TRIBUNAL

În calitate de Creator al universului, Iehova Dumnezeu este Suveranul suprem. El este Judecător, Legislator și Rege pentru întregul univers, așa cum îl considerau israeliții din vechime. (Is 33:22) Patriarhul Avraam l-a numit pe Iehova „Judecătorul întregului pământ”. (Ge 18:25) Iehova însuși se prezintă pe sine ca Judecător Suprem într-un proces împotriva națiunii Israel (Mi 6:2), dar și într-un proces în care își apără poporul împotriva națiunilor. (Is 34:8) El își numește slujitorii ca martori într-un proces în care suveranitatea sa a fost contestată de către cei care se închină la dumnezei falși. (Is 43:9-12).

În perioada patriarhilor. După Potop, Dumnezeu a făcut un legământ cu patriarhul Noe și cu fiii săi, care reprezentau rasa umană. (Ge 9:12-16) De asemenea, Noe a primit legi fundamentale pe lângă cele pe care Dumnezeu le dăduse deja. (Ge 9:3-6) Ca patriarh, Noe a luat decizii care i-au implicat nu doar pe el și pe soția lui, ci și pe fiii săi căsătoriți și pe urmașii acestora. (Ge 9:20-27)

Așa cum Iehova Dumnezeu este Judecătorul și Capul familiei umane, tot așa patriarhul era judecătorul propriei familii, care îi includea pe toți membrii casei, inclusiv pe sclavi. (Ge 38:24) Conflictele dintre familii erau soluționate de capii de familie, atunci când acest lucru se putea face în mod pașnic.

Iacob a acționat ca judecător al casei sale atunci când Laban a adus acuzația că terafimii săi fuseseră furați de cineva din casa lui Iacob. El a spus: „Cel la care îți vei găsi dumnezeii să nu mai trăiască!”. (Ge 31:32) Totuși, Iacob nu a știut că Rahela luase terafimii, iar Laban nu i-a găsit, așa că Rahela nu a fost acuzată. Când frații lui Iosif l-au vândut în Egipt și i-au arătat tatălui lor veșmântul lui Iosif plin de sânge pentru a face să pară că fusese ucis de o fiară sălbatică, Iacob, după ce a analizat dovezile, a declarat: „Fără îndoială, Iosif a fost sfâșiat!”. (Ge 37:33) Iuda a judecat-o pe Tamar când a aflat că aceasta era însărcinată, condamnând-o la moarte. Dar când a aflat că ea îl determinase să facă ceva ce fiul său, Șelah, avea obligația legală de a face, Iuda a declarat-o pe Tamar mai dreaptă decât el însuși. (Ge 38:24-26)

Închinătorii adevăratului Dumnezeu l-au considerat întotdeauna pe Iehova Judecătorul Suprem. Capul familiei, în calitate de judecător, era responsabil în fața lui Dumnezeu. Dumnezeu a acționat ca judecător în cazul lui Adam și al Evei (Ge 3:8-24), al lui Cain (Ge 4:9-15), al oamenilor din perioada Potopului (Ge 6:1-3, 11-13, 17-21), al celor care au construit Turnul Babel (Ge 11:1-9), al Sodomei și Gomorei (Ge 18:20-33) și al lui Abimelec. (Ge 20:3-7)

Sub Legea mozaică. După ce israeliții au părăsit Egiptul, Moise a devenit judecătorul numit de Iehova. La început, el încerca să rezolve personal toate cazurile, care erau atât de numeroase încât era ocupat de dimineața până seara. La îndrumarea lui Ietro, Moise a numit bărbați capabili în calitate de căpetenii peste mii, peste sute, peste cincizeci și peste zeci. (Ex 18:13-26) Aceasta nu înseamnă că exista un judecător numit special pentru fiecare șapte sau opt bărbați, ci, mai degrabă, că națiunea avea căpetenii care puteau soluționa cazurile minore, atunci când era necesar. Însă chestiunile deosebit de complicate sau cele care priveau întreaga națiune erau aduse înaintea lui Moise sau a preoților care slujeau la tabernacol.

Astfel de cazuri mai dificile includeau situațiile în care un soț punea la îndoială fidelitatea soției sale (Nu 5:11-31), în care se vărsa sânge în urma unei neînțelegeri (De 17:8, 9) sau în care cineva era acuzat de rebeliune fără dovezi clare. (De 19:15-20) Preoții se ocupau de cazurile nerezolvate de crimă. (De 21:1-9)

Legea nu prevedea apelul la o instanță superioară, însă dacă o căpetenie peste zeci nu reușea să soluționeze un caz, putea apela la o căpetenie peste cincizeci sau mai departe, ajungând direct la tabernacol sau la Moise. (Ex 18:26; De 1:17; 17:8-11)

Bărbații aleși ca judecători trebuiau să fie capabili, demni de încredere, cu teamă de Iehova și să urască câștigul necinstit. (Ex 18:21) Ei erau, de obicei, capi de familie, căpetenii de trib sau bătrâni ai orașului în care slujeau ca judecători. Leviții, cărora Iehova le încredințase sarcina specială de a fi învățători ai Legii, au slujit ca judecători în multe cazuri. (De 1:15)

Existau numeroase avertismente referitoare la judecata nedreaptă sau părtinitoare și la luarea de mită. (Ex 23:6-8; De 1:16, 17; 16:19; Pr 17:23; 24:23; 28:21; 29:4) Un om sărac nu trebuia favorizat doar pentru simplul fapt că era sărac, dar niciun om bogat nu trebuia avantajat față de un sărac. (Le 19:15) Era important ca drepturile locuitorilor străini să fie respectate și aceștia să nu fie tratați în mod nedrept. Judecătorii nu trebuiau să-i asuprească nici pe ei, nici pe văduve sau pe orfani, care păreau a fi lipsiți de apărare, întrucât Iehova, asemenea unui tată, era Judecătorul și Ocrotitorul lor. (Le 19:33, 34; Ex 22:21; 23:9; De 10:18; 24:17, 18; 27:19; Ps 68:5) În schimb, și locuitorii străini aveau obligația să respecte Legea. (Le 18:26) Totuși, prinții și judecătorii din Israel au ajuns să nesocotească aceste legi și sfaturi date de Iehova, acesta fiind unul dintre motivele pentru care Dumnezeu a condamnat națiunea. (Is 1:23; Eze 22:12; 1Sa 8:3; Ps 26:10; Am 5:12)

Întrucât judecătorii trebuiau să fie oameni drepți care judecau conform legii, ei îl reprezentau pe Iehova. De aceea, când o persoană stătea în fața judecătorilor, era ca și cum ar fi stat în fața lui Iehova (De 1:17; 19:17; Ios 7:19; 2Cr 19:6) În majoritatea cazurilor, termenii „adunare” sau „congregație” se referă la întregul popor, dar, când Biblia vorbește despre o chestiune juridică adusă în fața adunării sau a congregației, ea se referă la reprezentanții poporului, adică la judecători, conform cu Numerele 35:12, 24, 25 și Matei 18:17.

Tribunalul local judeca la poarta orașului. (De 16:18; 21:19; 22:15, 24; 25:7; Rut 4:1) Prin „poartă” înțelegem un loc deschis din interiorul zidurilor orașului, aflat în apropierea porții propriu-zise. Aici se citea Legea înaintea poporului adunat și erau anunțate decretele. (Ne 8:1-3) La poartă puteau fi găsiți ușor martori pentru soluționarea chestiunilor de natură civilă, precum vânzarea unei proprietăți etc., întrucât, în timpul zilei, majoritatea oamenilor intrau și ieșeau prin acest loc. În plus, faptul că judecata se făcea într-un loc public îi obliga pe judecători să fie meticuloși și drepți pe parcursul procesului și în sentințele pe care le dădeau. Este clar că, în apropierea porții, exista un loc amenajat unde judecătorii puteau să stea comod pentru a judeca. (Iov 29:7) Samuel „făcea o călătorie la Betel, la Ghilgal și la Mițpa și judeca Israelul în toate aceste locuri”; el judeca poporul și în Rama, unde locuia. (1Sa 7:16, 17)

Având în vedere că îl reprezentau pe Iehova, judecătorii trebuiau tratați cu respect. (Ex 22:28; Fa 23:3-5) Odată ce o decizie era pronunțată de preoți, de leviții de la tabernacol sau de judecătorul care slujea în zilele acelea (de exemplu, Moise sau Samuel), aceasta avea caracter obligatoriu, iar oricine refuza să se supună acelei decizii era condamnat la moarte. (De 17:8-13)

Dacă un om era condamnat la biciuire, acesta trebuia să fie culcat la pământ și să fie bătut în prezența judecătorului. (De 25:2) Pedeapsa trebuia aplicată imediat. Singura situație în care cineva putea fi reținut pentru o vreme era aceea în care cazul era dificil, iar Iehova trebuia să pronunțe judecata. El era ținut sub pază până era dezvăluită decizia lui Iehova. (Le 24:12; Nu 15:34) Legea nu prevedea pedeapsa cu închisoarea. Aceasta a apărut mai târziu, odată cu degradarea națiunii și dominația păgână. (2Cr 18:25, 26; Ier 20:2; 29:26; Ezr 7:26; Fa 5:19; 12:3, 4)

În perioada regilor. După ce Israelul a devenit un regat, cazurile cele mai dificile erau prezentate înaintea regelui sau înaintea preoților. În Deuteronomul 17:18, 19, se prevedea ca, la urcarea pe tron, regele să copieze Legea și să citească din ea în fiecare zi, astfel încât să fie bine pregătit să judece cazurile dificile. În mod abil, profetul Natan l-a determinat pe David să pronunțe o judecată în propriul său caz referitor la Bat-Șeba și Urie, hetitul. (2Sa 12:1-6) Dând dovadă de viclenie, Ioab a trimis o femeie din Tecoa să prezinte un caz în fața lui David, în numele lui Absalom. (2Sa 14:1-21) Înainte de moartea sa, David a numit 6 000 de leviți capabili ca supraveghetori și judecători peste Israel. (1Cr 23:4) Regele Solomon era renumit pentru judecățile sale înțelepte. El a câștigat faimă în special pentru cazul celor două prostituate care se certau din cauza unui copil. (1Re 3:16-18) Iosafat a condus o reformă religioasă în Iuda și a consolidat sistemul judiciar. (2Cr 19:5-11)

Cine făcea parte din Sanhedrin?

Sanhedrinul, sau Marele Sanhedrin, era curtea supremă a iudeilor, aflată la Ierusalim. În timpul serviciului lui Isus, acesta era alcătuit din 71 de membri, printre care marele preot, foști mari preoți (mai mulți dintre aceștia puteau fi simultan în viață întrucât această numire era făcută de către conducătorii romani), membri ai familiilor marilor preoți, bătrâni, căpetenii ale triburilor și capi ai familiilor, precum și scribi. (Fa 4:5, 6) Acești bărbați făceau parte din sectele fariseilor și saducheilor. (Fa 23:6)

Marele preot era președintele Sanhedrinului și cel care convoca adunarea. (Fa 5:17, 21, 27; 7:1; 22:5; 23:2) Caiafa a fost marele preot care a prezidat procesul lui Isus, deși Isus fusese dus mai întâi în fața lui Ana. (Mt 26:3, 57; Mr 14:53, 55, 60, 63; 15:1; Lu 22:54; Ioa 18:12, 13, 19-24) În cazul procesului lui Pavel, Anania a fost marele preot care conducea Sanhedrinul în acel timp. (Fa 23:2)

În armonie cu Tosefta (Sanhedrin 7:1) și cu Mișna (Sanhedrin 4:1), Sanhedrinul se întrunea de la jertfa de dimineață până la jertfa de seară, în afară de sabat și de zilele de sărbătoare. Procesul trebuia ținut pe parcursul zilei, iar sentința dată înainte de apus. În cazul unei condamnări la moarte, sentința trebuia dată următoarea zi. De aceea, astfel de procese nu se țineau în ajunul sabatului sau al sărbătorilor. Totuși, aceste proceduri au fost încălcate în cazul procesului lui Isus.

Mișna (Sanhedrin 4:3) afirmă: „Scaunele erau dispuse în hemiciclu, fiecare membru putându-i vedea pe toți ceilalți. Doi secretari ai judecătorilor stăteau în fața lor, unul la dreapta, celălalt la stânga. Ei culegeau voturile celor care se pronunțau pentru achitare și ale celor care condamnau”. (A. Cohen, Talmudul, ed. Hasefer, București, 2014, p. 424)

Conform tradiției iudaice, Sanhedrinul a fost înființat de Moise (Nu 11:16-25) și reorganizat de Ezra imediat după întoarcerea din exil. Însă nu există dovezi istorice care să demonstreze că, în acele timpuri, cei 70 de bărbați se întruneau ca o singură instanță judecătorească. Mai degrabă, se pare că Sanhedrinul a venit în existență în timpul dominației grecești în Palestina. În timpul serviciului pământesc al lui Isus, romanii i-au acordat Sanhedrinului o mai mare independență, dându-i autoritate atât pe plan civil, cât și administrativ. Acesta avea la dispoziție gărzi, precum și puterea de a aresta și a arunca în închisoare. (Mt 26:47; Fa 4:1-3; 9:1, 2) Autoritatea Sanhedrinului era recunoscută chiar și de iudeii din diaspora. (Vezi Fa 9:1, 2.) Totuși, pe parcursul dominației romane, acesta și-a pierdut dreptul legal de a pune în practică pedeapsa capitală fără permisiunea guvernatorului, sau procuratorului, roman. (Ioa 18:31) După distrugerea Ierusalimului în 70 e.n., Sanhedrinul a fost desființat.

Mai mult, în Ierusalim existau instanțe inferioare, fiecare fiind alcătuită din 23 de membri. Conform Mișna (Sanhedrin 1:6), astfel de instanțe inferioare au fost înființate în orașele importante ale Palestinei. Nu era obligatoriu ca toți membrii acestor curți să fie prezenți la judecarea fiecărui caz. Numărul varia în funcție de gravitatea cazului și de dificultatea de a ajunge la o decizie finală. În plus, existau și tribunalul satului, alcătuit din trei bărbați, și un tribunal alcătuit din șapte bătrâni ai satului.

Sinagogile, folosite în principal pentru instruire, funcționau, într-o oarecare măsură, și ca tribunale locale, care aveau autoritatea de a stabili pedepse precum biciuirea și excomunicarea. (Mt 10:17; 23:34; Mr 13:9; Lu 21:12; Ioa 9:22; 12:42; 16:2; vezi ILUSTRĂRI [Câteva dintre cele mai cunoscute ilustrări ale lui Isus, 21].)

Congregația creștină. Chiar dacă nu este învestită cu autoritatea unui tribunal laic, congregația creștină poate lua măsuri împotriva membrilor săi care se comportă în mod dezordonat și au nevoie de disciplinare spirituală, putând chiar să-i înlăture. Iată de ce apostolul Pavel spune că congregația, adică membrii însărcinați să o reprezinte sau să o supravegheze, trebuie să-i judece pe cei care fac parte din organizație. (1Co 5:12, 13) În scrisorile adresate congregațiilor și supraveghetorilor, atât Pavel, cât și Petru evidențiază că bătrânii trebuie să manifeste o grijă deosebită față de starea spirituală a congregației, ajutându-i și avertizându-i pe toți cei care acționează neînțelept sau care fac un pas greșit. (2Ti 4:2; 1Pe 5:1, 2; compară cu Ga 6:1) Cei care cauzează dezbinări sau formează secte trebuie avertizați de două ori înainte să se ia măsuri împotriva lor. (Tit 3:10, 11) Dar cei care continuă să practice păcatul trebuie înlăturați din congregație. Această măsură disciplinară le arată celor vinovați că în congregație nu poate fi tolerată conduita lor păcătoasă. (1Ti 1:20) Pavel îi îndrumă pe bărbații care au în congregație responsabilitatea de a acționa ca judecători să se întrunească pentru a audia cazul. (1Co 5:1-5; 6:1-5) Ei trebuie să considere validă o acuzație doar atunci când există doi sau trei martori, analizând dovezile fără prejudecăți și fără părtinire. (1Ti 5:19, 21)

Isus le-a poruncit discipolilor săi ca, dacă unul păcătuiește împotriva altuia, să încerce mai întâi să rezolve problema între ei. Dacă nu reușesc, iar problema este serioasă, ea trebuie adusă înaintea congregației (adică a celor care au poziții de răspundere în congregație) pentru a fi soluționată. Mai târziu, Pavel i-a sfătuit pe creștini să rezolve neînțelegerile în acest fel și să nu se adreseze tribunalelor laice. (Mt 18:15-17; 1Co 6:1-8; vezi PROCES, JUDECATĂ.)

„Un tribunal omenesc.” Acest termen apare în unele traduceri ale Bibliei în 1 Corinteni 4:3, unde Pavel a spus: „Pentru mine este un lucru de foarte mică importanță dacă sunt judecat de voi sau de un tribunal omenesc [gr., anthrōpínēs hēméras]”. Expresia grecească înseamnă literalmente „o zi omenească” și se referă la o zi stabilită sau la o zi fixată de un judecător uman pentru un proces sau pentru pronunțarea unei sentințe.

Pavel a recunoscut că bărbați precum Apolo, Chifa și el însuși aparțineau, într-un anumit sens, și slujeau congregației din Corint. (1Co 3:21, 22) Cu toate acestea, unii din congregație îl criticau și îl judecau pe Pavel, deoarece erau înclinați spre sectarism, fiind mai degrabă carnali decât spirituali și privind mai degrabă spre oameni decât spre Cristos. (1Co 9:1-4) Pavel și-a apărat cu pricepere serviciul (1Co 9:5-27), stabilind principiul că un creștin nu ar trebui să fie preocupat în primul rând de judecata umană, indiferent dacă aceasta venea din partea corintenilor sau era pronunțată de un tribunal uman într-o zi stabilită. Dimpotrivă, Pavel era preocupat de viitoarea zi de judecată, în care Dumnezeu avea să judece (prin Isus). Dumnezeu era cel care îi încredințase lui Pavel responsabilitatea de administrator, pe care trebuia să o îndeplinească cu fidelitate. (1Co 1:8; 4:2-5; Ev 4:13)