EGIPT, EGIPTEAN

Biblia menționează Egiptul și locuitorii lui de peste 700 de ori. În Scripturile ebraice, Egiptul este numit, în general, Mițraim (Miţráyim) (compară cu Ge 50:11), ceea ce sugerează, din câte se pare, că descendenții lui Mițraim, un fiu al lui Ham, erau proeminenți sau predominanți în regiune. (Ge 10:6) Și astăzi arabii numesc Egiptul Misr. În unii psalmi este denumit „țara lui Ham”. (Ps 105:23, 27; 106:21, 22)

Granițele și geografia. (Vezi harta de la articolul special „Egiptul antic”.) Existența Egiptului depinde de fluviul Nil încă din vremuri străvechi. Valea fertilă a acestuia, o fâșie verde, lungă și îngustă, se întinde de-a lungul regiunilor deșertice aride din nord-estul Africii. „Egiptul de Jos” cuprindea regiunea amplă a Deltei, unde apele Nilului se ramificau – odinioară în cel puțin cinci brațe, în prezent doar în două – înainte de a se vărsa în Marea Mediterană. Din punctul în care apele Nilului se despart (în regiunea actualului oraș Cairo) până în zona litoralului sunt aproximativ 160 km. La mică distanță nord de Cairo se află anticul Heliopolis (On, în Biblie), iar la câțiva kilometri sud de Cairo se găsește orașul antic Memfis (numit deseori Nof în Biblie). (Ge 46:20; Ier 46:19; Os 9:6) La sud de Memfis începea regiunea „Egiptul de Sus”, care cuprindea toată valea Nilului până la prima cascadă, de la Aswan (anticul Siene). Lungimea acestei regiuni era de circa 960 km. Mulți erudiți consideră că ar fi mai logic ca partea nordică a acestei regiuni să fie numită „Egiptul Mijlociu”. În toată regiunea (Egiptul Mijlociu și de Sus), valea Nilului depășește rareori 20 km lățime. Ea este străjuită pe ambele laturi de stânci din calcar și gresie, care formează marginea deșertului propriu-zis.

La sud de prima cascadă se afla Etiopia antică, ceea ce explică afirmația că Egiptul se întindea „de la Migdol [un loc aflat, probabil, în nord-estul Egiptului] până la Siene și până la granița Etiopiei”. (Eze 29:10) Deși termenul ebraic Miţráyim este folosit, de regulă, cu referire la întreaga țară a Egiptului, mulți erudiți consideră că, în anumite cazuri, el se referă la Egiptul de Jos și, posibil, și la Egiptul Mijlociu, Egiptul de Sus fiind numit „Patros”. Mențiunea ʻEgipt [Miţráyim], Patros, Cuș’, din Isaia 11:11, corespunde unei enumerări geografice asemănătoare ce apare pe o inscripție a regelui asirian Esar-Hadon, care enumeră printre regiunile imperiului său ʻMusur, Paturisi și Kusu’. (Ancient Near Eastern Texts, editată de J. Pritchard, 1974, p. 290)

Egiptul era delimitat la nord de Marea Mediterană, la sud de prima cascadă a Nilului și de Nubia (Etiopia), la vest de deșertul Libiei (care făcea parte din Sahara) și la est de deșertul Arabiei și de Marea Roșie. Astfel, în cea mai mare parte, el era ferit de influențele exterioare și de invazii. Totuși, istmul Sinai (Suez), de la nord-est, forma o legătură terestră cu continentul asiatic (1Sa 15:7; 27:8); pe aici treceau caravanele de negustori (Ge 37:25) și nomazii, iar, mai târziu, armatele de invadatori. „Valea Egiptului”, identificată de regulă cu Wadi el-ʽArish, din Peninsula Sinai, constituia, din câte se pare, extremitatea nord-estică a teritoriului egiptean. (2Re 24:7) Dincolo de această vale se întindea Canaanul. (Ios 15:4) În deșertul de la vest de Nil existau cel puțin cinci oaze, care au ajuns să facă parte din regatul egiptean. Marea oază Al Fayyüm, aflată la circa 72 km S-V de anticul Memfis, era alimentată cu apă din Nil printr-un canal.

Nilul, un rol-cheie. În prezent, în regiunile deșertice care se întind de-a lungul Văii Nilului există puține animale din cauza vegetației aproape inexistente. Însă dovezile arată că odinioară uedurile abundau în animale sălbatice, pe care egiptenii le vânau. Totuși, din câte se pare, ploua foarte puțin (actualmente, mai deloc; de exemplu, la Cairo cad doar 50 mm de precipitații pe an). Astfel, viața din Egipt depindea de apele Nilului.

Izvoarele Nilului se află în munții Etiopiei și în țările vecine. În aceste regiuni, în timpul sezonului ploios cădeau atât de multe precipitații, încât debitul fluviului creștea, iar apele lui se revărsau peste maluri în Egipt în fiecare an, din iulie până în septembrie. (Compară cu Am 8:8; 9:5.) Această revărsare alimenta canalele și bazinele de irigații și îmbogățea solul prin aluviunile depuse. Valea Nilului și Delta erau atât de fertile, încât Lot a considerat că regiunea bine udată a Sodomei și Gomorei era „ca grădina lui Iehova, ca țara Egiptului”. (Ge 13:10) Totuși, debitul Nilului era variabil; când apele nu se revărsau suficient, recolta era slabă, ceea ce genera foamete. (Ge 41:29-31) Dacă Nilul nu se revărsa deloc, rezulta o catastrofă, întrucât țara se transforma într-o întindere pustie și stearpă. (Is 19:5-7; Eze 29:10-12)

Resursele naturale. Egiptul era o țară agricolă bogată. Aici se cultivau îndeosebi orz, grâu, alac (un tip de grâu) și in (din care se fabrica o țesătură fină, exportată în numeroase țări). (Ex 9:31, 32; Eze 27:7) De asemenea, existau vii, curmali, smochini și rodii, iar grădinile de legume asigurau o mare diversitate de produse, printre care castraveți, pepeni, praz, ceapă și usturoi. (Ge 40:9-11; Nu 11:5; 20:5) Unii erudiți consideră că expresia ʻirigarea țării cu piciorul’ (De 11:10) face referire la acționarea unei roți de scos apă cu ajutorul piciorului sau, posibil, la folosirea piciorului pentru deschiderea ori închiderea canalelor prin care apa pentru irigații era dirijată în diferite părți ale grădinii.

Când foametea se abătea asupra țărilor vecine, locuitorii acestora coborau adesea în Egiptul prosper. Și Avraam a făcut acest lucru, la începutul mileniului al II-lea î.e.n. (Ge 12:10) Cu timpul, Egiptul a devenit grânarul unei mari părți din bazinul mediteraneean. În secolul I e.n., corabia pe care se îmbarcase apostolul Pavel la Mira transporta cereale din Alexandria (Egipt) în Italia. (Fa 27:5, 6, 38)

Egiptul exporta și mult papirus, o plantă asemănătoare trestiei, care creștea în numeroasele mlaștini ale Deltei (Ex 2:3; compară cu Iov 8:11) și din care se confecționa un material de scris. Însă, întrucât nu avea păduri, Egiptul trebuia să importe lemn din Fenicia. De exemplu, cedrul era adus din orașe-port precum Tirul. Aici, pânzele de in colorate din Egipt erau foarte apreciate. (Eze 27:7) Templele și monumentele egiptene erau construite din granit și din pietre mai moi, precum calcarul, care se găseau din abundență în dealurile ce mărgineau Valea Nilului. Casele și chiar și palatele erau construite din cărămizi de lut (materialul de construcție obișnuit). Din minele egiptene aflate pe dealurile de la marginea Mării Roșii (precum și din cele din peninsula Sinai) se extrăgeau aur și cupru; produsele de bronz făcute din acest cupru erau și ele exportate. (Ge 13:1, 2; Ps 68:31)

Creșterea animalelor juca un rol important în economia egipteană. Avraam a cumpărat din Egipt oi și vite, precum și animale de povară, de pildă măgari și cămile. (Ge 12:16; Ex 9:3) Caii sunt menționați de pe vremea când Iosif era administrator în Egipt (1737-1657 î.e.n.) și se crede că au fost aduși din Asia. (Ge 47:17; 50:9) Este posibil ca primii cai să fi fost cumpărați sau să fi fost capturați în timpul incursiunilor egiptene în țările din nord-est. Pe vremea lui Solomon, caii egipteni erau atât de numeroși și de apreciați, încât, împreună cu carele egiptene, erau o marfă importantă pe piața mondială. (1Re 10:28, 29)

Fauna. În Egipt existau multe păsări de pradă și păsări saprofage, cum ar fi vulturul, uliul, acvila și șoimul, precum și păsări acvatice, de exemplu ibisul și cocorul. Nilul abunda în pește (Is 19:8) și era habitatul hipopotamului și al crocodilului. (Compară cu limbajul simbolic din Eze 29:2-5.) Regiunile deșertice erau populate de șacali, lupi, hiene, lei și multe specii de șerpi și de alte reptile.

Populația. Locuitorii Egiptului erau hamiți. Din câte se pare, aceștia proveneau în principal din Mițraim, fiul lui Ham. (Ge 10:6) După ce oamenii au fost împrăștiați de la Babel pe tot pământul (Ge 11:8, 9), este posibil ca mulți dintre descendenții lui Mițraim, precum ludimii, anamimii, lehabimii, naftuhimii și patrusimii, să fi migrat în nordul Africii. (Ge 10:6, 13, 14) Așa cum s-a menționat anterior, Patros (forma de singular a cuvântului „patrusimi”) este asociat cu Egiptul de Sus. În plus, există dovezi că naftuhimii locuiau în zona Deltei.

Populația Egiptului era mixtă, fiind compusă din mai multe familii tribale. Această idee este susținută de faptul că, încă din timpuri străvechi, țara era împărțită în numeroase diviziuni, numite mai târziu „nome”. Aceste diviziuni administrative au continuat să existe și după unificarea țării sub un singur conducător, rămânând, în realitate, până la sfârșitul imperiului. În general, au existat 42 de nome: 20 în Egiptul de Jos și 22 în Egiptul de Sus. Între Egiptul de Sus și Egiptul de Jos s-a făcut mereu distincție de-a lungul istoriei. Deși această distincție se datora, probabil, diferențelor geografice, este posibil ca ea să fi avut drept cauză și diviziunile tribale care au existat la început. Când puterea centrală slăbea, exista tendința ca țara să fie din nou împărțită în cele două mari regiuni sau chiar să se fărâmițeze în numeroase regate mici ce cuprindeau diferite nome.

Pe baza picturilor antice și a corpurilor mumificate, erudiții au ajuns la concluzia că primii egipteni erau, în general, scunzi, slăbuți și cu pielea deschisă sau închisă la culoare. Picturile și sculpturile antice prezintă marea lor varietate în ce privește aspectul.

Limba. Lingviștii moderni înclină să încadreze limba egipteană în rândul limbilor hamito-semitice. Deși această limbă este preponderent hamitică, unii dintre ei susțin că există numeroase similitudini între gramatica și vocabularul său și cele ale limbilor semitice. Totuși, iată ce afirmă ei: „Limba egipteană diferă de toate limbile semitice mai mult decât diferă acestea între ele și, cel puțin până când se stabilește o legătură mai clară cu limbile africane, egipteana nu trebuie clasată în rândul limbilor semitice”. (Egyptian Grammar, de A. Gardiner, Londra, 1957, p. 3) Pentru a-și ascunde identitatea de frații săi, Iosif le-a vorbit prin intermediul unui interpret egiptean. (Ge 42:23)

În realitate, există câțiva factori care fac extrem de dificilă stabilirea cu exactitate a celor mai vechi forme ale limbii vorbite în Egipt. Unul dintre acești factori este sistemul de scriere egiptean. Inscripțiile antice constau în semne pictografice (reprezentări de animale, păsări, plante sau obiecte) alături de forme geometrice – un sistem de scriere pe care grecii îl numeau hieroglife. Anumite semne au ajuns să reprezinte silabe, dar acestea au fost folosite numai pentru a completa hieroglifele, nu pentru a le înlocui. În plus, astăzi nu se știe exact cum se pronunțau acele silabe. Câteva indicii se găsesc în unele scrieri cuneiforme datând de la jumătatea celui de-al doilea mileniu î.e.n., care vorbesc despre Egipt. Transcrierile în greacă ale numelor egiptene și ale altor cuvinte egiptene (aprox. sec. VI e.n.), precum și transcrierile în aramaică (aprox. sec. VII e.n.) oferă și ele o idee despre pronunția termenilor egipteni transcriși. Totuși, reconstituirea sistemulului de foneme (sunete) al limbii egiptene vechi se bazează și acum îndeosebi pe limba coptă, o formă a limbii egiptene vorbite începând din secolul al III-lea e.n. Prin urmare, nu putem avea decât o idee aproximativă cu privire la gramatica și vocabularul limbii egiptene în forma sa primitivă, mai ales dinaintea șederii israeliților în Egipt. (Cu titlu de exemplu, vezi NO, NO-AMON.)

În plus, în prezent, se cunosc foarte puține lucruri despre alte limbi hamitice antice din Africa, ceea ce face dificilă stabilirea unei legături între acestea și limba egipteană. Toate inscripțiile anterioare erei noastre sunt în limba egipteană; inscripțiile în alte limbi africane datează începând cu era noastră. Prin urmare, faptele confirmă relatarea biblică despre încurcarea limbilor și indică în mod clar că egiptenii din vechime, descendenți ai lui Ham prin Mițraim, vorbeau o limbă distinctă de limbile semitice.

Scrierea hieroglifică era utilizată în special în inscripțiile de pe monumente și în picturile murale, unde simbolurile erau executate cu multe detalii. Ea a continuat să fie folosită până la începutul erei noastre, mai ales în textele religioase. Totuși, încă de la o dată timpurie, scribii (care scriau cu cerneală pe piei și pe papirus) au inventat o scriere mai puțin greoaie, care conținea forme simplificate și cursive, scriere numită hieratică. Ea a fost urmată de o formă și mai cursivă, numită demotică, formă care a început să fie folosită mai ales în timpul așa-numitei dinastii a XXVI-a (sec. VII și VI î.e.n.). Descifrarea textelor egiptene a putut fi făcută doar după descoperirea, în 1799, a Pietrei de la Rosetta. Această inscripție, aflată acum la British Museum, conține un decret dat în onoarea lui Ptolemeu V (Epifanul) și datează din 196 î.e.n. Ea conține trei tipuri de scriere: hieroglifică, demotică și greacă. Textul în greacă a fost cheia descifrării textului egiptean.

Religia. Egiptul era o țară extrem de religioasă, politeismul fiind larg răspândit. Fiecare oraș, mare sau mic, avea propria divinitate locală, care purta titlul de „Stăpân al orașului”. În mormântul lui Tutmes III (Thutmosis III) s-a găsit o listă cu numele a aproximativ 740 de zeități. (Ex 12:12) Adesea, zeul era reprezentat ca fiind căsătorit cu o zeiță, care îi năștea un fiu. Cei trei „formau o triadă divină în care zeul-tată nu era întotdeauna conducătorul, ci se mulțumea uneori cu rolul de prinț-consort, în timp ce zeița rămânea principala divinitate locală”. (New Larousse Encyclopedia of Mythology, 1968, p. 10) Fiecare zeu principal locuia într-un templu, unde accesul publicului era interzis. El era slujit de preoți, care îl „trezeau” în fiecare dimineață cu un imn, îl îmbăiau, îl îmbrăcau, îl „hrăneau” și îi făceau și alte servicii. (Vezi, prin contrast, Ps 121:3, 4; Is 40:28.) Din câte se pare, preoții acționau ca reprezentați ai faraonului, considerat el însuși un zeu viu, fiul zeului Ra. Lucrul acesta ne ajută să înțelegem și mai bine curajul deosebit manifestat de Moise și Aaron când s-au prezentat înaintea faraonului pentru a-i transmite decretul adevăratului Dumnezeu, precum și aroganța și disprețul care transpar din răspunsul faraonului: „Cine este Iehova, ca să ascult de glasul lui?”. (Ex 5:2)

În pofida multelor vestigii arheologice scoase la lumină în Egipt – temple, statui, picturi religioase și scrieri –, se cunosc relativ puține lucruri despre credințele religioase ale egiptenilor. Textele religioase prezintă o imagine incompletă și fragmentară, întrucât omit tot atâtea lucruri câte includ, dacă nu chiar mai multe. Ceea ce știm despre natura zeităților lor și despre practicile lor religioase se bazează în cea mai mare parte pe deducții sau pe informații furnizate de scriitori greci, precum Herodot și Plutarh.

Deși nu se cunosc multe despre religia egiptenilor, este clar că nu a existat unitate în ce privește convingerile lor religioase. Diversitatea de credințe existentă la nivel regional pe tot parcursul istoriei Egiptului a creat un amalgam de legende și de mituri, adesea contradictorii. De exemplu, zeul Ra avea 75 de nume și forme. Se pare că, dintre sutele de zeități, relativ puține au fost venerate la scară națională. Dintre acestea, foarte populară era triada compusă din Osiris, Isis (soția lui) și Horus (fiul lui). Apoi urmau zeii „cosmici”: zeul-soare Ra (care era cel mai important), zeul lunii, al cerului, al aerului, al pământului, al Nilului etc. La Teba (No, în Biblie), cel mai venerat zeu era Amon (Ier 46:25); cu timpul, el a primit titlul de „rege al zeilor” fiind numit Amon-Ra. Cu ocazia sărbătorilor, zeii erau purtați în cadrul unor procesiuni pe străzile orașului. Când idolul zeului Ra era purtat de preoți în cadrul acestor procesiuni, oamenii se adunau acolo sperând să fie răsplătiți. Egiptenii credeau că, prin simpla lor prezență, se achitau de obligațiile lor religioase, iar Ra era obligat să-i binecuvânteze. Ei se îndreptau spre el doar pentru avantaje și prosperitate materială, niciodată pentru binecuvântări spirituale. Principalii zei egipteni au numeroase puncte în comun cu cei babilonieni, dovezile arătând că ei și-au avut originea în Babilon, iar Egiptul i-a preluat și i-a perpetuat. (Vezi ZEI ȘI ZEIȚE.)

Această închinare politeistă nu le-a adus avantaje egiptenilor. În Encyclopædia Britannica (1959, vol. 8, p. 53) se spune: „În perioada clasică și modernă, unii și-au imaginat că aceștia [egiptenii] dețineau taine uimitoare, care ascundeau adevăruri profunde. Bineînțeles, ei aveau tainele lor, cum era cazul populațiilor așanti și ibo [triburi africane]. Totuși, ar fi o greșeală să credem că aceste taine încapsulau adevărul și că la ele aveau acces doar cei inițiați”. De fapt, dovezile disponibile arată că închinarea egiptenilor avea la bază magia și superstiția primitivă. (Ge 41:8) Magia era folosită pentru a-i ocroti de boli; spiritismul era larg răspândit, existând mulți „vrăjitori”, „mediumuri” și „prezicători”. (Is 19:3) Egiptenii purtau amulete și talismane și își legau la gât bucăți de papirus cu formule magice. (Compară cu De 18:10, 11.) Când Moise și Aaron au făcut miracole prin puterea lui Dumnezeu, preoții-magicieni și vrăjitorii de la curtea faraonului au făcut în mod ostentativ aceleași miracole prin magia lor, dar, în cele din urmă, au fost nevoiți să-și recunoască eșecul. (Ex 7:11, 22; 8:7, 18, 19)

Venerarea animalelor. Din cauza religiei lor pline de superstiții, egiptenii au ajuns să practice o idolatrie extrem de degradantă, care includea venerarea animalelor. (Compară cu Ro 1:22, 23.) Mulți dintre zeii principali erau, de regulă, reprezentați cu corp uman și cu cap de animal sau de pasăre. De exemplu, zeul Horus era reprezentat cu cap de șoim, iar zeul Thot, cu cap de ibis sau de maimuță. În anumite cazuri, se credea că zeul era efectiv încarnat în corpul animalului, cum era cazul taurilor Apis. Taurul Apis viu, considerat a fi încarnarea zeului Osiris, era ținut într-un templu, iar la moarte i se organizau o înmormântare și funeralii fastuoase. Egiptenii credeau că unele animale, precum pisicile, babuinii, crocodilii, șacalii și diverse păsări, erau sacre în virtutea asocierii lor cu anumiți zei. Prin urmare, ei au mumificat sute de mii de animale și le-au înmormântat în cimitire speciale.

De ce a afirmat Moise că jertfele israeliților ‘i-ar fi ofensat pe egipteni’?

Faptul că atât de multe animale erau venerate în diferite părți ale Egiptului a fost, cu siguranță, un argument solid atunci când Moise i-a cerut faraonului să le permită israeliților să meargă în pustiu pentru a aduce jertfe. El i-a spus faraonului: „Dacă am aduce chiar sub ochii egiptenilor jertfe care îi ofensează, nu ne-ar omorî ei cu pietre?”. (Ex 8:26, 27) Egiptenii ar fi fost ofensați de majoritatea jertfelor pe care israeliții le-au oferit mai tâziu. (În Egipt, zeul-soare Ra era uneori reprezentat printr-un vițel născut de o vacă cerească.) Așa cum se arată în articolul ZEI ȘI ZEIȚE, prin cele zece plăgi pe care le-a adus asupra Egiptului, Iehova și-a executat judecata „asupra tuturor dumnezeilor Egiptului”, umilindu-i profund și făcându-și cunoscut numele în întreaga țară. (Ex 12:12)

Pe parcursul celor două secole cât au stat în Egipt, israeliții nu au scăpat în totalitate de contaminarea cu închinarea falsă. (Ios 24:14) Fără îndoială, aceasta a fost una dintre cauzele majore ale atitudinii greșite manifestate de ei la puțin timp după ieșirea din Egipt. Israeliții nu au aruncat „idolii dezgustători ai Egiptului”, așa cum le poruncise Iehova. (Eze 20:7, 8; 23:3, 4, 8) Vițelul de aur pe care l-au făcut în pustiu pentru închinare dovedea că unii dintre ei fuseseră contaminați de obiceiul egiptenilor de a venera animale. (Ex 32:1-8; Fa 7:39-41) Chiar înainte ca israeliții să intre în Țara Promisă, Iehova i-a avertizat din nou să nu-și facă nicio reprezentare a vreunui animal sau a vreunui corp ceresc și să o folosească în închinarea adusă lui. (De 4:15-20) Totuși, venerarea animalelor a reapărut secole mai târziu, odată cu Ieroboam. La scurt timp după întoarcerea sa din Egipt, el a devenit rege în regatul de nord al Israelului și a făcut doi viței de aur pentru închinare. (1Re 12:2, 28, 29) Este demn de remarcat că scrierile inspirate ale lui Moise nu sunt deloc influențate de idolatrie și de superstițiile egiptenilor.

Absența valorilor spirituale și morale. Potrivit unor erudiți, noțiunea de păcat, care transpare din anumite texte religioase egiptene, a fost rezultatul influenței semitice de mai târziu. Totuși, în mod interesant, confesarea păcatelor îmbrăca întotdeauna o formă de negare. Encyclopædia Britannica (1959, vol. 8, p. 56) menționează că, în viața de apoi, când se înfățișa la judecată înaintea zeilor, egipteanul „nu spunea «Sunt vinovat», ci «Nu sunt vinovat». Confesiunea sa era o negație, iar sarcina de a face dovada [onus probandi] vinovăției rămânea în seama judecătorilor. Conform unor papirusuri funerare, judecătorii dădeau întotdeauna un verdict în favoarea acuzatului sau, cel puțin, așa spera acesta”. (Vezi, prin contrast, Ps 51:1-5.) Se pare că religia Egiptului antic consta mai ales din ceremonii și incantații, cu ajutorul cărora egiptenii voiau să obțină beneficii de la numeroșii lor zei.

Se crede că în timpul domniei faraonilor Amenhotep III și Amenhotep IV (Ehnaton, Akhenaton) a existat o formă de monoteism, întrucât închinarea la zeul-soare Aton devenise aproape exclusivă. Însă acest tip de monoteism nu era întru totul autentic deoarece și faraonul era venerat ca zeu. Nici chiar în acea periodă, textele religioase nu conțineau învățăminte de ordin moral. Imnurile adresate zeului-soare Aton îl preamăreau doar pentru căldura sa dătătoare de viață, nu pentru vreo calitate morală sau spirituală. Prin urmare, afirmația că monoteismul din scrierile lui Moise a fost influențat de religia Egiptului este total lipsită de fundament.

Convingeri cu privire la cei morți. În religia egipteană, cultul morților juca un rol important. Egiptenii încercau să asigure bunăstarea și fericirea celui decedat după trecerea acestuia în neființă. Credința în transmigrația sufletului le influența întreaga existență. Ei considerau că sufletul este nemuritor și că trupul uman trebuie conservat pentru ca sufletul să se poată întoarce uneori în el și să-l folosească. Din acest motiv egiptenii își îmbălsămau morții. Mormântul în care așezau corpul mumificat era considerat „casa” defunctului. Piramidele erau niște locuințe uriașe pentru rămășițele pământești ale familiei regale. Pentru a-i asigura decedatului o viață bună în lumea morților, în mormânt erau depozitate lucruri necesare vieții și obiecte de lux (alimente, îmbrăcăminte, mobilă, bijuterii), precum și texte cu formule magice și descântece (cum ar fi „Cartea morților”), care să-l protejeze de spiritele rele. (Pentru imaginea care prezintă un fragment din „Cartea morților”, vezi articolul special „Egiptul antic”.) Totuși, aceste formule magice n-au putut să-i protejeze pe cei morți nici măcar de jefuitorii de morminte care, în cele din urmă, au vandalizat aproape toate mormintele importante.

Și trupurile lui Iacob și Iosif au fost îmbălsămate. În cazul lui Iacob, îmbălsămarea a fost făcută, fără îndoială, pentru a conserva trupul până la transferarea acestuia într-un mormânt din Țara Promisă. În cazul lui Iosif, trupul a fost îmbălsămat de egipteni în semn de respect și de onoare. (Ge 47:29-31; 50:2-14, 24-26)

Viața și cultura. Erudiții au prezentat multă vreme Egiptul drept „cea mai veche civilizație” și au considerat că progresul omenirii și multe dintre cele mai vechi invenții se datorează Egiptului. Totuși, mai recent, dovezile au arătat că Mesopotamia este leagănul civilizației. Se crede că anumite tehnici arhitecturale egiptene, folosirea roții, principiile elementare ale scrierii pictografice și îndeosebi caracteristicile fundamentale ale religiei egiptene și-au avut originea în Mesopotamia. Aceasta concordă, în mod evident, cu relatarea Bibliei despre răspândirea oamenilor pe pământ după Potop.

Arhitectura. Realizările egiptene cele mai cunoscute sunt piramidele din Giza (Giseh), construite de faraonii Khufu (Kheops), Khafra și Menkaura, care aparțineau așa-numitei dinastii a IV-a. Cea mai mare piramidă, cea a lui Khufu, are o bază de aproximativ 5,3 ha și o înălțime de circa 137 m (echivalentul unei clădiri cu 39 de etaje din prezent). S-a calculat că este făcută din 2 300 000 de blocuri de piatră, fiecare cântărind în medie 2,3 tone. Blocurile de piatră au fost tăiate atât de exact, încât se îmbină aproape la milimetru. Egiptenii au construit și temple uriașe. Templul de la Karnak, Teba (No, în Biblie; Ier 46:25; Eze 30:14-16), avea cel mai mare ansamblu de coloane construit vreodată de om.

Circumcizia. Egiptenii practicau circumcizia încă din timpuri străvechi, iar Biblia îi menționează printre popoarele circumcise. (Ier 9:25, 26)

Educația. Se pare că sistemul educațional era constituit în principal din școli pentru scribi, conduse de preoți. Scribii regali erau experți în scrierea egipteană, dar cunoșteau foarte bine și scrierea cuneiformă aramaică. Încă de la mijlocul mileniului al II-lea î.e.n., conducătorii vasali ai Siriei și Palestinei comunicau în mod regulat cu capitala egipteană în aramaică. Performanțele extraordinare în materie de construcții, menționate anterior, arată că matematica egiptenilor era foarte avansată. Ei aveau, evident, noțiuni de geometrie și algebră. Este demn de remarcat că „Moise a fost instruit în toată înțelepciunea egiptenilor”. (Fa 7:22) Deși în Egipt exista multă pseudoînțelepciune, egiptenii aveau și cunoștințe cu valoare practică.

Guvernarea. Puterea era în mâna regelui sau a faraonului, considerat un zeu în formă umană. El guverna prin intermediul unor subordonați (demnitari) și al nomarhilor (conducători de nome), a căror putere rivaliza cu cea a faraonului în perioadele de slăbire a puterii centrale. Probabil că acești nomarhi erau considerați regi de către supușii lor, ceea ce explică motivul pentru care Biblia vorbește despre „regii [la plural] Egiptului” când face referire la anumite perioade de timp. (2Re 7:6; Ier 46:25) După ce a fost cucerită de Egipt, Nubia (Etiopia), aflată la S, a fost guvernată de un vicerege, numit „fiul regal din Cuș”. Dovezile atestă că a existat un vicerege egiptean și în Fenicia.

Legislația. Nu există informații despre existența unui cod de legi în Egipt. Evident, existau legi, dar se pare că acestea erau pur și simplu decrete date de faraon, cum ar fi cele referitoare la fabricarea cărămizilor de către israeliți sau la înecarea nou-născuților de sex masculin ai israeliților. (Ex 1:8-22; 5:6-18; compară cu Ge 41:44) Proprietarii de terenuri trebuiau să plătească taxe pentru toate recoltele lor. Se pare că această practică a început pe vremea lui Iosif, când toate terenurile, cu excepția celor care aparțineau preoților, au intrat în proprietatea faraonului. (Ge 47:20-26) Taxele erau plătite nu numai cu o parte din recoltă sau din șeptel, ci și prin prestarea unor munci pentru guvern sau pentru armată. Pedepsele aplicate infractorilor erau tăierea nasului, munca forțată în mine, bătaia cu toiagul, detenția sau condamnarea la moarte (adesea prin decapitare). (Ge 39:20; 40:1-3, 16-22)

Căsătoria. În Egipt erau permise poligamia și căsătoria între frate și soră, aceasta din urmă fiind practicată în unele locuri din Egipt până în secolul al II-lea e.n. După cum se știe, anumiți faraoni s-au căsătorit cu surorile lor, probabil deoarece nicio altă femeie nu era considerată suficient de sfântă pentru a fi partenera acestui „zeu viu”. Legea dată Israelului după ieșirea din Egipt interzicea căsătoria incestuoasă, spunând: „Să nu vă purtați așa cum se poartă cei din țara Egiptului . . . și să nu faceți ce fac cei din țara Canaanului”. (Le 18:3, 6-16)

Medicina. În opinia multora, cunoștințele medicale ale vechilor egipteni erau foarte avansate și în armonie cu știința. Indiscutabil, egiptenii aveau noțiuni de anatomie și dezvoltaseră și inventariaseră metode chirurgicale simple. Însă existau și multe lucruri pe care nu le știau. De exemplu, un text egiptean pe papirus arată că inima este legată prin vase de toate părțile corpului, dar menționează că aceste vase nu transportă sânge, ci aer, apă, spermă și mucus. Pe lângă faptul că textele medicale conțineau idei eronate cu privire la funcțiile organismului viu, ele erau și pline de magie și de superstiții, de formule magice și de incantații. Remediile includeau nu numai ierburi și plante medicinale, ci și sânge de șoarece, urină sau excremente de muște, care, asociate cu formule magice, aveau menirea „să dezguste demonul și să-l facă să iasă din omul pe care îl poseda”. (History of Mankind, de J. Hawkes și Sir Leonard Woolley, 1963, vol. I, p. 695) Este posibil ca aceste aberații să fi contribuit la unele dintre „bolile îngrozitoare” din Egipt, printre care se numărau, probabil, elefantiazis, dizenteria, variola, ciuma bubonică, oftalmia și alte afecțiuni. Israeliții se puteau proteja de astfel de boli respectând cu strictețe legile lui Dumnezeu. (De 7:15; compară cu De 28:27, 58-60; Am 4:10) Măsurile de igienă impuse israeliților după ieșirea din Egipt contrastează izbitor cu multe practici descrise în textele egiptene. (Le 11:32-40; vezi BOLI ȘI TRATAMENTE)

Meșteșugurile. În Egipt se practicau multe meșteșuguri: olăritul, țesutul, prelucrarea metalelor, confecționarea bijuteriilor și a amuletelor religioase etc. (Is 19:1, 9, 10) Încă de la mijlocul mileniului al II-lea î.e.n., Egiptul era un centru de fabricare a sticlei. (Compară cu Iov 28:17.)

Transportul. În interiorul țării, transportul se făcea în principal pe Nil. Vânturile dominante din nord ajutau ambarcațiunile cu pânze să navigheze în amonte, în timp ce ambarcațiunile care veneau dinspre sud erau împinse în aval de curenți. Pe lângă această arteră principală, existau canale și câteva drumuri, cum ar fi cel care ducea în Canaan.

Comerțul cu alte țări din Africa se făcea cu ajutorul caravanelor și al ambarcațiunilor care navigau pe Marea Roșie. În plus, marile galere egiptene transportau mărfuri și pasageri în numeroase porturi din estul Mării Mediterane.

Îmbrăcămintea. Îmbrăcămintea egiptenilor era simplă. Multă vreme, la începutul istoriei, bărbații au purtat doar un fel de șorț, strâns în pliuri în partea din față. Mai târziu, numai cei din clasele de jos umblau dezgoliți până la brâu. Femeile purtau o rochie lungă și mulată, cu bretele, confecționată deseori din in fin. Egiptenii umblau, de regulă, desculți, ceea ce, probabil, a favorizat incidența anumitor maladii.

În picturile egiptene, bărbații sunt înfățișați cu părul scurt sau ras și fără barbă. (Ge 41:14) Femeile obișnuiau să folosească produse cosmetice.

Locuințele. Locuințele egiptenilor variau de la colibele modeste ale săracilor până la vilele spațioase ale bogaților, care erau înconjurate de grădini, livezi și iazuri. Întrucât era demnitar la curtea faraonului, Potifar avea, probabil, o vilă luxoasă. (Ge 39:1, 4-6) Mobilierul varia și el: de la scăunelele simple din casele oamenilor săraci până la scaunele și divanele elaborate din vilele celor bogați. Casele mari aveau curți interioare. (Compară cu Ex 8:3, 13.) De regulă, în aceste curți se frământa aluatul și se pregătea mâncarea. Hrana majorității egiptenilor consta din pâine de orz, legume și pește (care se găsea din abundență și era ieftin; Nu 11:5), precum și din bere, o băutură obișnuită. Cei care își permiteau adăugau la meniul lor diverse tipuri de carne. (Ex 16:3)

Armata. Soldații egipteni foloseau armele obișnuite la acea dată: arcul și săgeata, sulița sau lancea, buzduganul, securea și pumnalul. Carele trase de cai jucau un rol important în campaniile lor militare. La începutul istoriei, se pare că egiptenii purtau rareori armură. Mai târziu însă, au folosit atât armuri, cât și coifuri, adesea împodobite cu pene. Așadar, profeția lui Ieremia (46:2-4) face o descriere exactă a armatei egiptene din secolul al VII-lea î.e.n. Din câte se pare, o mare parte a armatei era formată din recruți egipteni. Mai târziu, au fost folosite frecvent trupe de mercenari străini. (Ier 46:7-9)

Istoria. Informațiile despre istoria egipteană bazate pe sursele laice sunt foarte nesigure, în special cele privitoare la perioda de început. (Vezi CRONOLOGIE [Cronologia egipteană]).

Avraam în Egipt. La câtva timp după Potop (2370-2369 î.e.n.) și după împrăștierea oamenilor pe pământ de la Babel, hamiții s-au stabilit în Egipt. Pe vremea când Avraam (Avram) a fost nevoit să plece din Canaan și să coboare în Egipt din cauza unei foamete (între anii 1943 î.e.n. și 1932 î.e.n.), țara era deja un regat condus de un faraon, al cărui nume nu este menționat în Biblie. (Ge 12:4, 14, 15; 16:16)

Din câte se pare, străinii erau bine primiți în Egipt, iar nomadul Avraam, care locuia în corturi, nu a fost întâmpinat cu ostilitate. Totuși, teama lui Avraam că va fi ucis din cauza soției sale frumoase nu era lipsită de temei și arată că egiptenii nu aveau norme morale înalte. (Ge 12:11-13) Întrucât faraonul a luat-o pe Sara în casa lui, Dumnezeu l-a lovit cu plăgi. Drept urmare, el i-a poruncit lui Avraam să părăsească țara, iar când a plecat, acesta nu și-a luat doar soția, ci și multele bogății pe care le dobândise în Egipt. (Ge 12:15-20; 13:1, 2) Este posibil ca Agar să fi devenit slujitoarea Sarei în timpul acestei șederi în Egipt. (Ge 16:1) Agar i-a născut lui Avraam un fiu, pe Ismael (1932 î.e.n.). Mai târziu, acesta s-a căsătorit cu o femeie din Egipt, țara natală a mamei lui. (Ge 16:3, 4, 15, 16; 21:21) Așadar, ismaeliții aveau în mare parte sânge egiptean. Uneori, acești nomazi campau aproape de granițele Egiptului. (Ge 25:13-18)

La un moment dat după moartea lui Avraam (1843 î.e.n.), peste regiune s-a abătut a doua oară foametea, iar Egiptul a devenit din nou un loc de refugiu. Totuși, de data aceasta, Iehova i-a spus lui Isaac să nu se ducă acolo. (Ge 26:1, 2)

Iosif în Egipt. După apoape două secole de la șederea lui Avraam în Egipt, Iosif, fiul lui Iacob, a fost vândut unei caravane madianito-ismaelite și apoi revândut în Egipt unui demnitar de la curtea faronului (1750 î.e.n.). (Ge 37:25-28, 36) Așa cum Iosif le-a explicat mai târziu fraților săi, Dumnezeu a permis acest lucru pentru ca familia lui Iacob să rămână în viață în timpul unei foamete cumplite. (Ge 45:5-8) Relatarea biblică a principalelor evenimente din viața lui Iosif prezintă un tablou al Egiptului exact și demn de încredere. (Vezi IOSIF nr. 1.) Ea menționează titlurile demnitarilor, obiceiurile, îmbrăcămintea, folosirea magiei și multe alte detalii. Toate acestea corespund informațiilor pe care le oferă monumentele, picturile și scrierile egiptene. De exemplu, învestirea lui Iosif ca vicerege al Egiptului, așa cum este descrisă în Biblie (Ge 41:42), respectă procedura prezentată de inscripțiile și picturile murale egiptene. (Ge 45-47)

Egiptenii detestau să mânce cu evreii, așa cum reiese din relatarea despre masa pregătită de Iosif pentru frații săi. Atitudinea lor se datora, probabil, mândriei religioase sau rasiale, prejudecăților ori aversiunii lor față de păstori. (Ge 43:31, 32; 46:31-34) Este posibil ca această aversiune să fi fost determinată de sistemul lor de caste, în cadrul căruia păstorii ocupau, se pare, locul cel mai de jos. Sau, întrucât terenurile cultivabile erau puține, probabil că aveau o antipatie puternică față de cei care căutau pășuni pentru turmele lor.

„Perioada hicsoșilor”. Mulți erudiți plasează intrarea lui Iosif în Egipt, precum și pe cea a tatălui și a familiei sale, în perioada numită de regulă „perioada hicsoșilor”. Totuși, eruditul Merrill Unger face următoarea remarcă: „Din păcate, [această perioadă] din istoria Egiptului este învăluită în întuneric și nu se știu decât foarte puține lucruri despre cucerirea Egiptului de către hicsoși”. (Archaeology and the Old Testament, 1964, p. 134)

Unii erudiți consideră că hicsoșii au stăpânit 200 de ani, în timpul dinastiilor XIII-XVII. Alții sunt de părere că au domnit în perioada dinastiilor a XV-a și a XVI-a, adică un secol și jumătate sau doar un secol. În opinia unora, denumirea hicsos înseamnă „regi păstori”, în timp ce alții consideră că înseamnă „conducători ai unor țări străine”. Ipotezele privind rasa sau naționalitatea lor sunt și mai diverse: indo-europeni din Caucaz sau chiar din Asia Centrală, hetiți, conducători siro-palestinieni (canaaniți sau amoriți) și triburi arabe.

Potrivit unor arheologi, cucerirea Egiptului de către hicsoși a avut loc atunci când niște hoarde venite din nord au preluat controlul asupra Palestinei și a Egiptului cu viteza fulgerului grație carelor lor rapide. Potrivit altora, cucerirea Egiptului a fost lentă, adică triburile nomade sau seminomade s-au infiltrat treptat, fie preluând controlul asupra țării bucată cu bucată, fie dând o lovitură de stat și așezându-se în fruntea guvernului existent. Arheologul Jacquetta Hawkes spune: „Nu se mai consideră că domnitorii hicsoși . . . reprezintă o hoardă de invadatori asiatici. Această denumire pare să însemne «conducători ai ținuturilor înalte»; ei erau grupuri rătăcitoare de semiți sosiți de mult timp în Egipt pentru negoț și pentru alte scopuri pașnice”. (The World of the Past, partea V, 1963, p. 444) Deși acest punct de vedere este cel mai popular în prezent, el nu poate să explice cum au reușit aceste „grupuri rătăcitoare” să cucerească Egiptul, cu atât mai mult cu cât se crede că dinastia a XII-a, anterioară perioadei hicsoșilor, a adus țara pe culmea puterii.

Într-o enciclopedie se spune: „Singura relatare detaliată despre [hicsoși] întâlnită la un scriitor antic este un fragment puțin credibil dintr-o lucrare pierdută a lui Manethon, citat de Josephus în replica pe care i-o dă lui Apion”. (The Encyclopedia Americana, 1956, vol. 14, p. 595) În declarațiile atribuite de Josephus lui Manethon apare pentru prima oară denumirea „hicsos”. Este interesant că Josephus, pretinzând că îl citează pe Manethon ad litteram, susține că acesta i-a identificat pe hicsoși cu israeliții. Josephus, din câte se pare, este de acord cu această identificare, dar contestă energic numeroase detalii ale relatării. Astfel, se pare că el preferă redarea termenului „hicsos” prin „păstori captivi”, nu prin „regi păstori”. Potrivit lui Josephus, Manethon relatează că hicsoșii au cucerit Egiptul fără luptă, au distrus orașe și „templele zeilor”, au ucis locuitori și au devastat țara. Aceștia s-ar fi stabilit în zona Deltei. În cele din urmă, egiptenii s-ar fi ridicat și, după un război „mare și îndelungat”, ar fi asediat cu 480 000 de bărbați principalul oraș al hicsoșilor, Avaris. Apoi, în mod surprinzător, ar fi încheiat un acord ce le permitea hicsoșilor să părăsească țara teferi și nevătămați împreună cu familiile și cu bunurile lor. După aceea, hicsoșii ar fi mers în Iudeea și ar fi construit Ierusalimul. (Contra lui Apion, I, XIV-XVI, 73-105; XXV, XXVI, 223-232)

În scrierile contemporane, numele conducătorilor hicsoși erau precedate de titluri precum „Dumnezeu bun”, „Fiu al lui Reʽ” sau Hik-khoswet, care înseamnă „Conducător al unor țări străine”. În mod evident, din acest ultim titlu derivă termenul „hicsos”. Documentele egiptene scrise imediat după hegemonia hicsoșilor îi numesc asiatici. Vorbind despre această perioadă din istoria egipteană, C. DeVries a spus: „Dorind să coreleze istoria laică cu informațiile biblice, unii erudiți au încercat să identifice expulzarea hicsoșilor din Egipt cu exodul israeliților; totuși, cronologia exclude această identificare și există și alți factori care fac o astfel de ipoteză neplauzibilă. . . . Originea hicsoșilor este nesigură; ei veneau de undeva din Asia și purtau, în general, nume semitice”. (The International Standard Bible Encyclopedia, ediție îngrijită de G. Bromiley, 1982, vol. 2, p. 787)

Întrucât ascensiunea lui Iosif în Egipt și avantajele pe care li le-a adus această ascensiune israeliților au fost de la Dumnezeu, nu este nevoie să încercăm să le explicăm prin domnia unor „regi păstori” binevoitori. (Ge 45:7-9) Pe de altă parte, este posibil ca relatarea lui Manethon (de la care derivă noțiunea de „hicsoși”) să reprezinte pur și simplu o tradiție denaturată, născută din eforturile egiptenilor antici de a justifica evenimentele care au avut loc în timpul șederii israeliților în țara lor, evenimente precum: ascensiunea la putere a lui Iosif, care a devenit al doilea după faraon (Ge 41:39-46; 45:26); schimbările radicale pe care le-a adus administrația sa și care i-au determinat pe egipteni să-și vândă pământurile și chiar pe ei înșiși faraonului (Ge 47:13-20); impozitul de 20% pe care au trebuit apoi să-l plătească din recolta lor (Ge 47:21-26); cei 215 ani în care israeliții au locuit în Gosen și în care, conform cuvintelor faraonului, au devenit mai numeroși și mai puternici decât populația nativă (Ex 1:7-10, 12, 20); cele zece plăgi, care nu numai că au devastat economia țării, ci au dat și o lovitură puternică religiei egiptene și prestigiului preoților (Ex 10:7; 11:1-3; 12:12, 13); ieșirea israeliților din țară după moartea tuturor întâilor născuți ai egiptenilor și distrugerea forțelor de elită ale armatei egiptene la Marea Roșie (Ex 12:2-38; 14:1-28). Toate aceste evenimente pretindeau, cu siguranță, o explicație din partea oficialităților egiptene.

Este demn de reținut că în Egipt, ca în multe țări din Orientul Mijlociu, scribii care întocmeau analele erau instruiți de preoți și deci influențați de aceștia. Prin urmare, ar fi fost surprinzător dacă nu s-ar fi inventat vreo explicație propagandistică pentru a justifica eșecul total al zeilor Egiptului de a împiedica dezastrul adus de Iehova Dumnezeu asupra Egiptului și a locuitorilor acestuia. Nu este singura dată în istorie, chiar și în istoria recentă, când o astfel de propagandă distorsionează flagrant realitatea, transformându-i pe cei asupriți în asupritori, iar pe victimele nevinovate, în agresori cruzi și periculoși. Presupunând că relatarea lui Manethon (scrisă la peste o mie de ani de la ieșirea israeliților din Egipt) a fost transmisă de Josephus cu o oarecare exactitate, este posibil ca ea să fi reflectat doar niște tradiții distorsionate, perpetuate de generații succesive de egipteni în încercarea lor de a explica principalele evenimente din perioada șederii israeliților în Egipt, evenimente prezentate cu acuratețe în Biblie. (Vezi EXODUL [Autenticitatea relatării despre exod].)

Sclavia israeliților. În prezent este imposibil de stabilit în timpul cărei dinastii sau al cărui faraon (dintre cei menționați în sursele laice) au avut loc evenimentele legate de sclavia israeliților în Egipt. Biblia nu menționează numele faraonului care a început să-i asuprească pe israeliți (Ex 1:8-22), nici numele faraonului înaintea căruia s-au prezentat Moise și Aaron și sub domnia căruia a avut loc exodul israeliților (Ex 2:23; 5:1). Cronicile egiptene nu ne ajută nici ele prea mult, întrucât fie au omis în mod deliberat acele evenimente, fie, în cazul în care le-au relatat, n-au supraviețuit până în zilele noastre. Mulți presupun că asuprirea israeliților a început sub domnia faraonului Ramses II (din dinastia a XIX-a), bazându-se pe afirmația Bibliei că sclavii israeliți au construit orașele Pitom și Ramses. (Ex 1:11) În general, se crede că aceste orașe au fost ridicate în timpul domniei acestui faraon. „Totuși, având în vedere că Ramses II este bine cunoscut pentru obiceiul de a-și atribui meritele pentru realizările predecesorilor săi, este foarte probabil ca el doar să fi reconstruit sau extins acele orașe”, afirmă eruditul Merrill Unger. (Archaeology and the Old Testament, p. 149) Mai mult decât atât, se pare că încă de pe vremea lui Iosif exista o regiune numită „Ramses”. (Ge 47:11)

Prin intermediul lui Moise, Dumnezeu i-a eliberat pe israeliți din „casa sclaviei” și din „cuptorul de topit fier”, cum au numit ulterior scriitorii Bibliei Egiptul. (Ex 13:3; De 4:20; Ier 11:4; Mi 6:4) După patruzeci de ani, israeliții au început cucerirea Canaanului. Unii erudiți au încercat să stabilească o legătură între acest eveniment biblic și cele consemnate pe Tăblițele de la Amarna, descoperite la Tell el-Amarna, pe malul Nilului, la circa 270 km S de Cairo. Aceste tăblițe sunt scrisori ale unor domnitori canaaniți și sirieni (inclusiv cei din Ghezer, Ierusalim și Lachiș). Multe dintre ele îi erau adresate faraonului aflat la putere (în principal lui Akhenaton) și conțineau plângeri cu privire la incursiunile și ravagiile făcute de „habiru” (ʽapiru). Deși „habiru” sunt deseori indentificați cu evreii, conținutul scrisorilor nu permite această identificare. Ele arată că habiru au fost doar niște jefuitori, care se aliau uneori cu domnitori canaaniți ai unor orașe sau regiuni aflate în conflict unele cu altele. Unul dintre orașele amenințate de habiru a fost Byblos, din nordul Libanului, însă israeliții nu au ajuns până acolo când au cucerit Canaanul. De asemenea, incursiunile făcute de habiru, așa cum sunt prezentate în scrisori, nu seamănă deloc cu luptele și victoriile importante câștigate de israeliți în Canaan, așa cum sunt descrise în Biblie. (Vezi EVREU [„Habiru”].)

Șederea israeliților în Egipt a rămas întipărită în memoria națiunii, iar eliberarea lor miraculoasă a fost amintită în mod repetat ca o dovadă remarcabilă a faptului că Iehova este adevăratul Dumnezeu. (Ex 19:4; Le 22:32, 33; De 4:32-36; 2Re 17:36; Ev 11:23-29) Referitor la acest context istoric, Iehova a spus: „Eu sunt Iehova, Dumnezeul tău, încă din țara Egiptului”. (Os 13:4; compară cu Le 11:45) Eliberarea din Egipt nu a fost egalată de niciun alt eveniment până la eliberarea din Babilon, când s-a dovedit o dată în plus că Iehova își poate salva poporul. (Ier 16:14, 15) Ceea ce au trăit israeliții în Egipt a fost menționat în Lege (Ex 20:2, 3; De 5:12-15); a stat la baza sărbătorii Paștelui (Ex 12:1-27; De 16:1-3); i-a ajutat pe israeliți să arate compasiune față de locuitorii străini (Ex 22:21; Le 19:33, 34) și față de săracii care erau nevoiți să se vândă ca sclavi (Le 25:39-43, 55; De 15:12-15) și a oferit o bază legală pentru alegerea și sfințirea tribului lui Levi în vederea serviciului la sanctuar (Nu 3:11-13). Întrucât israeliții au fost locuitori străini în Egipt, egiptenii care îndeplineau anumite condiții puteau fi acceptați în congregația Israelului. (De 23:7, 8) Locuitorii Canaanului și ai țărilor învecinate au fost cuprinși de teamă când au auzit relatările despre faptele mărețe pe care le-a făcut Iehova în Egipt, ceea ce a netezit calea Israelului spre victorie. (Ex 18:1, 10, 11; De 7:17-20; Ios 2:10, 11; 9:9) Chiar și secole mai târziu, cele întâmplate în Egipt erau încă vii în mintea oamenilor. (1Sa 4:7, 8) De-a lungul întregii lor istorii, israeliții au elogiat aceste evenimente uluitoare în cântecele lor. (Ps 78:43-51; Ps 105 și 106; 136:10-15)

După cucerirea Canaanului de către israeliți. Prima și, de fapt, unica mențiune directă a israeliților ca popor în textele egiptene antice datează din timpul domniei faraonului Merneptah (Meneptah), fiul lui Ramses II (a doua jumătate a dinastiei a XIX-a). Pe o stelă dedicată victoriilor sale, Merneptah se laudă că a cucerit mai multe orașe din Canaan și apoi afirmă: „Israelul este pustiit, sămânța lui nu mai există”. Deși nu erau decât vorbe goale, aceste cuvinte par să indice că la acea vreme israeliții locuiau deja în Canaan.

Biblia nu menționează nicio legătură între Israel și Egipt în perioada judecătorilor sau a domniilor lui Saul și David, cu excepția unei referiri la o luptă între un războinic al lui David și un egiptean „cu o statură neobișnuit de mare”. (2Sa 23:21) Însă în timpul domniei lui Solomon (1037-998 î.e.n.) existau relații între cele două națiuni, dovadă fiind faptul că Solomon a încheiat o alianță de căsătorie cu faraonul, luând-o de soție pe fiica acestuia. (1Re 3:1) Biblia nu precizează când a cucerit acest faraon (al cărui nume nu este precizat) Ghezerul, pe care i l-a dat fiicei lui ca dar de despărțire, sau ca zestre. (1Re 9:16) Solomon a avut și relații comerciale cu Egiptul, cumpărând de acolo cai și care. (2Cr 1:16, 17)

Egiptul a fost totuși un refugiu pentru unii dușmani ai regilor Ierusalimului. Hadad, edomitul, a fugit în Egipt când David a devastat Edomul. Deși era semit, Hadad a fost onorat de faraon, care i-a dat o casă, hrană și pământ. Hadad a luat în căsătorie o femeie cu sânge regal, iar fiul său, Ghenubat, a fost tratat ca un fiu al faraonului. (1Re 11:14-22) Mai târziu, Ieroboam, care după moartea lui Solomon a devenit regele regatului de nord al Israelului, s-a refugiat și el o vreme în Egipt, în timpul domniei lui Șișac. (1Re 11:40)

Șișac (cunoscut în analele egiptene drept Sheshonk I) a întemeiat o dinastie de faraoni libieni (dinastia a XXII-a), care aveau capitala la Bubastis, în partea de est a Deltei. În al cincilea an de domnie al lui Roboam, fiul lui Solomon (993 î.e.n.), Șișac a invadat Iuda cu o armată puternică formată din care, cavalerie și infanterie, în care erau înrolați și libieni și etiopieni. El a cucerit numeroase orașe și a amenințat chiar și Ierusalimul. Prin îndurarea lui Iehova, Ierusalimul nu a fost distrus, dar multele sale bogății au ajuns în mâinile lui Șișac. (1Re 14:25, 26; 2Cr 12:2-9) Pe zidul unui templu din Karnak există un basorelief care prezintă campania lui Șișac și o listă lungă de orașe cucerite din Israel și din Iuda.

Zerah, etiopianul, care a condus o armată de un milion de etiopieni și libieni împotriva regelui Asa al lui Iuda (967 î.e.n.), a pornit, după cât se pare, din Egipt. Trupele sale, adunate în valea Țefata, la sud-vest de Ierusalim, au suferit o înfrângere totală. (2Cr 14:9-13; 16:8)

Timp de două secole, Egiptul nu a mai atacat nici Iuda, nici Israelul. Pe parcursul acestei perioade se pare că în Egipt au existat multe frământări interne, unele dinastii domnind concomitent. Între timp, Asiria a ajuns putere mondială dominantă. Hosea, ultimul rege al Israelului (c. 758-740 î.e.n.) – regatul de nord al celor zece triburi –, a devenit vasal al Asiriei. Apoi, el a încercat să se elibereze de sub jugul asirian, conspirând cu So, regele Egiptului. Însă încercarea lui a eșuat, iar Israelul a fost în scurt timp cucerit de Asiria. (2Re 17:4)

Se pare că, în acea perioadă, Egiptul a intrat sub dominația conducătorilor Nubiei (Etiopia), dinastia a XXV-a fiind numită etiopiană. Rabșachele, demnitarul regelui asirian Sanherib, le-a spus cu voce tare locuitorilor Ierusalimului că, dacă se încredeau în Egipt pentru ajutor, se bazau, de fapt, pe sprijinul unei „trestii frânte”. (2Re 18:19-21, 24) Tirhaca, regele Etiopiei, identificat în general cu faraonul Taharqa, conducătorul etiopian al Egiptului, a intrat la vremea aceea (732 î.e.n.) în Canaan pentru a lupta cu asirienii, distrăgându-le pentru un timp atenția de la Ierusalim. (2Re 19:8-10) Aceste evenimente au împlinit, probabil, profeția făcută anterior de Isaia (Is 7:18, 19), conform căreia „Iehova va fluiera ca să cheme muștele de la canalele îndepărtate ale Nilului, din Egipt, și albinele din țara Asiriei”. (Acest lucru însemna o confruntare între cele două puteri în Iuda, țara fiind supusă la o presiune dublă.) Biblistul Franz Delitzsch a remarcat: „Simbolurile corespund totodată mediului natural din cele două țări: musca corespunde Egiptului [mlăștinos], cu roiurile lui de insecte, . . . iar albina, Asiriei, care este mai muntoasă și mai împădurită”. (Commentary on the Old Testament, 1973, vol. VII, Isaia, p. 223)

În declarația sa împotriva Egiptului, Isaia anunță, din câte se pare, instabilitatea care a existat în această țară în a doua jumătate a secolului al VIII-lea și în prima jumătate a secolului al VII-lea î.e.n. (Is 19) Prin cuvintele „oraș contra oraș și regat contra regat”, el descrie războiul civil și fragmentarea țării. (Is 19:2, 13, 14) În prezent există dovezi istorice că, în acea perioadă, mai multe dinastii au domnit simultan în diferite părți ale țării. Nici așa-zisa „înțelepciune” a Egiptului, nici ‘dumnezeii fără valoare și vrăjitorii’ lui nu l-au putut ocroti: în cele din urmă, Egiptul a fost dat pe „mâna unui stăpân aspru”. (Is 19:3, 4)

Invazia asiriană. Regele asirian Esar-Hadon (contemporan cu Manase, regele lui Iuda [716-662 î.e.n.]) a invadat Egiptul, a cucerit Memfisul din Egiptul de Jos și a dus în exil numeroși egipteni. Pe atunci, în Egipt domnea, după cât se pare, tot faraonul Taharqa (Tirhaca).

Assurbanipal a atacat și el Egiptul și a jefuit orașul Teba (No-Amon, în Biblie) din Egiptul de Sus, unde se aflau cele mai bogate temple ale țării. Biblia menționează că în acest conflict au fost implicați etiopieni, libieni și alte popoare africane. (Na 3:8-10)

Mai târziu, garnizoanele asiriene au fost retrase din Egipt, iar țara a început să-și recapete într-o oarecare măsură prosperitatea și puterea de odinioară. Când Asiria a fost atacată de mezi și de babilonieni, Egiptul (cu trupele sale de mercenari) devenise din nou suficient de puternic pentru a porni în ajutorul regelui asirian. Forțele egiptene erau conduse de faraonul Neco (II). Însă, pe drum, la Meghido, i-a ieșit înainte armata lui Iuda, condusă de regele Iosia. Neco nu a vrut să lupte cu Iosia, însă acesta a refuzat să se retragă. În confruntarea care a urmat, armata lui Iuda a fost învinsă, iar Iosia, omorât. (2Re 23:29; 2Cr 35:20-24) După trei luni (în 628 î.e.n.), Neco l-a înlăturat de pe tronul lui Iuda pe Ioahaz, fiul și succesorul lui Iosia, și l-a dus captiv în Egipt. În locul lui, Neco l-a întronat pe Eliachim (fratele lui Ioahaz), căruia i-a schimbat numele în Ioiachim. (2Re 23:31-35; 2Cr 36:1-4; compară cu Eze 19:1-4) Iuda a fost acum obligată să plătească tribut Egiptului, suma plătită inițial echivalând cu aproape 1 046 000 de dolari. Tot în această perioadă, profetul Uria a fugit în Egipt pentru a-și salva viața, dar eforturile sale au fost zadarnice. (Ier 26:21-23)

Învins de Nebucadnețar. Cu toate acestea, dominația egipteană asupra Siriei și a Palestinei a fost de scurtă durată. Așa cum profețise Iehova prin intermediul lui Ieremia, Egiptul era condamnat să bea cupa amară a înfrângerii. (Ier 25:17-19) Declinul Egiptului a început în 625 î.e.n., odată cu bătălia de la Carchemiș (situat pe malul Eufratului), când a suferit o înfrângere zdrobitoare din partea armatei babiloniene conduse de Nebucadnețar, prințul moștenitor. Evenimentul este descris în Ieremia 46:2-10, precum și într-o cronică babiloniană.

Ulterior, Nebucadnețar – acum rege al Babilonului – a cucerit Siria și Palestina, Iuda devenind un stat vasal al Babilonului. (2Re 24:1) Egiptul a făcut o ultimă încercare de a-și menține puterea în Asia. O armată a faraonului (al cărui nume nu este precizat în Biblie) a plecat din Egipt ca să-i ofere ajutor militar regelui Zedechia, care ceruse sprijin în revolta sa împotriva Babilonului (609-607 î.e.n). Trupele egiptene au reușit să-i facă pe babilonieni să înceteze asediul pentru un timp, însă apoi au fost obligate să se retragă, lăsând Ierusalimul în mâinile babilonienilor, care l-au distrus. (Ier 37:5-7; Eze 17:15-18)

În pofida avertismentului energic al lui Ieremia (Ier 42:7-22), cei care rămăseseră în Iuda s-au refugiat în Egipt, alăturându-li-se, probabil, evreilor care se aflau deja acolo. (Ier 24:1, 8-10) Biblia menționează câteva locuri în care s-au stabilit ei: Tahpanes, din câte se pare o fortăreață din Deltă (Ier 43:7-9), Migdol și Nof, considerat a fi Memfisul, una dintre cele mai vechi capitale ale Egiptului de Jos. (Ier 44:1; Eze 30:13) Astfel, „limba Canaanului” (evident ebraica) era acum vorbită în Egipt de acești refugiați. (Is 19:18) Acolo, ei au început în mod nesăbuit să practice din nou idolatria, uitând că Iehova pedepsise Iuda tocmai din cauza acestui lucru. (Ier 44:2-25) În cele din urmă, când Nebucadnețar a venit împotriva Egiptului și l-a cucerit, refugiații israeliți au trebuit să dea socoteală pentru faptele lor, ca împlinire a profețiilor lui Iehova. (Ier 43:8-13; 46:13-26)

Un text babilonian, datând din al 37-lea an de domnie a lui Nebucadnețar (588 î.e.n.), descrie o campanie militară împotriva Egiptului. Totuși, este dificil de stabilit dacă acest text se referă la cucerirea propriu-zisă a Egiptului sau doar la o acțiune militară ulterioară. În orice caz, Nebucadnețar a primit bogățiile Egiptului ca plată pentru că a executat judecata lui Iehova asupra Tirului, dușmanul poporului lui Dumnezeu. (Eze 29:18-20; 30:10-12)

În Ezechiel 29:1-16 este prezisă o pustiire a Egiptului, care avea să dureze 40 de ani. Este posibil ca această profeție să se fi împlinit după ce Nebucadnețar a cucerit Egiptul. Unii comentatori afirmă că domnia lui Amasis (Ahmose) II, succesorul lui Hofra, a fost extrem de prosperă timp de peste 40 de ani; totuși, ei susțin lucrul acesta bazându-se îndeosebi pe mărturia lui Herodot, care a vizitat Egiptul la peste o sută de ani după aceea. Cât despre informațiile lăsate de Herodot cu privire la acea perioadă din istoria egipteană („perioada saitică”, c. 664-525 î.e.n.), o enciclopedie spune: „Dacă comparăm cuvintele lui Herodot cu puținele informații din sursele egiptene antice, este clar că afirmațiile sale nu sunt pe deplin credibile”. (Encyclopædia Britannica, 1959, vol. 8, p. 62) După ce menționează că Herodot nu spune nimic despre atacul lui Nebucadnețar asupra Egiptului, un comentator biblic explică: „Herodot a relatat cu fidelitate tot ce a auzit sau a văzut personal în Egipt. Totuși, când a vorbit despre istoria veche a Egiptului, el s-a bazat pe afirmațiile preoților egipteni, cărora le-a acceptat poveștile cu o credulitate oarbă. . . . Există atât de multă inconsecvență și ficțiune în relatarea [lui Herodot] despre Apries [Hofra] și Amasis, încât avem motive întemeiate să ne îndoim de autenticitatea ei. Nu este deloc surprinzător că preoții au încercat să ascundă un fapt rușinos din istoria țării lor: acela de a fi fost supuși unui jug străin”. (Commentary, de F. Cook, nota B, p. 132) Prin urmare, chiar dacă istoria laică nu oferă dovezi clare cu privire la împlinirea profeției, putem avea încredere în exactitatea relatării biblice.

Sub dominația persană. Mai târziu, Egiptul a susținut Babilonul în lupta împotriva puterii medo-persane, aflate în plină ascensiune. Totuși, în jurul anului 525 î.e.n., țara a fost cucerită de Cambise II, fiul lui Cirus cel Mare, trecând deci sub dominația Imperiului Persan. (Is 43:3) Cu toate că mulți evrei au părăsit Egiptul pentru a se întoarce în țara lor (Is 11:11-16; Os 11:11; Za 10:10, 11), alții au rămas acolo. Așa se explică prezența unei colonii evreiești la Elephantine (în egipteană, Yeb), o insulă aflată pe cursul Nilului, aproape de Aswan, la circa 690 km S de Cairo. Papirusurile descoperite ne ajută să ne facem o idee despre condițiile de viață existente în acest oraș în secolul al V-lea î.e.n. (Cam în această perioadă Ezra și Neemia își desfășurau activitatea la Ierusalim.) Aceste documente, scrise în aramaică, menționează numele lui Sanbalat, guvernatorul Samariei (Ne 4:1, 2), și pe al marelui preot Iohanan. (Ne 12:22) Interesant este și un decret oficial emis în timpul domniei lui Darius II (423-405 î.e.n.), care stipula ca „Sărbătoarea Turtelor Nedospite” (Ex 12:17; 13:3, 6, 7) să fie celebrată în acea colonie. De asemenea, se remarcă folosirea frecventă a numelui Yahu, o formă a numelui Iehova (sau Iahve, Yahweh; compară cu Is 19:18), deși există numeroase dovezi că și închinarea la zei păgâni era răspândită.

Sub guvernarea grecească și romană. Egiptul a rămas sub guvernarea persană până în 332 î.e.n., când a fost cucerit de Alexandru cel Mare. Această victorie a însemnat eliberarea Egiptului de sub jugul persan, însă, în același timp, a pus capăt pentru totdeauna guvernării faraonilor. Într-adevăr, puternicul Egipt a devenit „un regat neînsemnat”. (Eze 29:14, 15)

Sub domnia lui Alexandru a fost întemeiat orașul Alexandria. Apoi, după moartea sa, țara a fost guvernată de dinastia Ptolemeilor. În 312 î.e.n., Ptolemeu I a cucerit Ierusalimul, iar Iuda a rămas o provincie a Egiptului ptolemeic până în 198 î.e.n. După aceea, la sfârșitul unui lung conflict cu imperiul seleucid al Siriei, Egiptul a pierdut controlul asupra Palestinei când regele sirian Antioh III a învins armata lui Ptolemeu V. Din acel moment, Roma a început să exercite o influență tot mai mare asupra Egiptului. În 31 î.e.n., în bătălia decisivă de la Actium, Cleopatra a abandonat flota lui Marc Antoniu, iubitul ei roman, care a fost învins de Octavian, strănepotul lui Iuliu Cezar. În 30 î.e.n., Octavian a invadat Egiptul, care a devenit provincie romană. În această provincie romană, Iosif și Maria au fugit cu pruncul Isus, care era în pericol de moarte din cauza decretului dat de Irod. După moartea lui Irod, ei s-au întors în țara lor, împlinind astfel profeția lui Osea: „Din Egipt l-am chemat pe fiul meu”. (Mt 2:13-15; Os 11:1; compară cu Ex 4:22, 23)

„Egipteanul” răzvrătit cu care comandantul militar roman din Ierusalim l-a confundat pe Pavel este, probabil, același egiptean despre care vorbește Josephus. (Războiul iudeilor, II, XIII, 3-5) Potrivit lui Josephus, răzvrătirea acestuia a avut loc în timpul împăratului Nero și al lui Felix, guvernatorul Iudeei, ceea ce corespunde cu relatarea din Faptele 21:37-39; 23:23, 24.

În 70 e.n., Ierusalimul a fost distrus a doua oară, de data aceasta de către romani, și mulți evrei au fost trimiși ca sclavi în Egipt. Acest eveniment a constituit o altă împlinire a versetului din Deuteronomul 28:68. (Războiul iudeilor, VI, IX, 2)

Semnificații profetice și simbolice. Egiptul este menționat frecvent în mesaje de judecată, exprimate în limbaj simbolic. (Eze 29:1-7; 32:1-32) Întrucât israeliții considerau Egiptul o putere militară și un aliat de dorit, pe care se bazau mai mult decât pe Iehova, încrederea în Egipt a devenit un simbol al încrederii în oameni. (Is 31:1-3) Însă, în Isaia 30:1-7, Iehova a numit Egiptul „Rahav, care nu face nimic”, arătând că Egiptul era puternic doar în aparență. (Compară cu Ps 87:4; Is 51:9, 10.) Pe lângă numeroasele mesaje de condamnare, Biblia conține totuși și promisiunea că mulți dintre locuitorii „Egiptului” aveau să-l cunoască pe Iehova, astfel încât El avea să spună: „Binecuvântat să fie poporul meu, Egiptul”. (Is 19:19-25; 45:14)

Egiptul este menționat ca făcând parte din domeniul simbolicului ʻrege al sudului’. (Da 11:5, 8, 42, 43) În Revelația 11:8, Ierusalimul infidel, unde Domnul Isus Cristos a fost țintuit pe stâlp, este numit „în sens simbolic” Egipt. Acest nume este potrivit deoarece Ierusalimul infidel i-a asuprit și înrobit din punct de vedere religios pe evrei. În plus, primele animale pentru jertfa pascală au fost sacrificate în Egipt, iar Mielul pascal prefigurat de acele jertfe, Isus Cristos, a fost ucis la Ierusalim. (Ioa 1:29, 36; 1Co 5:7; 1Pe 1:19)

Papirusuri valoroase. Solul neobișnuit de uscat din Egipt a permis conservarea unor manuscrise pe papirus care, în condiții de umiditate crescută, s-ar fi deteriorat. Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în această țară au fost descoperite multe papirusuri, inclusiv un număr considerabil de papirusuri biblice, precum cele din colecția Chester Beatty. Ele reprezintă o verigă deosebit de importantă între scrierile originale ale Sfintelor Scripturi și copiile făcute ulterior pe pergament.