „aproximativ 450 de ani”. Pavel își începe discursul cu privire la istoria israeliților vorbind despre timpul când Dumnezeu ‘i-a ales pe strămoșii lor’, adică timpul când s-a născut Isaac, descendentul promis lui Avraam (1918 î.e.n.). (Nașterea lui Isaac a dat un răspuns definitiv la întrebarea care apăruse din cauza sterilității Sarei, și anume cine avea să fie recunoscut de Dumnezeu ca fiind acest descendent.) În continuare, Pavel menționează lucrările pe care Dumnezeu le-a făcut în favoarea poporului său ales până la momentul când „le-a dat judecători”, adică „până la profetul Samuel”. Astfel, perioada de „aproximativ 450 de ani” a început, din câte se pare, în 1918 î.e.n., odată cu nașterea lui Isaac, și s-a încheiat în 1467 î.e.n., la 46 de ani după ieșirea israeliților din Egipt în 1513 î.e.n. (40 de ani au rătăcit prin pustiu, iar 6 ani au cucerit țara Canaanului). (De 2:7; Nu 9:1; 13:1, 2, 6; Ios 14:6, 7, 10) Rezultatul acestor calcule coincide cu numărul rotunjit de ani menționat de Pavel, adică 450. Așadar, cele două referințe cronologice confirmă că exodul a avut loc în 1513 î.e.n. și concordă cu cronologia biblică referitoare la judecătorii și regii Israelului. (Vezi CRONOLOGIE [Din 1943 î.e.n. până la exod].)

Alte opinii. Unii critici sunt de părere că exodul israeliților nu a avut loc în 1513 î.e.n. și că invazia Canaanului și căderea Ierihonului nu au avut loc în 1473 î.e.n. (la 40 de ani după exod). Ei susțin că aceste evenimente s-au petrecut mai târziu, prin secolul al XIV-lea sau chiar al XIII-lea î.e.n. Deși unii arheologi afirmă că Ierihonul a căzut în secolul al XIII-lea î.e.n., afirmația lor nu are la bază documente sau mărturii istorice antice, ci obiecte de lut descoperite. Dar datarea pe baza obiectelor de lut este, evident, inexactă, lucru demonstrat de săpăturile făcute la Ierihon. Artefactele scoase la lumină aici i-au condus pe arheologi la concluzii contradictorii, ceea ce a generat diferențe în datare. (Vezi ARHEOLOGIE [Diferențe în datare]; CRONOLOGIE [Datarea arheologică].)

Egiptologii se confruntă cu o situație similară. Încercând să determine perioada de domnie a anumitor dinastii egiptene, ei au oferit date care diferă unele de altele cu secole întregi și care nu pot fi folosite pentru a stabili cu exactitate o anumită perioadă. Din acest motiv, este imposibil să se știe cine a fost faraonul în timpul căruia israeliții au ieșit din Egipt. Diverși cercetători consideră că a fost Tutmes III (Thutmosis III), alții cred că a fost Amenhotep II, iar alții, Ramses II sau un altul. Dar toate acestea nu sunt decât speculații.

Autenticitatea relatării despre exod. Unii pun la îndoială relatarea despre exod, întrucât ea nu a fost menționată niciodată de faraonii Egiptului. Totuși, acest lucru nu este surprinzător. Și anumiți regi din perioade ulterioare au consemnat în analele lor doar victoriile, nu și înfrângerile, și au încercat deseori să șteargă orice informație istorică ce le-ar fi pătat reputația, ar fi afectat prestigiul țării lor sau ar fi contravenit ideologiei pe care încercau să le-o impună supușilor lor. Chiar și în timpurile moderne, unii conducători încearcă să distrugă lucrările și reputația predecesorilor lor. Așadar, orice informație considerată compromițătoare sau stânjenitoare a fost omisă din inscripțiile egiptene sau ștearsă de îndată ce a fost posibil. De exemplu, numele și efigia reginei Hatshepsut au fost înlăturate de către succesorul ei, Tutmes III (Thutmosis III), de pe un monument de piatră descoperit la Deir el-Bahari din Egipt. (Vezi Archaeology and Bible History, de J. Free, 1964, p. 98, și fotografia aferentă, p. 94.)

În jurul anului 280 î.e.n., preotul egiptean Manethon, care se pare că îi ura pe evrei, a scris o istorie a Egiptului în greacă. Istoricul evreu Josephus îl citează pe Manethon, care afirmă că „mai multe sute de mii dintre strămoșii [evreilor] au sosit în Egipt și i-au subjugat locuitorii”. Josephus continuă spunând că Manethon „recunoaște singur că mai târziu, izgoniți din țară, aceștia [evreii] au părăsit-o și au ocupat Iudeea actuală, unde au înălțat un templu la Hierosolyma [Ierusalim]”. (Contra lui Apion, I, XXVI, 228)

Deși relatarea lui Manethon nu este, în ansamblu, exactă din punct de vedere istoric, Manethon menționează totuși prezența evreilor în Egipt și ieșirea lor din această țară. Josephus mai scrie că Manethon îl identifică pe Moise cu Osarseph, un preot egiptean. Aceste mențiuni importante arată că evreii au trăit în Egipt și că Moise a fost conducătorul lor, cu toate că în inscripțiile egiptene nu există astfel de consemnări. Josephus vorbește și despre un alt istoric egiptean, Chaeremon, care susține că Iosif și Moise au fost alungați din Egipt în același timp. În plus, el amintește despre un anume Lysimachos, care prezintă o relatare similară. (Contra lui Apion, I, XXVI, 228, 238; XXXII, 288, 290; XXXIII, 299; XXXIV, 304-311)

Numărul celor care au ieșit din Egipt. În Exodul 12:37 se spune că din Egipt au plecat „aproximativ 600 000 de bărbați [ebr. ghevarím], în afară de copii”. În urma recensământului efectuat la circa un an de la exod și consemnat în Numerele 1:2, 3, 45, 46, au fost înregistrați 603 550 de bărbați cu vârsta de la 20 de ani în sus. Leviții în vârstă de o lună sau mai mult au fost înregistrați separat, fiind în număr de 22 000. (Nu 2:32, 33; 3:39) Termenul ebraic ghevarím se referă strict la bărbați, nu le include pe femei. Cuvântul „copii” reprezintă traducerea termenului ebraic taf și se referă la cineva care merge „cu pași mărunți”. (Compară cu Is 3:16.) Majoritatea acestor copii trebuiau duși în brațe pentru că nu puteau merge singuri sau pentru că nu erau capabili să parcurgă pe jos tot drumul.

„La a patra generație.” Să ne amintim că Iehova îi spusese lui Avraam că descendenții săi aveau să se întoarcă în Canaan la a patra generație. (Ge 15:16) Biblia arată că în acele zile oamenii trăiau mult, dar chiar și așa, pe parcursul celor 430 de ani (de la intrarea în vigoare a legământului avraamic până la exod), au existat mai mult de patru generații. Totuși, israeliții au locuit efectiv în Egipt doar 215 ani. Luând ca exemplu unul dintre triburile Israelului, tribul lui Levi, putem identifica patru generații: 1) Levi, 2) Chehat, 3) Amram și 4) Moise. (Ex 6:16, 18, 20)

Întrucât din Egipt au ieșit 600 000 de bărbați, în afară de femei și copii, înseamnă că numărul total de persoane ar fi putut depăși 3 000 000. Deși unii contestă această cifră, ea nu este nerealistă. De fapt, chiar dacă de la Levi la Moise au existat doar patru generații, fiecare dintre acești bărbați (având în vedere longevitatea oamenilor din acea vreme) s-ar fi putut suprapune cu mai multe generații de descendenți pe parcursul vieții. Chiar și astăzi, un bărbat de 60 sau de 70 de ani are adesea copii, nepoți și poate chiar și strănepoți, cele patru generații trăind simultan.

O creștere extraordinară. Relatarea biblică spune: „Israeliții au început să crească mult la număr. Ei se înmulțeau foarte repede și deveneau tot mai puternici, astfel că au umplut ținutul”. (Ex 1:7) De fapt, au devenit atât de numeroși, încât regele Egiptului a zis: „Iată că poporul lui Israel este mai numeros și mai puternic decât noi”. „Dar, cu cât îi asupreau mai mult, cu atât se înmulțeau și se răspândeau mai mult, astfel că egiptenii au fost cuprinși de groază din cauza israeliților.” (Ex 1:9, 12) În plus, având în vedere că poligamia și concubinajul erau practici obișnuite printre israeliți și că unii dintre ei s-au căsătorit cu femei egiptene, este ușor de înțeles cum au ajuns să se înmulțească atât de mult, încât populația adultă de sex bărbătesc să atingă cifra de 600 000.

Familia lui Iacob, care s-a mutat în Egipt, cuprindea 70 de persoane, inclusiv cele născute la scurt timp după sosirea lor acolo. (Ge 46) Dacă îi scoatem din calcul pe Iacob, pe cei 12 fii ai săi, pe fiica sa Dina, pe nepoata sa Serah, pe cei trei fii ai lui Levi și, eventual, pe alți câțiva dintre cei 70, rămân circa 50 de capi de familie care au început să se înmulțească în Egipt. (Fiii lui Levi nu au fost luați în calcul, întrucât leviții au fost numărați separat și nu au fost incluși în numărul ulterior al celor 603 550 de bărbați.) Presupunând că au existat doar 50 de capi de familie și având în vedere faptul că „israeliții au început să crească mult la număr” și că „se înmulțeau foarte repede și deveneau tot mai puternici, astfel că au umplut ținutul” (Ex 1:7), este ușor de demonstrat că, în momentul exodului, au existat 600 000 de bărbați apți pentru serviciul militar, cu vârsta cuprinsă între 20 și 50 de ani. Să analizăm următorul raționament:

Pe atunci, israeliții aveau familii numeroase și își doreau copii pentru a împlini promisiunea lui Dumnezeu. Prin urmare, nu ar fi exagerat să afirmăm că fiecare cap de familie, de la vârsta de 20 de ani până la 40 de ani, a adus pe lume, în medie, 10 copii (dintre care jumătate, băieți). Să presupunem că fiecare dintre cei 50 care au devenit ulterior capi de familie a avut copii doar după 25 de ani de la intrarea în Egipt. De asemenea, având în vedere faptul că unii băieți probabil mureau sau, odată ajunși la maturitate, nu aveau copii din diferite motive ori deveneau sterili înaintea vârstei de 40 de ani, am mai putea reduce numărul bărbaților care au devenit tați cu 20%. Aceasta ar însemna că, într-o perioadă de 20 de ani, cei 50 de capi de familie au avut doar 200 de fii care urmau să dea naștere la copii, nu 250.

Decretul faraonului. Trebuie luat în considerare și următorul factor: decretul faraonului de a-i ucide pe toți băieții nou-născuți ai israeliților. Se pare că acest decret a fost ineficient și de scurtă durată. Când s-a născut Aaron – cu circa trei ani înainte de Moise (1597 î.e.n.) –, probabil că decretul nu intrase încă în vigoare. Din Biblie reiese clar că decretul faraonului nu a dat rezultatele așteptate. Moașele evreice Șifra și Pua, care supravegheau, probabil, activitatea celorlalte moașe, nu au respectat decretul dat de rege și nici nu le-au înștiințat, din câte se pare, pe celelalte moașe despre acest decret. Rezultatul a fost că „poporul creștea la număr și devenea tot mai puternic”. Atunci faraonul le-a poruncit egiptenilor să-i arunce în Nil pe toți băieții nou-născuți ai israeliților. (Ex 1:15-22) Dar se pare că egiptenii nu îi urau pe evrei așa de mult, încât să le omoare bebelușii. Chiar fiica faraonului l-a salvat pe Moise. În plus, se pare că faraonul și-a dat seama repede că avea să piardă sclavi prețioși dacă decretul rămânea în vigoare. Se știe că, mai târziu, faraonul care a domnit în timpul exodului nu i-a lăsat pe evrei să plece întrucât constituiau o mână de lucru valoroasă.

Totuși, pentru a fi și mai circumspecți în ce privește calculul nostru, putem lua în considerare posibilele consecințe ale acestui decret ineficient al faraonului și mai putem reduce cu aproape o treime numărul băieților născuți într-o perioadă de cinci ani.

Un calcul. Chiar și cu toate reducerile succesive de mai sus, putem constata că numărul israeliților a crescut foarte repede, și aceasta datorită binecuvântării lui Dumnezeu. Din 1563 î.e.n. (cu 50 de ani înainte de exod) până în 1533 î.e.n. (cu 20 de ani înainte de exod), numărul băieților născuți pe parcursul fiecărei perioade de cinci ani ar putea fi următorul:

CREȘTEREA POPULAȚIEI DE SEX BĂRBĂTESC

î.e.n.

Fii născuți

din 1563 până în 1558

47 350

din 1558 până în 1553

62 300

din 1553 până în 1548

81 800

din 1548 până în 1543

103 750

din 1543 până în 1538

133 200

din 1538 până în 1533

172 250

—

Total 600 650*

* Numărul estimativ de bărbați cu vârste cuprinse între 20 și 50 de ani la momentul exodului (1513 î.e.n.)

Este demn de reținut că, dacă facem chiar și o mică modificare în calculul de mai sus, de exemplu adăugând câte un fiu la fiecare tată, rezultatul final ar fi de peste un milion.

Câți oameni au ieșit din Egipt sub conducerea lui Moise?

Pe lângă cei 600 000 de bărbați apți pentru serviciul militar menționați în Biblie, din Egipt au ieșit mulți bărbați în vârstă, un număr mare de femei și copii, precum și „o mare mulțime de oameni de tot felul”, neisraeliți. (Ex 12:38) Astfel, numărul total a fost, probabil, de peste trei milioane. Nu este surprinzător că faraonul nu voia să lase să plece un grup așa de mare de sclavi, a căror muncă era esențială pentru economia țării.

Biblia atestă că a existat într-adevăr un număr extrem de mare de bărbați apți de luptă: „Moabiții au fost cuprinși de spaimă din cauza poporului, pentru că acesta era foarte numeros; da, moabiții erau îngroziți din cauza israeliților”. (Nu 22:3) Desigur, pe de-o parte, moabiților le era teamă din cauza miracolelor pe care Iehova le făcuse în favoarea israeliților. Pe de altă parte, le era teamă și din cauză că israeliții erau foarte numeroși; ei nu s-ar fi temut dacă israeliții ar fi fost doar câteva mii. Numărul acestora a crescut foarte puțin în timpul peregrinării lor prin pustiu, întrucât mulți au pierit din cauza infidelității lor. (Nu 26:2-4, 51)

Cu ocazia recensământului efectuat la scurt timp după exod, leviții în vârstă de o lună sau mai mult au fost înregistrați separat, numărul lor fiind de 22 000. (Nu 3:39) Am putea să ne întrebăm din ce motiv în celelalte 12 triburi ale Israelului nu au fost decât 22 273 de întâi născuți de sex bărbătesc, în vârstă de o lună sau mai mult. (Nu 3:43) Putem înțelege ușor răspunsul dacă ne gândim la următoarele: 1) capii de familie nu erau luați în calcul, 2) din cauza poligamiei, un bărbat putea avea mai mulți fii, dar numai unul era considerat întâiul născut și 3) era luat în calcul doar fiul întâi născut al bărbatului, nu și cel al femeii.

Alte aspecte legate de exod. Potrivit promisiunii făcute de Dumnezeu lui Avraam, sosise timpul ca El să-i elibereze pe israeliți din „cuptorul de topit fier, din Egipt”. În virtutea acelei promisiuni, Iehova a considerat Israelul întâiul său născut. Iacob coborâse de bunăvoie în Egipt împreună cu familia sa, dar, mai târziu, descendenții săi au devenit sclavi. Pentru Iehova, Israelul, ‘întâiul său născut’, era prețios. El avea dreptul legal să-l elibereze din Egipt fără să plătească vreo răscumpărare. (De 4:20; 14:1, 2; Ex 4:22; 19:5, 6)

Faraonul s-a împotrivit scopului lui Iehova, întrucât nu voia să piardă o națiune atât de mare de sclavi. Când Moise a venit la el și i-a cerut în numele lui Iehova să-i lase pe israeliți să plece în pustiu ca să țină o sărbătoare pentru Dumnezeul lor, faraonul i-a spus: „Cine este Iehova, ca să ascult de glasul lui și să las Israelul să plece? Nu-l cunosc pe Iehova”. (Ex 5:2) Faraonul se considera un dumnezeu și nu a vrut să recunoască autoritatea lui Iehova, deși îi auzise, fără îndoială, de multe ori pe evrei folosind numele divin. Slujitorii lui Iehova au cunoscut de la bun început numele Său. De fapt, Avraam i s-a adresat lui Dumnezeu pe nume. (Ge 2:4; 15:2)

Atitudinea și acțiunile faraonului au adus în discuție controversa referitoare la cine era adevăratul Dumnezeu. Prin urmare, a fost necesar ca Iehova să demonstreze că le era superior dumnezeilor Egiptului, inclusiv faraonului, care era venerat ca zeu. Adevăratul Dumnezeu a adus zece plăgi asupra Egiptului, în urma cărora israeliții au fost eliberați. (Vezi ZEI ȘI ZEIȚE [Cele zece plăgi].) În noaptea în care a avut loc ultima plagă (moartea întâilor născuți), israeliții au luat masa de Paște, fiind pregătiți să părăsească Egiptul, așa cum le poruncise Iehova. Deși au pornit în grabă, presați de egipteni, care spuneau: „Altfel, vom muri cu toții!”, israeliții nu au plecat cu mâna goală. (Ex 12:33) Au luat cu ei turme și cirezi, precum și aluatul fără plămădeală și albiile de frământat. În plus, egiptenii le-au dat israeliților tot ce au cerut: obiecte de argint și de aur și veșminte. Dar acest lucru nu a însemnat că israeliții i-au jefuit pe egipteni. Egiptenii nu au avut dreptul să-i facă sclavi, astfel că le datorau israeliților plata pentru munca lor. (Ex 12:34-38)

Împreună cu israeliții a ieșit și „o mare mulțime de oameni de tot felul”. (Ex 12:38) Toți aceștia i se închinau lui Iehova și erau pregătiți să plece odată cu israeliții. Ei ținuseră Paștele deoarece, altfel, ar fi trebuit să-și plângă morții și să fie ocupați cu ritualurile egiptene de înmormântare. Este posibil ca această mulțime să fi fost alcătuită în parte din persoane înrudite prin căsătorie cu israeliții. De exemplu, mulți bărbați israeliți se căsătoriseră cu femei egiptene, iar unele femei israelite se căsătoriseră cu bărbați egipteni. O dovadă în acest sens este bărbatul condamnat la moarte în pustiu pentru că batjocorise numele lui Iehova. El era fiul unui egiptean și al unei israelite, pe nume Șelomit, din tribul lui Dan. (Le 24:10, 11) De asemenea, este demn de remarcat că Iehova a stabilit pentru străini și sclavi anumite cerințe, pe care aceștia trebuiau să le respecte ca să poată ține Paștele după intrarea israeliților în Țara Promisă. (Ex 12:25, 43-49)

Traseul parcurs de israeliți. Când au ieșit din Egipt, israeliții erau, cu siguranță, răspândiți în locuri diferite. La început, probabil că ei nu au format un grup compact. Este posibil ca unii să se fi alăturat grupului principal pe parcurs. Grupul a pornit de la Ramses (un oraș sau o regiune) și a făcut prima oprire la Sucot. (Ex 12:37) Unii erudiți consideră că Moise a plecat cu o parte a poporului din Ramses, iar restul israeliților au plecat din alte părți ale ținutului Gosen, întâlnindu-se cu toții la Sucot. (Pentru harta care prezintă traseul probabil urmat de israeliți în timpul exodului, vezi articolul special „Exodul din Egipt”.)

Israeliții au părăsit Egiptul în grabă, fiind presați de egipteni. Totuși, ei nu au ieșit din țară într-un mod dezorganizat. Biblia afirmă că „israeliții au plecat din țara Egiptului în mod ordonat, ca în formație de luptă”, probabil în cinci grupuri: avangardă, ariergardă, corp principal și două flancuri. Pe lângă îndrumarea competentă a lui Moise, ei au avut parte și de îndrumarea vizibilă a lui Iehova. După așezarea taberei la Etam, Iehova a mers înaintea israeliților ziua într-un stâlp de nor, iar noaptea într-un stâlp de foc. (Ex 13:18-22)

Dacă israeliții ar fi urmat cel mai scurt traseu pe uscat spre Țara Promisă, de la nord de Memfis până la Lachiș de exemplu, ar fi parcurs circa 400 km. Dar acest traseu i-ar fi purtat de-a lungul coastei mediteraneene și prin țara filistenilor. Odinioară, stămoșii lor Avraam și Isaac avuseseră probleme cu filistenii. Știind că israeliții ar fi fost descurajați de un atac al filistenilor, că nu aveau experiență în luptă și că erau însoțiți de familiile și de turmele lor, Dumnezeu le-a poruncit să se întoarcă și să-și așeze tabăra înaintea Pi-Hahirotului, între Migdol și mare, de unde se vedea Baal-Țefonul. Aici, ei au campat lângă mare. (Ex 14:1, 2)

Este imposibil de stabilit traseul exact pe care l-au urmat israeliții de la Ramses la Marea Roșie, deoarece nu se pot identifica cu precizie locurile menționate în relatarea biblică. Cele mai multe lucrări de referință indică faptul că israeliții au traversat ceea se numește în prezent uedul Tumilat, din Delta Nilului. Această afirmație se bazează, în principal, pe ipoteza că Ramses ar fi fost situat în extremitatea nord-estică a Deltei. Însă profesorul de egiptologie John Wilson afirmă: „Din păcate, erudiții nu cad de acord cu privire la locația exactă a Ramsesului. Faraonii care purtau numele Ramses, mai ales Ramses II, obișnuiau să numească orașe cu numele lor. În plus, deși în unele localități din Deltă au fost descoperite mențiuni despre Ramses, aceste localități nu pot fi în niciun fel identificate cu orașul Ramses”. (The Interpreter’s Dictionary of the Bible, editat de G. Buttrick, 1962, vol. 4, p. 9)

Cu privire la locația acestui oraș s-au făcut diverse supoziții. Unele au fost acceptate o vreme, după care au fost înlocuite cu altele. Mulți consideră că Ramses ar trebui identificat cu Tanis (în prezent, Şān al Ḩajar), situat la 56 km S-V de orașul Port Said de pe coasta mediteraneeană, în timp ce alții sunt de părere că ar putea fi Qantir, aflat la circa 20 km S de Tanis. În ce privește orașul Tanis, este demn de remarcat că un text egiptean menționează orașele Tanis și (Pi-)Ramses ca localități distincte. În plus, cel puțin o parte din artefactele excavate la Tanis indică faptul că provin din alte locuri. Prin urmare, după cum explică în continuare profesorul John Wilson, „nu există nicio garanție că inscripțiile ce menționează denumirea Ramses își au originea acolo”. Așadar, inscripțiile descoperite la Tanis și Qantir referitoare la Ramses II dovedesc doar că orașele au avut o legătură cu acest faraon, nu că vreunul dintre ele a fost orașul biblic Ramses, construit de israeliți ca oraș-depozit înainte de nașterea lui Moise. (Ex 1:11) Așa cum se arată în articolul RAMSES, există puține dovezi care să ateste că faraonul în timpul căruia a avut loc exodul a fost Ramses II.

Un alt motiv pentru care unii consideră că israeliții au trecut prin uedul Tumilat este teoria larg răspândită în prezent conform căreia israeliții nu au traversat, de fapt, Marea Roșie, ci au mers printr-un loc situat mai la nord de ea. Unii erudiți chiar au sugerat că israeliții au traversat lacul Serbonis (în prezent, Sabkhat al Bardawil) sau au mers pe malul acestui lac, aflat pe coasta mediteraneeană. În consecință, după ce au trecut prin uedul Tumilat, ei ar fi luat-o spre nord, spre coastă. Această ipoteză contrazice în mod direct ceea ce spune Biblia, și anume că Dumnezeu însuși a condus poporul pe o rută ocolitoare, ca să nu meargă pe drumul ce trecea prin țara filistenilor. (Ex 13:17, 18) Și alții susțin că traseul israeliților a fost prin uedul Tumilat, dar sunt de părere că aceștia au traversat regiunea Lacurilor Amare, aflată la nord de orașul Suez.

Marea Roșie, nu ‘marea trestiilor’. Cercetătorii care susțin această ultimă ipoteză se bazează pe faptul că expresia ebraică yam-sûf (tradusă prin „Marea Roșie”) înseamnă literalmente „marea trestiilor sau a stufului”. Ei afirmă că israeliții au traversat, de fapt, o mare de trestii, adică o zonă mlăștinoasă precum regiunea Lacurilor Amare, nu brațul Mării Roșii numit Golful Suez. Totuși, susținătorii acestei ipoteze sunt în dezacord cu traducătorii Septuagintei, care au redat expresia ebraică yam-sûf prin expresia grecească erythrá thálassa, însemnând literalmente „Marea Roșie”. Dar un aspect și mai important e faptul că atât Luca, scriitorul cărții Faptele (care îl citează pe Ștefan), cât și apostolul Pavel au folosit aceeași denumire grecească atunci când au făcut referire la exod. (Fa 7:36; Ev 11:29; vezi MAREA ROȘIE)

În plus, dacă israeliții ar fi traversat doar o mlaștină, nu Marea Roșie, nu ar fi fost vorba despre un miracol, iar egiptenii nu ar fi avut cum să fie „înghițiți” și ‘acoperiți de ape învolburate’ ori ‘să se scufunde ca o piatră în adâncuri’. (Ev 11:29; Ex 15:5) Totuși, a fost un miracol impresionant, menționat mai târziu nu numai de Moise și de Iosua, ci și de apostolul Pavel, care a spus că israeliții „au fost botezați în Moise prin intermediul norului și al mării”. Aceste cuvinte arată că israeliții au fost înconjurați complet de apă, marea fiind la stânga și la dreapta lor, iar norul, deasupra și în spatele lor. (1Co 10:1, 2) Ele sugerează și că apa era mult prea adâncă pentru a se putea trece prin ea.

Pentru a stabili traseul israeliților trebuie să știm unde se afla capitala Egiptului la acea vreme și ce apă au traversat. Întrucât Scripturile grecești creștine, inspirate de Dumnezeu, folosesc expresia „Marea Roșie”, avem toate motivele să credem că aceasta a fost apa pe care au traversat-o israeliții. În ce privește capitala Egiptului, ea a fost, cel mai probabil, Memfis, sediul principal al regilor în cea mai mare parte a istoriei Egiptului. (Vezi MEMFIS.) Dacă așa au stat lucrurile, locul de plecare al israeliților trebuie să fi fost suficient de aproape de Memfis. Doar în aceste condiții, Moise, care a fost chemat înaintea faraonului în noaptea de Paște, după miezul nopții, ar fi putut ajunge la Ramses în timp util pentru a porni la drum spre Sucot înainte de încheierea zilei de 14 nisan. (Ex 12:29-31, 37, 41, 42) Potrivit celei mai vechi tradiții iudaice, consemnate de Josephus, locul de plecare al israeliților a fost puțin mai la nord de Memfis. (Antichități iudaice, II, XV, 1)

Evenimentele prezentate anterior arată clar că israeliții nu ar fi putut trece prin uedul Tumilat, întrucât acesta era situat mult mai la nord de Memfis. De aceea, mulți bibliști din trecut au sugerat că israeliții ar fi parcurs una dintre cunoscutele rute de pelerinaj care traversează Egiptul, precum ruta El Haj, care pleacă de la Cairo și trece prin Suez (anticul Clysma; ulterior, Kolzum [Qulzum]), aflat la extremitatea Golfului Suez.

Unde au fost despărțite apele Mării Roșii?

Este demn de remarcat că, după ce israeliții au ajuns la Etam, aflat „la marginea pustiului” (încheind astfel a doua etapă a călătoriei lor), Dumnezeu i-a poruncit lui Moise „să se întoarcă și să-și așeze tabăra înaintea Pi-Hahirotului, . . . lângă mare”. Această strategie avea scopul de a-l face pe faraon să creadă că israeliții ‘rătăceau dezorientați’. (Ex 13:20; 14:1-3) Bibliștii care susțin că El Haj este ruta cea mai probabilă subliniază că verbul ebraic tradus prin „a se întoarce” este emfatic și nu se referă doar la o deviere sau la un ocol, ci la o întoarcere completă, la o schimbare radicală de direcție. Ei sugerează că, după ce au ajuns într-un punct situat la nord de extremitatea Golfului Suez, israeliții au făcut cale întoarsă și au mers pe partea estică a lanțului muntos Jebel ʽAtaqah, aflat în partea vestică a golfului. Dacă ar fi fost urmăriți dinspre nord, acea mare mulțime de israeliți nu ar fi putut ieși repede din acest loc; ei ar fi fost prinși în capcană, deoarece ar fi fost blocați de mare.

Același traseu este menționat și în tradiția iudaică din secolul I e.n. (Vezi PI-HAHIROT.) Mai important, acest scenariu, contrar teoriilor larg răspândite ale multor bibliști, este în concordanță cu Biblia. (Ex 14:9-16) Evident, israeliții trebuie să fi traversat marea destul de departe de capătul nordic al golfului (brațul vestic al Mării Roșii), astfel încât armatele faraonului să nu poată ocoli pur și simplu extremitatea golfului și să-i atace pe israeliți pe cealaltă parte. (Ex 14:22, 23)

Imediat ce a aflat că israeliții plecaseră, faraonul a regretat decizia de a-i fi eliberat. Pierderea unei întregi națiuni de sclavi reprezenta, fără îndoială, o lovitură puternică pentru economia Egiptului. Carele sale de luptă i-ar fi putut ajunge cu ușurință din urmă pe israeliți, mai ales având în vedere că aceștia se întorseseră din drum. Încurajat de ideea că israeliții rătăceau dezorientați prin pustiu, faraonul a pornit cu încredere în urmărirea lor. Având cu el întreaga armată – o forță militară de elită alcătuită din 600 de care speciale, precum și toate celelalte care ale Egiptului pline cu războinici și cavaleria sa –, faraonul i-a ajuns din urmă pe israeliți la Pi-Hahirot. (Ex 14:3-9)

Din punct de vedere strategic, poziția israeliților părea extrem de nefavorabilă. Ei erau prinși între mare și munți, iar egiptenii le blocau calea de întoarcere. În această situație aparent fără scăpare, israeliții au fost cuprinși de groază și au început să se plângă împotriva lui Moise. Atunci Dumnezeu a intervenit pentru a-i ocroti, mutând norul din fața lor în spate. Înspre egipteni, era întuneric, dar înspre israeliți, norul dădea lumină pe timpul nopții. Astfel, norul i-a împiedicat pe egipteni să atace. La porunca lui Iehova, Moise și-a ridicat toiagul, iar apele s-au despărțit, lăsând fundul mării uscat pentru ca israeliții să poată trece. (Ex 14:10-21)

Lățimea și lungimea culoarului de trecere. Având în vedere că israeliții au traversat marea într-o singură noapte, este greu de crezut că apele au format un culoar îngust când s-au despărțit. Este posibil să fi fost un culoar cu o lățime de 1 km sau mai mult. Chiar dacă israeliții formau un grup relativ compact, o mulțime atât de mare de oameni – împreună cu carele, bagajele și vitele lor – ar fi ocupat o suprafață de aproximativ 8 km² sau mai mult. Prin urmare, se pare că lățimea acestui culoar le-a permis israeliților să înainteze într-o coloană largă. Presupunând că această coloană de israeliți avea lățimea de aproximativ 1,5 km, atunci lungimea ei era de 5 km sau mai mult. Dar dacă lățimea coloanei ar fi fost de aproximativ 2,5 km, lungimea ei ar fi fost de circa 3 km sau mai mult. O astfel de coloană ar fi avut nevoie de câteva ore pentru a coborî pe fundul mării și a-l traversa. Israeliții au rămas în formație de luptă și nu au intrat în panică, dar au înaintat, fără îndoială, în mare grabă.

Dacă nu ar fi fost norul, egiptenii i-ar fi ajuns din urmă cu ușurință și i-ar fi ucis pe mulți dintre ei. (Ex 15:9) După ce israeliții au intrat în mare, norul din spatele lor s-a mutat în față, astfel că egiptenii au văzut ce se întâmpla. Hotărâți să-și recupereze sclavii sau să-i distrugă, întreaga armată egipteană s-a avântat în mijlocul mării în urmărirea lor. Aceasta este o dovadă în plus că pasajul prin mare era suficient de larg și de lung ca să-i cuprindă pe toți. Apoi, în timpul străjii de dimineață (care dura aproximativ de la ora 2 la 6), Iehova a privit din nor și a început să provoace o mare învălmășeală în tabăra egiptenilor, scoțând roțile de la carele lor. (Ex 14:24, 25)

Spre dimineață, israeliții au ajuns în siguranță pe țărmul estic al Mării Roșii. Atunci Dumnezeu i-a spus lui Moise să-și întindă mâna pentru ca apele să cadă peste egipteni. Marea a început să se întoarcă „la locul ei”, iar egiptenii au luat-o la fugă din calea apelor. Acest lucru dovedește o dată în plus că acel culoar era lat, deoarece, altminteri, apele i-ar fi acoperit imediat. Văzând zidurile de apă prăbușindu-se, egiptenii au fugit spre malul vestic, dar apele au continuat să se reverse până ce au acoperit complet toate carele de război și cavaleria armatei faraonului. Niciun egiptean n-a rămas în viață.

Este evident că o asemenea revărsare de ape ar fi fost imposibilă într-o mlaștină, care este puțin adâncă. Mai mult, dacă egiptenii s-ar fi înecat într-o mlaștină, trupurile lor nu ar fi fost aruncate pe țărm, așa cum s-a întâmplat. Biblia spune că „Israelul i-a văzut pe egipteni morți pe țărmul mării”. (Ex 14:22-31) (Pentru harta care prezintă topografia Mării Roșii și pentru imaginea care prezintă o vedere a acesteia, vezi articolul special „Exodul din Egipt”.)

Apele „s-au închegat”. Potrivit relatării biblice, apele învolburate s-au închegat pentru a le permite israeliților să treacă. (Ex 15:8) Termenul „închegat” este folosit în multe versiuni românești ale Bibliei, precum Bartolomeu Anania (2009), Biblia sinodală (2001), Biblia de la Iași, Cornilescu (1996), Fidela și Noua traducere în limba română. Conform unor dicționare ale limbii române (DEX, NODEX, DLRLC), verbul „a se închega” înseamnă „a se coagula; a se întări; a căpăta densitate mai mare; a trece din stare lichidă în stare solidă; a se solidifica (cu ajutorul cheagului sau gelatinei); a se prinde”. Același cuvânt ebraic tradus prin „închegat” este folosit și în Iov 10:10, cu referire la procesul de coagulare a laptelui. Prin urmare, apele Mării Roșii s-au închegat în sensul că au devenit ca gelatina sau ca laptele prins. Deoarece nu exista nicio barieră vizibilă care să rețină apele Mării Roșii, ele păreau închegate, întărite, coagulate sau solidificate, astfel încât stăteau ca un zid de o parte și de alta a israeliților, fără să se prăbușească peste ei și să-i înece. Aceasta a fost percepția lui Moise asupra apelor în timp ce un vânt puternic de la est le despărțea și usca fundul mării, pentru ca el să nu fie mlăștinos sau înghețat, ci ușor de traversat de către mulțime.

Culoarul deschis prin mare a fost suficient de lat pentru ca israeliții, care numărau probabil trei milioane, să poată ajunge pe malul estic până dimineață. Apoi, pereții de apă s-au prăbușit, iar apele au început să se reverse din ambele părți, acoperindu-i și înghițindu-i pe egipteni. În tot acest timp, israeliții, aflați pe malul estic, priveau cu emoție cum Iehova elibera o națiune întreagă din mâna unei puteri mondiale – un eveniment fără precedent. Ei au fost martori la împlinirea literală a cuvintelor lui Moise: „Pe egiptenii pe care-i vedeți azi nu-i veți mai vedea niciodată”. (Ex 14:13)

Prin această manifestare spectaculoasă de putere, Iehova și-a glorificat numele și a eliberat Israelul. Aflați în siguranță pe țărmul estic al Mării Roșii, Moise și israeliții au intonat o cântare. Sora lui Moise, profetesa Miriam, a luat o tamburină, iar toate femeile au urmat-o dansând și cântând la tamburine, ca răspuns la cântecul bărbaților. (Ex 15:1, 20, 21) Israeliții scăpaseră definitiv de dușmanii lor. Iehova promisese că nici oamenii, nici animalele nu le vor face rău când vor ieși din Egipt, că nici măcar un câine nu va mârâi sau nu va lătra la ei. (Ex 11:7) Deși relatarea despre exod nu precizează că faraonul a intrat personal în mare împreună cu forțele sale militare și că a fost distrus, Psalmul 136:15 afirmă că Iehova „i-a aruncat pe faraon și armata lui în Marea Roșie”.

O prefigurare a evenimentelor viitoare. Așa cum îi promisese lui Avraam, Dumnezeu a eliberat Israelul din Egipt deoarece îl considera fiul său. El îi spusese faraonului: „Israelul este . . . întâiul meu născut”. (Ex 4:22) Mai târziu, Iehova a declarat: „Când Israelul era copil, l-am iubit și din Egipt l-am chemat pe fiul meu”. (Os 11:1) Aceste cuvinte, care fac referire la exod, au fost profetice și s-au împlinit după moartea lui Irod, când Iosif și Maria s-au întors din Egipt împreună cu Isus și s-au stabilit în Nazaret. Evanghelistul Matei aplică profeția lui Osea la acest eveniment, spunând despre Iosif: „El a stat acolo până la moartea lui Irod. Astfel, s-a împlinit ceea ce spusese Iehova prin profetul său: «Din Egipt l-am chemat pe fiul meu»”. (Mt 2:15)

Apostolul Pavel menționează ieșirea israeliților din Egipt printre evenimentele care au avut loc pentru a servi ca exemple sau modele profetice. (1Co 10:1, 2, 11) Prin urmare, exodul pare să simbolizeze ceva mai măreț. Israelul literal este folosit în Biblie ca simbol al Israelului spiritual, „Israelul lui Dumnezeu”. (Ga 6:15, 16) Moise a vorbit despre venirea unui profet care avea să fie asemenea lui. (De 18:18, 19) Evreii se așteptau ca acest profet să fie un mare conducător și eliberator. Apostolul Petru îl identifică pe Isus Cristos ca fiind Mai Marele Moise. (Fa 3:19-23) Așadar, eliberarea israeliților la Marea Roșie și distrugerea armatei egiptene simbolizează, din câte se pare, eliberarea Israelului spiritual din mâna dușmanilor săi – Egiptul simbolic – printr-un miracol măreț realizat de Isus Cristos. Și, așa cum ceea ce a făcut Dumnezeu la Marea Roșie a glorificat numele său, tot așa împlinirea acestor evenimente profetice la o scară mult mai mare va glorifica și va înălța în mod absolut numele lui Iehova. (Ex 15:1)